„In cancelarie e aceeasi lumina verzuie care umple si coridoarele. Intru, incerc sa fac stanga-mprejur, dar Agripina m-a si vazut, nu mai am scapare. E colega mea de romana, catedra noastra e formata doar din trei oameni, dar al treilea, de fapt, nu conteaza, e o imbecila spalacita care-si sacaie mereu colegele cu intrebari penibile despre sex („Draga, iarta-ma ca te-ntreb, dar... tu ce faci cand esti pe rosu? O faci si tu in fund? Vreau sa zic... e normal? Barbatu' meu zice ca... ”). Suntem, de fapt, la romana, doar Agripina si cu mine. Eu sunt mai bun la literatura, ea la gramatica, zice mereu, dar in secret se crede „un profesor de elita”, cea mai buna din scoala, daca nu chiar din tot sectorul.
„Ce mai creati, dom' profesor?”, ma-ntreaba de cate ori ma vede, asta pentru ca avusesem candva slabiciunea sa-i spun ca scriu versuri, asa cum nu pot trece pe langa Borcescu fara sa-l aud sasaind prin uriasa strungareata a dintilor lipsa: „Tinere, sa nu te-nsori niciodata! Stii cum e insurat? Cum, nu stii?” etc. etc. Femeie cu infatisare de vaduva afurisita, o frumusete bruna la vremea ei, energica de-ar muta muntii din loc, nu asteapta sa-i raspund, ci continua clocotind: „Nenorocitii astia de copii! Vitele astea incaltate! Nu-nvata nimic, nimic, nimic! Mereu le spun: Ma, eu am venit de la coada vacii si m-am ridicat pana aici singura, nu m-a ajutat nimeni! Si-acum sunt cel mai bun profesor din tot sectorul! N-a visat cartierul asta de tarani tampiti sa aiba profesoara ca mine! Dom' profesor, am fost sambata trecuta la consfatuiri pe sector (dumneavoastra ati lipsit, probabil creati ceva pe-acasa...), si era despre adjectivul pronominal, si-o vita de la 24 a citit o lucrare in care spunea ca nu exista adjectiv interogativ, va dati seama? Am trimis-o la manual, sa mai invate carte. Cu asa profesori te mai miri ca ies elevii cum ies... Pai ce caut io aici, dom' profesor? Sau dumneavoastra. Astia nu-nvata nimic, uitati aici, notele de la teza. Calalb: doi! Juganila: trei! Pana si Ilinca, dom' profesor, pe care-am trimis-o la olimpiada pe sector: uitati, Ilinca, sase! Sase la romana! N-a invatat caracterizarea lui Mos Danila! Cum se poate asa ceva, dom' profesor? Cand vine teza trebuie sa visezi comentariile...”.
Nebuna de Agripina, de care se temeau copiii aproape ca si de Gionea, are o singura metoda la literatura: le dicteaza copiilor „comentarii literare” lungi de cate zece-douasprezece pagini, niste insanitati luate din revistele pedagogice, si-i pune sa le-nvete pe de rost, cuvant cu cuvant. Era vai de cei care nu le turuiau ca pe apa cand erau scosi la lectie: ploua cu cataloage-n cap, cu perciuni smulsi si cu vanatai cat marul: „Bovinelor! Cat sa-mi mai mananc zilele cu voi?” le urla-n fata copiilor speriati, lipiti de perete si privind-o cu ochii mari. „Ce sa va mai fac? Cum sa va mai atrag? Ca asa ne zice de la inspectorat, vezi Doamne, ca trebuie sa va atragem... sa va aratam frumusetea literaturii... Ce sa fac? Sa ma sui pe catedra si sa fac striptease pentru voi? Asa ati invata? Ca-n rest le-am facut pe toate...”.
Vulgara, barfitoare, plina de sine, trecand peste tot ca o furtuna si racnind pana nu mai avea voce, Agripina nu era totusi un om rau. De multe ori ne facea sa radem cu lacrimi, batandu-si joc si de ea insasi cum o facea de toti si de toate. Stiau cu totii, cei mai vechi la 86, ca avusese o tinerete foarte agitata, de care directorul Borcescu nu era cu totul strain, caci erau de treizeci de ani amandoi la scoala din fundul Colentinei.” (paginile 398 - 399)
„Se batea in scoala 86. Se batea cu catalogul, se batea cu linia in trei muchii, se ciocanea in cap cu ghiulul de aur de pe deget. Se tragea de perciuni si se pocnea cu latul palmei dupa ceafa. Se dadea borsul pe nas si pe gura printr-un dos de palma bine tintit. Se scotea la tabla si se tragea la palma cu un cablu electric pentru fiecare greseala. Se impungea cu aratatorul in coaste. Daca deschideai brusc usa unei clase vedeai mereu acelasi rand de copii insirati de-a lungul peretelui cu mainile ridicate asemenea soldatilor care se predau: statusera asa toata ora, cu junghiuri teribile prin brate. Repetentele aveau vanatai pe pulpe asemenea prostituatelor. Baietii neastamparati, care se jucasera-n fundul clasei cu un iepure viu adus de-acasa, erau ridicati in picioare si loviti cap in cap de se auzea pana-n curtea scolii. La randul lor copiii se aparau cu salbaticie, si era vai de profesorul cazut intr-o ambuscada in regiunea cea mai indepartata, in curte, in spatele scolii sau la etaj, intre cabinetul dentar si laboratorul de chimie. Nu era sfarsit de an in care vreunul, mai ales dintre barbatii care bateau cel mai mult, sa nu fie pandit cand iesea, in serile de iarna, din scoala luminata, si la primii pasi prin bezna plina de fulgi moi de-afara sa nu simta faldurile grele si jegoase ale unei paturi aruncate-n cap. Urma o ploaie de pumni si de suturi cu bocancii cu tinte, caci intre scolarii de-a opta erau si veterani de saisprezece si saptesprezece ani, deja teroarea cartierului.” (pagina 122).
„La-nceputul saptamanii am avut ore cu a VIII-a C. Complementele circumstantiale de scop si de cauza. Usor de confundat intre ele. Amaratii de scolari la-nvata pe de rost, cu exemple si-ntrebari cu tot, dar nu pot aplica nimic din ce stiu. Nici nu-i de mirare. Ii vezi toata ziua la coada la peste sau la branza, striviti de gloata ce se-mpinge-nainte, caci nimic n-ajunge la toti vreodata. Ii vezi seara asezandu-se la coada, vara sau iarna, in fata centrului de butelii, cu carucioarele lor pe care stravechile, ruginitele butelii zac ca niste porci de metal. Buteliile pline vin abia in zori, si nici ele n-ajung pentru toata lumea. Multe case n-au lumina electrica, nici canalizare. Cum isi fac copiii temele, noaptea tarziu, la lampa cu spirt din perete, dupa ce si-au terminat multele si grelele treburi prin casa, mai bine sa nu te-ntrebi. Ce inseamna pentru ei stupiditatile pe care le-aud la scoala (morfologia si sintaxa, algebra si trigonometria)? Ce legatura au ele cu viata lor? Doar una singura: recitarea pe de rost, turuita, de „comentarii literare” si rezolvarea de probleme sunt rugaciunile rituale, invocatiile si incantatiile lor, toate conjurand zeii de ne-nteles ai scolii cu un singur mesaj: nu ma bate! Nu zbiera la mine! Nu ma trage de perciuni! Nu-mi plesni palma cu aratatorul! Nu ma pune la perete cu mainile-n sus o ora-ntreaga! Nu-mi da sangele pe nas si pe gura cu un dos de palma! Nu-mi chema parintii la scoala! Iarta-ma, macar de data asta, uite, stiu incantatia care te imblanzeste, cunosc formula magica: pentru complementul circumstantial de scop intrebarea e: „Cu ce scop?”. Pentru cel de cauza, „Din ce cauza?”. E de-ajuns? A disparut sclipirea de cruzime din ochii tai?” (paginile 405 - 406).
„Fusesera anchete in scoala, generatii de copii fusesera luati la-ntrebari, varati in cabinetul directorului si batuti la palma, izbiti cu capul de pereti, plesniti peste obraji si smulsi de perciuni, dar in afara de banalitatea fumatului in grup [...], nu se putuse scoate nimic de la ei. Era unul dintre secretele acelor oameni mici, cu cranii largi pe gaturile subtiri si cu ochi negri stralucitori, ale oamenilor altfel decat noi, adultii, asa cum sunt altfel femeile si barbatii si chiar mai diferiti inca, fiindca traiau in lumea lor marunta, inchisa, fara trecut si viitor, dar plina de mituri si ritualuri ciudate. Marunti, cu umeri ingusti si oase fragile, ei pastrau secrete pe care cei mari le uitau cand descopereau misterul sexului, drog si fantasma pastrate de-atunci numai pentru ei. In ostilitatea lor ireductibila, cele doua specii umane ce gandeau altfel, visau altfel si secretau altfel neurotransmitatorii in intervalele dintre sinapse se-nfruntau intr-un joc neincetat al secretelor, si cei inalti si aroganti uitau adesea cat de vulnerabili sunt in acest razboi. Pentru ca erau larve umane, copiii trebuiau tinuti intr-o stare de sclavie si ignoranta. Eram mercenar fara voie in razboiul etern dintre specii, si inca unul ambiguu si tradator. Sub crusta mea de specie dominanta, mereu fata-n fata cu zeci de membri ai celuilalt grup, mereu impartasindu-le, asemenea zeilor, rudimente ale unei intelepciuni straine, mereu silit sa le suport, cu o spaima prost ascunsa, ura si batjocura, la randul lor mocnind sub o falsa supunere, ascundeam un copil ramas intact, imbracat ca un Charlot in propria mea piele prea larga pentru el. In ultima zi de scoala imi priveam colegii, panteonul de zei decrepiti din cancelarie, cum tremurau la ferestrele prin care se vedeau copiii alergand, imbrancindu-se, daramand aproape gardul scolii si cantand imnul salbatic al eliberarii din captivitate:
A venit vacanta
Cu trenul din Franta,
Daramarea scolilor,
Moartea profesorilor!
Nici o razmerita, nici o revolutie, oricat de sangeroase, nu fusesera atat de radicale vreodata, caci aici se vorbea de moartea zeilor si de distrugerea uneltelor lor magice prin care copiii luminii erau tinuti in ascultare. In milioanele de incaperi prafoase si prost luminate, reci asemenea camerelor frigorifice ale abatoarelor, cate-un adult singuratic facea fata celor treizeci de pigmei scufundati in visele lor crude si fantaste. Cine erau fiintele acelea cu ochi largi si hipnotici, ca de albine? De ce trebuiau imblanzite, ani in sir, si-n cele din urma transformate-n fiinte asemenea noua? Doar ca sa nu fim devorati pana la urma de ele?” (paginile 119 - 120).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu