Dar până acolo, alte câteva chestii: cartea e interesantă, este foarte interesantă, o recomand. Simplă, clară, de bun simț, bazată foarte mult pe surse în limba rusă (ceea ce-i foarte important, că majoritatea celor care scriu geopolitică în română nu au acces la aceste surse pentru că nu cunosc această limbă), și cu o abordare inedită, pentru mine. Autorul descrie relațiile Rusiei cu cele cinci națiuni determinante pentru ea: musulmanii, evreii, germanii, americanii și chinezii. N-am mai văzut nicăieri o asemenea abordare, dar este foarte utilă, foarte plăcut (și incitant) de citit și foarte grăitoare pentru autopercepția rușilor.
Ca orice mare națiune planetară, și lor le pasă de relațiile pe care le au (și le-au avut) cu cei importanți, nu cu niște români, letoni sau portughezi oarecare. Sigur, prin „germani” sunt percepuți chiar germanii, nu europenii în general, dar acum în 2017, cu UE dominată copios de Germania, s-ar putea spune că, din punct de vedere speriat-rusesc, românii, letonii și portughezii sunt și ei niște germani mai mici, niște țuțeri ai germanilor, mai exact, deci pot fi tratați la grămadă (asta nu spune Serebrian, asta spun eu, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni, sau poate tocmai de-aia!).
În ceea ce privește parte de istorie a imperiului rus, sunt câteva lucruri pe care nu le știam și pe care le-am aflat din carte: Tuva, Hiva (Khiva), Buhara (Bukhara) – ultimele două în actualul Uzbekistan, țară de care am să vorbesc în altă parte, Mongolia (exterioară), Primoria, Priamuria (foarte greu de distins între ele, până te prinzi că le desparte fluviul Amur) sunt „provincii” rusești cucerite foarte târziu (1924, Tuva), sau niciodată (Mongolia), sau deja pierdute (Buhara) și care au cu „centrul” o relație extrem de complicată și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, ambiguă. Nu-i a bună. Cele două războaie cecene de la sfârșit de secol XX vor părea minore, dacă ce prevede Serebrian se adeverește. Și cam așa se-arată. Demografia nu ascultă de ideologie, fie ea comunistă sau naționalistă.
Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la cartea asta este „răspântia” de care pomenește autorul încă din titlu. Bref: Rusia are Occidentul într-o coastă, China în altă coastă și lumea islamică (Ummah) pe burtă. Ce-o să facă? Nu se poate bate cu toți. Trebuie să aleagă. Aici, în punctul ăsta, Serebrian și cu mine nu mai suntem prieteni.
Pentru el, „Occidentul” este UE. Pentru mine, Occidentul este NATO. Serebrian propune Rusiei să se alieze cu UE și să se opună astfel cu succes restului NATO (Canadei și SUA), pentru a obține o „contrapondere” continentală între cele două mari puteri planetare ale momentului, SUA și China. El zice că actuala alianță Rusia-China este absolut condamnată pe termen lung (ceea ce este corect). Dar eu nu cred în soluția lui. Poate greșesc eu, poate greșește el, poate greșim amândoi. Nu se știe. Viitorul nu este cunoscut de nimeni. Vom trăi și vom vedea! Mă rog, veți trăi și veți vedea, că sunteți tineri.
Interesant, din punct de vedere psihologic, este ce implică soluția lui Serebrian pentru el personal, ca cetățean al Republicii Moldova. Dacă UE face alianță cu Rusia, atunci Republica este în mijlocul geografic al alianței, ferită de orice belea posibilă, stă culcușită în alianță ca în pântecul mamei, la adăpost de orice necaz (și păstrându-și statalitatea pe termen nedefinit). Dacă, dimpotrivă, actuala rivalitate între NATO și Rusia rămâne valabilă, cu China în expectativă, atunci Republica este exact pe linia de fractură, cum e mai rău, în bătaia puștii din ambele părți (și cu șanse mici de-a rămâne „vie”, adică stat recunoscut și membru ONU). Cu alte cuvinte, conștient sau nu, Serebrian face geopolitică emoțională, „Hai să vă explic eu ce trebuie să faceți ca să vă fie vouă bine. Și, ce să vezi, și mie!”, lucru pe care l-am cam făcut toți geopoliticienii de la bun început, doar că niciunul n-a vrut să recunoască.
În ceea ce privește parte de istorie a imperiului rus, sunt câteva lucruri pe care nu le știam și pe care le-am aflat din carte: Tuva, Hiva (Khiva), Buhara (Bukhara) – ultimele două în actualul Uzbekistan, țară de care am să vorbesc în altă parte, Mongolia (exterioară), Primoria, Priamuria (foarte greu de distins între ele, până te prinzi că le desparte fluviul Amur) sunt „provincii” rusești cucerite foarte târziu (1924, Tuva), sau niciodată (Mongolia), sau deja pierdute (Buhara) și care au cu „centrul” o relație extrem de complicată și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, ambiguă. Nu-i a bună. Cele două războaie cecene de la sfârșit de secol XX vor părea minore, dacă ce prevede Serebrian se adeverește. Și cam așa se-arată. Demografia nu ascultă de ideologie, fie ea comunistă sau naționalistă.
Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la cartea asta este „răspântia” de care pomenește autorul încă din titlu. Bref: Rusia are Occidentul într-o coastă, China în altă coastă și lumea islamică (Ummah) pe burtă. Ce-o să facă? Nu se poate bate cu toți. Trebuie să aleagă. Aici, în punctul ăsta, Serebrian și cu mine nu mai suntem prieteni.
Pentru el, „Occidentul” este UE. Pentru mine, Occidentul este NATO. Serebrian propune Rusiei să se alieze cu UE și să se opună astfel cu succes restului NATO (Canadei și SUA), pentru a obține o „contrapondere” continentală între cele două mari puteri planetare ale momentului, SUA și China. El zice că actuala alianță Rusia-China este absolut condamnată pe termen lung (ceea ce este corect). Dar eu nu cred în soluția lui. Poate greșesc eu, poate greșește el, poate greșim amândoi. Nu se știe. Viitorul nu este cunoscut de nimeni. Vom trăi și vom vedea! Mă rog, veți trăi și veți vedea, că sunteți tineri.
Interesant, din punct de vedere psihologic, este ce implică soluția lui Serebrian pentru el personal, ca cetățean al Republicii Moldova. Dacă UE face alianță cu Rusia, atunci Republica este în mijlocul geografic al alianței, ferită de orice belea posibilă, stă culcușită în alianță ca în pântecul mamei, la adăpost de orice necaz (și păstrându-și statalitatea pe termen nedefinit). Dacă, dimpotrivă, actuala rivalitate între NATO și Rusia rămâne valabilă, cu China în expectativă, atunci Republica este exact pe linia de fractură, cum e mai rău, în bătaia puștii din ambele părți (și cu șanse mici de-a rămâne „vie”, adică stat recunoscut și membru ONU). Cu alte cuvinte, conștient sau nu, Serebrian face geopolitică emoțională, „Hai să vă explic eu ce trebuie să faceți ca să vă fie vouă bine. Și, ce să vezi, și mie!”, lucru pe care l-am cam făcut toți geopoliticienii de la bun început, doar că niciunul n-a vrut să recunoască.
Nici mie nu mi-ar conveni să recunosc așa ceva, da’eu fac recenzii, nu geopolitică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu