M-a încercat
râsul când am aflat ce vor șefii de la mine: auzi, să scriu de fericire! Ce să
scriu, dragă! Poate să predau despre fericire, să conferențiez, că doar sunt
doctor în afacerea asta, magistru! Ce, nu mă credeți?
Am să deslușesc
cum am ajuns expert, deși aș fi preferat să fiu crezut pe cuvânt (semn de
prestigiu). Nu-i nimic, merg mai departe și fără prestigiu, și iată cum devine
cazul.
Când m-am întors
din armată n-am găsit nimic de lucru pe piața liberă, afară de munci exotice
(vânzător de mărțișoare, împărțitor de pliante, ajutor de valutist, plimbător de câini, d-astea).
Prea exotice pentru un fost caporal, obișnuit să zbiere la recruți; m-am
resemnat și am intrat în sistemul de stat, la bugetari, la sărăcie: profesor la
o școală de cartier, undeva la marginea orașului. Când zic „margine”, nu
exagerez, că unii elevi veneau cu căruța la ore (e drept că mai mult nu veneau,
atelajul fiind de genul „Sticle goale cumpereeee!”), iar o colegă a primit un
sac de mălai, ca „atenție” de la părinții unei loaze. Că ea a refuzat totuși
sacul, e de înțeles: era în taior și pe tocuri. Pas de cară-n spate un sac de
trej de kile!
Director era un
prof de chimie, și se știe că ăștia cu chimia sunt bolnavi la scăfârlie, se
dilesc de la substanțe; păi n-a fost una atât de bolnavă, de-au trebuit s-o
împuște, să nu se mai chinuie săraca?! Și era o somitate, doctor honoris causa, nu era fitecine, neica-nimeni, director
adjunct la școala 99 din Berceni! Ăsta tot diliu, pe de altă parte, deși nu era
nici un fel de doctor, și-a prins boală pe mine de când m-am prezentat la post
în prima zi. E adevărat că mă cinstisem toată noaptea cu amicii și miroseam ca
un butoi spart, dar ce, pentru atâta lucru să-mi zică mie că-s „necorespunzător
pentru învățământ”? I-am dat eu „necorespunzător”, am băgat frica-n el, de s-a
răzbunat în modul cel mai laș; m-a convins să iau dirigenția unei clase de-a
cincea, cică „Sunt mici, îi formați dumneavoastră cu ușurință, domnule
profesor! După experiența căpătată cu cei de la liceul militar, va fi o joacă
să struniți niște copii de zece ani!”.
Măgulit ca toți
tâmpiții, am pus botul. Mi-a revenit onoarea de a fi dirigintele clasei a V-a
F. Adicătelea, nu mi-a dat nici A-ul, nici B-ul, nici C-ul, nici D-ul, nici
E-ul. Șefa de sindicat, dirigintă la A; frumoasa Mona, dirigintă la B; doamna
Viorica de franceză la D; Carmen (o brunetă splendidă, profă de română) la E;
imbecilul de Buzea la F, să se spele cu ei pe cap. Pentru că F-ul era BD-ul
școlii, cum e peste tot – aduni crema la A, smântâna la B, jintița la C și tot
așa, iar în ultima clasă scurgi ce rămâne pe fundul ceaunului (pentru cei
născuți mai târziu, „BD” = Batalion Disciplinar, pușcăria armatei).
Spre ghinionul
directorului, derbedeii de la F s-au înțeles din prima cu dirigul lor cel
derbedeu, s-au înțeles perfect, practic fără cuvinte; un coup de foudre ca la carte. Am intrat în clasă, m-am prezentat,
m-au întrebat una-alta, apoi au început să bată cuba: „E de-al nostru”. Și
chiar eram, într-un fel.
A trecut aproape
un an până când a înțeles directorul c-a făcut o greșeală. Nu numai că nu mi-am
dat demisia, dar a V-a F a devenit cea mai disciplinată clasă din școală, mult
peste îngerașii de la A. Profesorii care aveau ore la F nu mai pridideau cu ridicatul
în slăvi și cu datul ca exemplu, de începuseră să se enerveze colegele mele de
cancelarie, în frunte cu minunata Carmen (i-am dat târcoale degeaba, nici n-a
vrut s-audă). Pe de altă parte, profesorii neagreați la F aveau parte de zile
deosebit de amare, aproape cădeau nervos când ieșeau de la oră – Ursescu singur
era-n stare s-o bage la psihiatrie pe biata baba de religie, când își punea
mintea cu ea. Da, F-ul devenise disciplinată și temută, atât de profesori cât
și de ceilalți elevi, de cei din leatul lor și din anii mai mari: învățaseră de
la mine lecția asta simplă, că puterea stă în unire (la rândul meu, eu o
învățasem de la plutonierul Potârniche, căruia îi aduc mulțumiri și pe această
cale. Nimeni din plutonul nostru n-a mai făcut bulău, după ce plutonierul ne-a
explicat care-i treaba cu ofițerul de serviciu).
Greșeala
directorului, care greșeală a fost inițial în favoarea mea, e că el se
orientase numai după criteriul financiar. Adică buzunarul părinților, id est statutul lor, îl știți, e vechi
de când lumea: „Ce e tac-tu?”. „Doctor”. „Ești la A, puișor. Dar tac-tu, mă
țigane, ce e?”. „E șomer / E la închisoare / E în Italia / E hingher / Noi stăm
cu mama, tată n-avem”. „La F, fuga marș!”. Așa că eu aveam pe mână copii foarte
sărmani și foarte mândri, ca toți săracii lumii. Recunosc cinstit, și eu am
fost mândru de ei (și de mine, bată-mă Dumnezeu să mă bată de neghiob), până în
ziua aia de pomină, când le-am dat să scrie despre fericire. Spicuiesc din
răspunsurile lor, pe care le știu și-acum, deși am încercat din răsputeri să le
uit.
„Fericirea e când
nu sunt bani pentru salarii, că tata vine treaz și n-o mai bate pe mama cu
cablul” (Ioana). „Eu sunt fericit dacă îi dă drumul lui frati-miu pentru bună
purtare, să vină acasă și să-i bată pe ăștia care mă bat acum” (Victor).
„Fericirea e să moară bunica, că e bătrână și pute, și să ne mutăm noi în
camera de la stradă” (Marcela). „Tata zice că să fim fericiți când bate Steaua,
că altfel jar mâncăm” (Ionuț). „Eu sunt fericită când găsesc jucării. Mie nu-mi
trebuie, dar le duc la ăia micii” (Mirica, fiică de căutători prin gunoaie).
„Fericirea e când ești privatizat, că ai butic și mașină mică” (Mihaela). „Fericirea e
când fuți, așa zice bărbatul lu' mama” (Nicu). „Fericirea e să meargă mami duminică dimineața
la biserică, c-o ceartă popa și nu bea vodcă toată ziua” (Alexandra).
A doua zi am
demisionat.
text apărut în Almanahul Fericirii din 2011.
imaginea este o lucrare a pictorului Anders Leonard Zorn,
gravură din 1917, ilustrează ”Insula Fericiților” de A. Strindberg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu