joi, 3 octombrie 2013

Nea Cata si Pinky


In aceasta amintire, reconstruita de mine cu mare truda, valseaza personaje ca Pinky, Ticalosu, Nea Cata, Alina Dudea, Nea Mihaita, Ursu sau Mamaia Dida. Dar aceastea, desi ocupa practic tot spatiul naratiunii, sunt personaje cumva secundare. Personajul principal este Ionut Anghel, aiba-l Dumnezeu in buna lui paza. Voi stiti ca despre el e vorba in “Nea Cata si Pinky”, iar asta e destul. Restul e consiliere psihologica. Pe care mi-o acordati voi mie. Gratis, ceea ce ma bucura foarte mult!

De ce “reconstruita cu mare truda”? Pentru ca si creierul meu, la fel ca orice alt creier omenesc, functioneaza ca o masina de propaganda comunista, turata la maximum: retine, subliniaza, accentueaza, insista pe fiecare reusita din trecut, iar in acelasi timp da “ignore” la toate faptele neconvenabile, la toate esecurile, penibilitatile, rateurile si rusinile de care e plina viata omului. Tineti minte ca exact asa functiona si propaganda in comunism? Cand Steaua lua Supercupa Europei (succes incontestabil), propaganda zbiera din toti rarunchii, dar nu scotea niciodata o vorba despre “cozile la orice”, brandul inconfundabil al Estului. Enfin!

Bref: eu am vrut s-o otravesc pe Pinky, iar Nea Cata n-a fost de acord. Dar s-o iau cu inceputul.

Pinky era o catelusa sura care se oplosise, dracul stie cum, la scara E, mai exact in zona aia de buruieni si boscheti dintre scarile E si F (repet, acum acolo-s parcari). De fapt, oplosirea in “zona” se explica prin faptul ca acolo arunca Mamaia Dida (bunica Laurei de la unu) diversele subproduse de la bucatarie (paine veche, oase, tocanita stricata etc), direct pe geam, iar Pinky cu astea se hranea. Mamaia Dida nu era tocmai nebuna, dar fiind sontoroaga datorita batranetii, nu putea cobori cu gunoiul, de aici activitatea ei de “aruncatoare”. Oricum, datorita faptului ca Pinky era cuminte si nu latra noaptea (nici ziua, de fapt), Mamaia Dida o indragise si o hranea cu drag: sub fereastra ei putea de-ti carmea nasul din loc.

Nu era singura care-o indragise, pentru ca intre catelusa si Alina Dudea (tot de la scara E, dar din D7) se infiripase o dragoste fierbinte, ceva profund trans-specie, sentiment destul de rar vazut (cel putin de mine, care-s cam hater cu cainii). Cand venea Alina de la scoala si striga “Pinky!”, catelusa fugea ca o nebuna si i se arunca in brate, la propriu, de ziceai c-o dresase careva. Buninteles ca Alina isi exprima dragostea prin pupaturi languroase aplicate pe botul catelusei, de ni se facea si scarba noua, baietilor care jucam ceva cu mingea la bara de covoare. “Pacat de ea, ca altfel e bunoaca” – asa ne exprimam noi parerea despre amorul trans-specie pe care Alina il traia cu Pinky. Baietii, tot baieti!

Mutam obiectivul camerei pe scara B din blocul D23, unde Ticalosu isi alcatuise o armata particulara de caini vagabonzi, vreo 10 sau 12 animale fioroase, o haita infricosatoare condusa de un monstru blanos pe nume Ursu. De ce aceasta mobilizare canina a Ticalosului? Pentru ca el avea acea celebra Volga neagra, parcata in dreptul ferestrei lui (statea la unu), Volga pe care-o iubea ca pe ochii din cap si de care avea grija sa nu-i fie furata. Cum avea grija? Pai, montase un bec cu abajur in exteriorul blocului, sub fereastra, a carui lumina cadea permanent pe masina. Dar, evident, asta nu era suficient. Asa ca Ticalosu a inceput sa dea de mancare maidanezilor, asezand hrana sub Volga lui. Treptat, cainii vagabonzi au invatat ca acolo e permanent mancare si adapost si ca nu-i goneste nimeni, ca e un “loc bun” pe care au inceput sa-l considere “acasa”. Dar locul era intr-adevar bun, iar Ticalosu, cu o rabdare de fier si cu o viclenie taraneasca a la Ceausescu, a lasat selectia naturala sa se desfasoare de la sine, astfel incat, dupa o vreme, numai cei mai puternici si mai rai caini au reusit sa ramana pe acel teritoriu viu disputat; cei slabi, batrani, mici de statura sau prea blanzi, femelele… toti au fost alungati. De haita in formare, nu de Ticalosu! Nu, el nu s-a bagat. Dupa vreun an, avea ce-si propusese, probabil, de la bun inceput: somn linistit. Nimeni n-ar fi indraznit sa se apropie noaptea de masina aia a lui! Haita veghea. Ursu avea grija de asta.

Da, dar cainii nu-i puteau citi mintea lui Ticalosu, al carui interes era doar masina. Cainii terorizau orice trecator care se apropia de Volga ticalosiana. Si zeci, sute de trecatori se apropiau, pentru ca Volga era parcata in buza aleii prin care locuitorii a patru blocuri (D7, D6, D5, D23) se duceau zilnic la statia de troleu, singura legatura cu orasul. Se duceau dimineata si veneau seara. Din noiembrie si pana in martie, plecau si se intorceau pe intuneric. Terorizati, zi de zi, de Ursu & comp.

Camera ajunge acum in apartamentul 27 al scarii C, unde Nea Mihaita, in plina faza exploratoare a varstei (13 ani?!) isi amenajase la el in camera un laborator de chimie: eprubete, retorte, pahare Erlenmayer, spirtiere, dopuri perforate, rastele, substante, cutii si cutiute, ce mai, tot tacamul. Bucuria parintilor! Tot amestecand, fierband si distiland, Nea Mihaita al nostru obtine un lichid de un albastru-safir, despre care el era convins ca e otrava (era, probabil, o solutie oarecare de sulfat de cupru, mai cunoscut ca “piatra-vanata”, d-aia de stropit via). Cu aceasta “otrava” intr-o eprubeta, Nea Mihaita se duce triumfator la Nea Cata: “Ba, Nea Cata, hai s-o otravim pe Pinky!”.

(Dialogul care urmeaza este integral inventat de mine acum; ideea lui centrala am pomenit-o la inceput - eu am vrut s-o otravesc pe Pinky, iar Nea Cata n-a fost de acord – iar rostul acestui dialog imaginar e sa clarifice peisajul de ansamblu).

Nea Cata: “Pai de ce s-o otravim, ce-avem cu ea?”. Nea Mihaita: “Pai n-avem nimic, dar trebuie sa verificam daca otrava-i buna. Dupa aia ii omoram pe toti cainii lui Ticalosu”. Nea Cata: “Ba, io pe Ursu si pe javrele alea tot le omor, cu sau fara tine. Dar pe Pinky da-o-n ma-sa. E de cacat s-o otravesti”. Nea Mihaita: “Da’de ce?”. Nea Cata: “Pentru ca e de cacat. Ti-ai gasit si tu cu cine sa-ti pui mintea, cu amarata aia! E ca si cum te-as bate eu pe tine, doar ca sa verific daca pot sa-l bat dup-aia si pe Croacar” (acest Croacar era un bataus notoriu, spaima scolii).

Nea Mihaita a fost convins de argument, asa c-a varsat “otrava” la closet. Nea Cata era deja convins ca in privinta maidanezilor trebuie facut ceva, atunci cand ajung sa terorizeze oamenii, iar in urma discutiei cu Nea Mihaita a fost convins ca, pe viitor, nu trebuie permis sa se ajunga aici, adica la constituirea unor astfel de haite, mai ales ca ele nu apar peste noapte si nu-s teleportate de pe Luna, ci se constituie incet, sub ochii nostri indiferenti (“Pentru ca ne doare-n cur, d-aia!”), pana cand e prea tarziu. Aceste premise fiind bifate, Nea Cata si Nea Mihaita au trecut la concret, adica la Ursu si restul haitei.

Nu se va putea sti vreodata cum ar fi procesat ei problema, pentru ca, a doua zi dupa discutie, Ticalosu (si consoarta lui, la fel de remarcabila ca el, ziceai ca-s gemeni), putea fi auzit de dimineata racnind in fata scarii B: “Uite-l pe Ursu! Uite-l ca nu mai misca! Uite-l si pe Negrutu! Uite-l si pe Chinezu! E otraviti! I-a otravit cineva, sa vina militia! Criminalii! Criminalilor! L-ati otravit pe Ursu!”. Nu exagerez, Ticalosu plangea. Era o zi de duminica, nu mai stiu daca primavera sau toamna, dar era vreme frumoasa. Aproape toti oamenii din D23, D5, D6 si D7 il auzeau pe Ticalosu plangad si urland, dar nimeni nu cobora sa vorbeasca cu el sau sa vada ce se-ntamplase. Stiau cu totii. Stiau si jubilau. Cineva, nimeni n-a aflat vreodata cine, trecuse la fapte. Ticalosu si-o meritase.

Eu am ramas cu un regret: oare lichidul ala albastru al meu o fi fost otravitor sau nu? Daca ar fi sa-mi dau replica in stil Nea Cata, ar suna asa: “Pai de ce nu l-ai baut tu, Nea Mihaita, macar sa stii o treaba?! In loc sa-ncerci sa i-l bagi pe gat lui Pinky, amarata!”.

Nea Cata si fantomele

Se intunecase si deci nu mai puteam juca Scanbermeci la bara de covoare de la scara E (numele original al jocului era “Handbal-meci”, dar fusese deformat in timp). Dat fiind ca erau anii ’80, nici urma de lumina de la felinarele publice; bezna sa-ti bagi degetele-n ochi. O luminita firava palpaia de la unul din subsolurile scarii E, unde tatal lui Sandrino isi amenajase un fel de atelier in doua boxe de acolo. Nea Cata vine cu idea: “Ba, hai sa facem ca fantomele si sa-l speriem!”. La proiect achieseaza toata lumea cu maxim entuziasm, asa ca-l urmam toti pe Nea Cata, desemnat lider in mod democratic (sau project manager?!), ca doar ideea fusese a lui. Plecam, deci, spre scara F si de acolo spre spatele blocului, in urmatoarea ordine: Nea Cata, Nea Mihaita (adica eu), Cristi Dudea, Sandrino (!), Caloto, Adrian Vladut. Ajungem in spatele blocului, identificam ferestruica ce-ar fi trebuit sa fie “de aerisire”, dar, nemaiavand protectia aia sub forma de “sita” de beton, ramasese un fel de autostrada pentru sobolanii din subsoluri (si pentru pisicile care-i vanau). In fata acelei ferestruici dreptughiulare ne da Nea Cata regruparea, apoi se aseaza in pozitia de lupta “coyot” (in patru labe, usor piezis fata de ferestruica, astfel incat sa vada in boxa fara sa fie vazut dinauntru), baleiaza cu privirea si ne anunta: “E aici! Mestereste nu stiu ce, e cu spatele la noi. La “si” ii dam drumul: un, doi, trei, si!”.

Pe sase voci am dat drumul la niste vocalize sinistre, de genul “A-a-a-a-aaa-au, a-a-a-a-aaa-auh”, care din pacate nu se pot reproduce grafic, cel putin nu cu morfemele limbii romane. Dupa vreun minut de fantomeala, ne oprim, Nea Cata se uita iar pe ferestruica si ne anunta: “S-a cacat pe el de frica, l-am vazut cum se duce spre usa de la cealalta boxa! O sa se incuie acolo, e terminat! Hai inc-o tura!”. Si iar incepem sa facem ca fantomele. De data asta parca eram chiar mai artisti, avand si confirmarea valorii noastre de fantome; cand stii ca munca ta da roade, parca altfel pui osul la munca! Si bagam mare de tot pe sase voci, “A-a-a-a-aaa-auhu-hu-hu!”, pana au inceput sa se aprinda luminile in D23 si in blocul din spate, ala de pe linia troleului, iar oamenii sa scoata capetele pe geamuri, sa strige “Zat!” si sa arunce cu diferite obiecte in bezna, sperand sa nimereasca pisicile. Ce idioti, auzi, sa nu stie sa deosebeasca fantomele de niste banale pisici! Noi, nimic. Eram pe val. Eram fantome, nu puteam fi intimidati.

Din pacate, nu eram singurele. Fantome, vreau sa zic. Din spate am fost atacati de o alta fantoma, mult mai mare si mai tacuta decat noi, dar dotata cu palme, pumni si picioare, care ne-a facut sa fugim ca potarnichile, care c-o ureche tiuind, care c-o buca in curs de invinetire. Nea Cata, datorita pozitiei, a fost mai ghinionist, ca fantoma i-a nimerit un sut fix in noada, proiectandu-l cu capul in ferestruica de beton de la subsol (noroc c-avea capul mare, c-altfel s-ar fi intepenit acolo ca toporul in butuc!). Al doilea noroc e ca fantomei i-a casunat pe Sandrino (care, spre deosebire de mine, n-o tulise printre primii), si Nea Cata a avut timp sa se redreseze si sa se indeparteze foarte sprinten de locul faptei, sau, cum spuneau stramosii, “fugind de manca pamantul”.

Evident, tatal lui Sandrino iesise din boxa de la primele vocalize, ocolise blocul si ne lasase sa ne facem numarul, stand calm in spatele nostru, ascuns de intuneric. Se decisese sa ne dezfantomizeze abia cand incepusera vecinii sa arunce cu cartofi vechi si cepe stricate, ca-i era ca l-o nimeri si pe el vreun cartof in cap si-i strica freza (tatal lui Sandrino era destul de cochet, in felul lui).

Ceea ce nu intelegea Nea Cata, a doua zi dupa, era de ce si-o incasase si Sandrino: “Ba, Sandrino, inteleg de ce ne-a caftit tac-tu pe noi, da’ pe tine?! Ca oricum te prindea acasa!”. “Pai”, explica Sandrino, “n-ai de grija, ca m-a batut si-acasa!”.

Daca eu n-as trage nicio concluzie, Nea Cata si fantomele ar ramane doar o mica mostra de nazbatie copilareasca, genul de poveste pe care barbatii sunt dispusi sa-l povesteasca oricui si la orice ora, de parca pe femei le-ar interesa asemenea tampenii (nu mai spun de “amintirile din armata”, pe care toate femeile normale le urasc de moarte, pentru ca alea sunt intotdeauna depanate “cu un fost coleg de unitate”, la un paharel de tuica. Stim noi cum se termina “paharelul” asta!). Dar eu trag o concluzie, ca sa nu ziceti ca v-ati pierdut timpul citind. De fapt, doua.

Primo: ca mame de baieti (unele dintre voi) si ca viitoare bunice de nepoti (toate, cel mai probabil), va veti intreba nedumerite, iritate, stupefiate, de ce jocurile baietilor sunt atat de urate. De ce baietii, dupa o anumita varsta, nu se pot juca si ei frumos, cum se jucau cand erau mici si cum se joaca fetele pana… stiti voi pana cand. De ce atata violenta, rautate, agresivitate? Pai, stimata doamna, pentru ca atunci cand baiatul se joaca, el nu se joaca, el construieste un barbat. Si asa arata viata unui barbat. Centrata pe principiul competitiei violente. Si, uneori, pe cel al cooperarii ierarhice (stricte!). Tu poti sa-l concepi, sa-l nasti, sa-l hranesti, sa-l educi si sa-l “arunci” in viata, dar nu poti sa-l faci barbat. Barbat nu-l face nimeni, se face el singur (sau nu… exista aceasta posibilitate!). Jucand scanbermeci, vrajitroaca, lapte gros sau “de-a fantomele”. Frunza, din pacate, e din alt film.

Secundo: trebuie observata si inalt-apreciata decizia tatalui lui Sandrino de a-l bate pe Sandrino impreuna cu restul fantomelor, nu sa-l menajeze atunci ca sa-l bata eventual acasa. De acord, in felul asta Sandrino si-a incasat doua papare in loc de una, dar nu si-a pierdut obrazul in fata baietilor: locul lui in ierarhie a fost pastrat si chiar consolidat! A mers impreuna cu “haita de vanatoare” (gasca) impotriva “haitei din pestera” (familia), si a suferit alaturi de ceilalti esecul “vanatorii”. Evident, meritul nu este al lui, ci al lui taica-su, mai exact, instinctului masculin foarte precis al domnului Sandrino Sr. (nu mai stiu numele de familie), care, intr-o astfel de situatie (sunt foarte rare) cand parintele isi poate influenta negativ fiul, sabotandu-i “constructia” de care ziceam mai sus, n-o face.

Desigur, sa nu uitam meritele lui Nea Cata. Fara ideea lui cu fantomele, mai ajungea Sandrino barbat?!

Dialoguri la Beijing, de Dan Tomozei

România [..] în 23 de ani a dezvoltat două staţii de metrou, în vreme ce numai la Beijing au fost construite peste 16 linii cu sute de staţii, majoritatea în ultimii 10 ani.

sursa: http://www.presseurop.eu/ro/content/blog/4190771-uniunea-europeana-devine-tot-mai-mult-o-tinta-dorita-de-beijing

miercuri, 2 octombrie 2013

3/3 = ?

Trei treimi din piesele electronice folosite pentru vehiculele spaţiale ruseşti sunt de producţie străină, a declarat în timpul unei mese rotunde în Duma de Stat Denis Lâskov, secretar de stat, director adjunct al agenţiei spaţiale federale Roscosmos.

Folosirea pieselor de import duce la pierderea competitivităţii, consideră Denis Lâskov.

marți, 1 octombrie 2013

Что делать?

Protestatarii au dat o lista cu cinci revendicari. Foarte bine. Nu vreau sa raman mai prejos, asa ca dau si eu una: daca revendicarile mele sunt puse in practica, intr-un deceniu Romania depaseste Elvetia, garantat!

Cine garanteaza? Pai, eu garantez, ca doar eu vin cu revendicarile astea. Deci:

Unu. Jos mandarinatul politic! Fiecare persoana aleasa intr-o functie publica (consilier local, primar, parlamentar, presedinte, care-or mai fi) are dreptul la doar doua mandate in acea functie, mandate consecutive sau nu. Adoptarea acestei revendicari ar stopa fenomenul ”eternizarii in scaun” care gripeaza functionarea democratiei si produce (a produs deja) o clasa de mandarini politici, care fac doar politica, ne(mai)avand o meserie la care sa se intoarca la expirarea mandatului. De aia se agata de functii si asigura functionarea capitalismului de cumetrie.

Doi. Jos favoritismul politic! Fiecare persoana numita intr-o functie publica (prefect, director de companie de stat, directoare de gradinita de stat, care-or mai fi) are dreptul la post doar in urma unui concurs, anuntat public cu cel putin o luna inainte. Numirile directe aduc, aproape invariabil, doar ”pilosi” incompetenti in posturile platite din bani publici. De aici extraordinar de proasta functionare a statului roman.

Trei. Jos traseismul politic! Fiecare membru de partid poate accede in structura de conducere a partidului dupa doi ani de la inscriere in partid. Nu mai e nevoie sa explic de ce traseismul e o plaga a sistemului partinic din Romania.

Patru. Jos imunitatea parlamentara! La adapostul acestei nenorocite ”imunitati” s-au dezvoltat cele mai perfide mafii parlamentare din Romania, cu sisteme tacite de protectie in fata legii, de care nimeni nu indrazneste sa se atinga. Numai cate am aflat eu de la padurari despre mafiile parlamentare ale lemnului, din practic toate judetele de munte, si e destul. Mi-e clar ca in toate domeniile economice e la fel.

Cinci. Jos monopolul politic al partidelor! Fiecare cetatean al tarii, atata timp cat isi poate exercita drepturile civile, sa poata infiinta un partid politic. Ergo, pentru infiintarea legala a unui partid politic sa fie nevoie de minim 1 persoana, nu de 100.000 din 5 judete, cum e acum. Chestia asta cu 100.000 e o forma josnica de monopol, care foloseste numai actualei clase (mafii) politice, si care alunga de la vot milioane de electori, ca mine si ca tine, care s-au lamurit ca nu au cu cine vota. Exemplu: din 2000 incoace, eu ma duc la fiecare scrutin si pun stampila pe FDGR (Forumul Democrat al Germanilor din Romania), dintr-un singur motiv: nu am ce alege. Cand votez, nu vreau cu tot dinadinsul sa castige ala caruia i-am dat votul, dar vreau sa am incredere in el, chiar daca pierde. E singurul meu motiv de a merge la vot. Ei bine, acest singur motiv nu exista. Daca vecinul meu de palier (alpinist utilitar) si-ar face partid politic, l-as vota fara sa ezit, chiar daca as fi singurul lui votant: as avea incredere intr-un om care, zi de zi, raspunde pentru viata lui la propriu. Cati politicieni romani fac asta?

Rezum: revendicarile mele se refera la monopol partinic, imunitate parlamentara, traseism politic, clientelism politic si mandarinat politic. Propun sa atacam aceste hiene ale democratiei si sa le ucidem. Nu sa ne multumim doar cu Rosia Montana.

Roșia Montană pe Wikipedia (azi!)

In September 2013, Zoltan Illés, Secretary for Environmental Affairs responded to a formal question from Bernadett Szél about the Roșia Montană Project in Romania, where amongst other things he said "just because you're pretty doesn't also mean you're smart," and lectured her for daring to utter the Prime Minister Viktor Orbán's name. Later, Illés has apologized for these remarks. House Speaker László Kövér has defended Illés' controversial comments in parliament, referring to his fellow Fidesz politician's words as "offensive, but not flagrantly offensive."

sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Template:Did_you_know