marți, 27 septembrie 2016

Dor de dictator la popor ciopor

Da, recunosc: și pentru asta am murit eu la Revoluție, pentru dreptul de a mă buluci cu mulțimea la o deschidere de mall. Ce, Andrei Pleșu nu urmărește Las Fierbinți?! Să am voie, deci, să mă înghesui și eu cu poporul coborât parcă din scenariul lui Mimi Brănescu și să vi-l bârfesc la prima mână, că și el (poporul) mi-a făcut mie destule. Nu intru-n amănunte, că-s boier, da’ știe el!

Pe de-o parte, haterul din mine vrea să strige sus și tare: mi-ați omorât parcul, criminalilor! Nu găseați destul teren agricol câtu-i Ilfovul de mare, trebuia să mușcați o bucată din parc și să vă lăbărțați aici cu mallul vostru?! Facu-v-aș și dregu-v-aș! Pe de altă parte, șed și cuget că terenul ăsta, cu ieșire la bulevardul Rebreanu, are vreo două hectare, poate-poate ceva mai puțin, și-a fost mereu un teren viran împrejmuit c-un gard; pe de altă parte, sunt 12 hectare de parc ce-au fost retrocedate și care-au rămas de izbeliște, în partea cealaltă, la bulevardul Grigorescu, la stația Titan. Ce înseamnă „de izbeliște”? Înseamnă că e tot parc, cu copaci, cu alei, cu iarbă și cu mucuri de țigară, unde pot să mă plimb cât poftesc, fără să mă-ntrebe nimeni de sănătate, chiar dacă nu mai e domeniu public. Dacă acolo va lovi un alt dezvoltator imobiliar, cum au lovit cei cu mallul, atunci paguba parcului ar avea cu totul altă scară. Eu sper să nu, dar primar e dom’ doctor Negoiță, și cine știe ce „doctorie” ne mai pregătește...

Pe de altă parte, leneșul din mine n-ar prea protesta că i-a muiat altcineva posmagii, că-n mall am acces la toate prostiile, de care n-am și n-am avut niciodată nevoie, dar au alții: știți cum e să te trezească cineva din somnul ăl dulce și să te trimită la mama dracului dup-un latte de la Starbucks, că-i e poftă să fie răsfățată?! Nu știți! Când scrieți cu sprayul „Parc nu mall” înțeleg perfect ce vreți să spuneți, tinerilor frumoși, dar la noi, bătrânii urâți, gânditu-v-ați?

La inaugurare, vorba mateiului, „lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea”, dar pe mine mă interesau profesioniștii deschiderilor, vânătorii de promoții, cuponarii, că ăștia sunt grăsimea oricărui reportaj despre nimic, ei, ză mazăr end ză fazăr. I-am găsit, dar mai mult din noroc, pentru că nu-s obișnuit cu mallurile și nici cu promoțiile; în loc să-i caut unde le e locul, m-am plimbat brambura pe la parter, chiorându-mă la tot felul de magazine de haine în care nu era nici picior de vânător, doar gimnaziste și liceence care probau „țoale” cu ochi măriți, guri pline de salivă și niciun sfanț în buzunar (le cunosc eu bine!). Oamenii mei erau la subsol, încărcând înnebuniți cărucioarele cu mărfuri potrivite: căni, pahare, prosoape, farfurii, batiste, zahăr, grâu, făină, bomboane. Se mai certau între ei, cu vânzătoarele, cu cei de la pază, cu cei de la curățenie, cu oricine le părea lor că le stă-n cale, iar adevărul e că un astfel de cărucior încărcat e foarte greu de pilotat, imposibil să nu lovești pe câte cineva!

Obosit și cu aparatul plin de poze, am urcat la etaj, să mănânc ceva. Am luat o sălățică Fen Se, și m-am așezat la o masă cu perspectivă, unde să nu mă deranjeze nimeni, că era aglomerat, dar în dreapta s-au așezat imediat niște muncitori în construcții, iar în stânga, două babe. M-am salutat pe mutește, doar din cap, cu muncitorii, că ne cunoaștem de aproape un an, de când tot lucrează la mallul ăsta; secui din Covasna, oameni săraci, tăcuți, au tras tare cu lucrul, să fie gata până vine vremea rea, că se-ntorc acasă și-n Secuime e iarna lungă. Nu prea știu românește, dar șeful lor de echipă știe, mai stăteam de vorbă cu ei seara, în parc, în dosul mallului, când nevastă-mea credea că-s la plimbare, să „creez”. Le povesteam de Londra, ei îmi spuneau de pe la ei, chestii locale, ca de exemplu faptul că cei din Harghita sunt văzuți de covăsneni ca fiind „răi, cuțitari și sectanți” (de observat simetria: irlandezii din Londra îi consideră pe cockney „leneși, bețivi și bătăuși”. Și reciproc!). Am avut însă prudența să nu-i întreb pe secuii mei cum îi văd ei pe bucureșteni; prudență, lașitate, spuneți-i cum vreți.

Babele de la cealaltă masă vorbeau, în schimb, fără oprire, în timp ce înfulecau disperate din porțiile uriașe de cârnați prăjiți, din care picura grăsimea (n-o lăsau să se piardă, o râneau cu pâine din farfuriile de plastic). Erau veterane, bifaseră fiecare deschidere de mall din 1999 încoace, despicau firu-n patru, făceau comparații, depănau amintiri despre chilipirurile cumpărate de fiecare dată, erau pe val, dumicau, plescăiau, clefăiau la cârnați, după care se linișteau cu bere și treceau pe politică („săracu’ domnu’ Ceaușescu”). Ascultându-le profesional, mi-am dat seama că aveau perfectă dreptate: viața lor ar fi fost exact la fel și dacă nu ne-apucam să-l împușcăm p-ăla. S-ar fi îmbulzit în Circurile Foamei așa cum fac acum în malluri, ar fi cumpărat aceleași trusouri de mort, ar fi sărbătorit afacerea cu același junk food și-ar fi făcut aceeași politică („S-a-nrăit oamenii, e păcătoși fără frică de cele sfinte, nu le-ar mai ajuta Dumnezeu și Maica Precista etc”), așa că, din punctul lor de vedere, la ce bun... ?

Uite-așa nu merge treaba în țărișoara asta, în care maniacii religioși sunt extremiști politici de stânga și muncitorii manuali sunt votanți neclintiți ai politicilor de dreapta, de-ți vine să zici vorba evreului: haloimăs!

Niciun comentariu: