Ctitoriile: pădurea MNAC

Casa Poporului. Poreclită şi “Palatul Parlamentului”, deşi lumea o ştie după nume, nu după poreclă. Pentru bucureşteni, ea e simbolul Ceauşimei. Pentru cetăţenii din alte oraşe, ea e simbolul Bucureştiului. Pentru lumea întreagă, ea e simbolul României: cel mai vizibil lucru făcut de români vreodată. Bonjour, tristesse!

Ca şi alte ctitorii lăsate în paragină, şi Casa Poporului e făcută dintr-o piatră alb-gălbuie (de Ruşchiţa?!) şi-i înconjurată c-un gard ţeapăn, care-nchide un fel de curte plină de bălării. Acum, şi curtea asta e la nivelul ctitoriilor: şi Biblioteca Naţională, şi Academia, şi Casa Radio (la asta se lucrează, totuşi), desigur şi Casa Poporului au în jur nişte spaţii imense, nişte maidane în care sus-numitele bălării au crescut mari, devenind între timp adevărate zăvoaie, desişuri, pădurici… păduri! Alcatuite mai mult din plopi, cenuşeri şi oţetari, i-adevărat, da’ ce, aştia nu-s şi ei copaci? Ce, nu vedem pădurea din cauza oţetarilor?!

Cea mai bună privelişte asupra pădurii Casei Poporului o ai de pe terasa MNAC.

Ca să ajungi la MNAC – Muzeul Naţional de Artă Contemporană – ai de mers pe jos destul de mult, dacă nu vii cu maşina proprie. Dar fi şi păcat să vii cu maşina, veţi vedea de ce…

Intri în incinta Casei prin Calea 13 Septembrie şi îl întrebi pe poliţistul de la poartă cam pe unde vine muzeul, că de văzut nu se vede nimic, afară de masa strivitoare a monumentului megalitic. Ajungi în final la intrarea în muzeu, care intrare arată superb, încadrată de două lifturi exterioare ce rup linia penibilă a arhitecturii Casei. Intri, te laşi verificat mai abitir ca la aeroport, urci apoi cu liftul până la ultimul etaj, unde ai aflat c-ar fi, zice-se, o terasă.

Terasa MNAC e unul dintre puţinele locuri plăcute din oraşul ăsta nefericit. Priveliştea e remarcabilă, berea convenabilă, liniştea incredibilă, iar barmanul are blugii suflecaţi şi e desculţ; în mare, atmosfera îţi aduce aminte de Vama Veche de prin 1993, la belle époque. De pe terasă vezi tot câmpul care se întinde în curtea Casei Poporului, cu păduricea în dreapta, un teren de tenis pitulat într-o margine a ei, şi c-o altă măgăoaie ceauşistă în fundal, dincolo de zidul de incintă. Într-un oraş în care preţul terenului a ajuns la sume aberante, e parcă din alt film maidanul uriaş, acoperit cu iarbă viguroasă, sălbaticită de la ultimele ploi, şi padurea care îl acoperă pe mai mult de o treime.

Priveliştea e răcoritoare, dar mai răcoritoare e berea, care se duce încet-încet spre stomac şi de acolo spre toate părţile. Răsfoieşti materialele de prezentare ale muzeului şi afli ceea ce nici cu gândul nu gândeai, şi anume că înfiinţarea lui a fost o decizie a guvernului Năstase! Nu mai înţelegi nimic, aşa că te retragi în mod demn (sau aproape demn, mă rog…) de pe terasă şi începi vizitarea.

MNAC e un succes. E altfel, e ciudat, e diferit, e mare, e în primul rand o colecţie de idei, nu o colecţie de obiecte. Prima impresie ar fi că-i gol; a doua impresie e că-i un mare gol în capul tău, de nu înţelegi nimica. Pe urma încep, vag, câteva pâlpâiri, parcă-parcă ai începe să deprinzi câte ceva din mesajele artiştilor: îl vezi pe Nea Nicu într-o căruţă, pupându-se cu Kim Ir Sen; un tânăr ce cântă la pian, în mijlocul unei turme de elefanţi africani; afli că Leonardo da Vinci avea un vecin, pictor şi ăla; mai afli că acolo unde te afli tu ar putea fi un loc de mare importanţă istorică; un tablou impresionant cu un oraş devastat (Varşovia, poate), ce-ţi aduce aminte de neverosimilul cincinal (‘84 – ’89) în care oraşul tău a fost distrus şi reconstruit, într-un “stil” nemaivăzut (zis de bucureşteni “ceauşima”, nume inspirat din “Hiroshima”, probabil). 

După care iar nimereşti într-o sală-n care rămâi cu gura căscată: un grup statuar, profesor si elevi. Profesorul are capul de balon şi le arată elevilor arta corectă a sinuciderii, prin înţeparea balonului cu acul. Pe cât te uiţi mai mult, pe atât înţelegi mai puţin – se pare că percepţia ta asupra artei contemporane aparţine mai degrabă paradigmei jupândumitrachiene, “E scris adânc!”.

Aproape de ieşire, ajungi până la urmă şi în faţa unui exponat mai pe mintea ta: un poster alb-negru, cu un schelete care iese voios dintr-un tort şi strigă “Happy Deathday!”.

Ei, aşa mai vii de-acasă!

text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009

p.s. pe locul ”pădurii MNAC”, descrisă aici, se ridică acum Catedrala Mântuirii Neamului. Am să urc și o poză actuală a șantierului, cât de curând!