Amadeus, Buhuși

Dacă ai treabă-n Buhuși faci cum n-am făcut eu: iei trenul până la Bacău și de acolo un microbuz, ieftin și bun, care pleacă spre Buhuși la fiecare jumătate de oră. Ușor, fin, curat, civilizat! Dar habar n-am avut de sistemul ăsta și-am stat o oră și jumătate în tristuța gară a Bacăului, până a venit trenul care avea oprire în Buhuși. M-am urcat în el voinicește, refuzând răutăcios oferta repetată a unui domn boschetar care insista „să poștim și noi ceva, ca băieții”.

Dacă afacerea asta se întâmpla ziua, mai era cum mai era; dar s-a-ntâmplat pe la cele mai necăjite ore ale nopții, între trei și cinci, când încep strejnopții să se tragă spre culcușuri, vorba ceea. Ajung în gară la Buhuși, îmi proptesc ambele tălpi pe peron, apoi pornesc spre lumină. Fac doi pași și mă pomenesc în beznă. Da’ beznă-beznă, nu așa! Orbenie. Dau rucsacul jos din spinare, scot frontala și-ncep să mă uit împrejur, să-mi dau seama despre ce e vorba, și iată: singura sursă de lumină a gării este un neon din biroul șefului de gară, care bate până pe peron, da, dar numai când e ușa deschisă. Când ceferistul și-a-nchis ușa biroului, a aruncat în întuneric întreaga suflare a gării buhușiene, adică pe mine. Noroc cu rucsacul fermecat și cu simțul practic al nevesti-mii!

Ies din gară și-o iau pe stradă, strada principală, credeam eu, dar de unde, că era drumul național Bacău – Piatra Neamț, vâj, vâj, camioanele (la ora aia toți șoferii o călcau la blană, n-aveau ei treabă). De frică, am apucat-o drept în sus, pe strada Pionierului, pe niște trepte șubrede de beton care m-au scos într-un loc elegant, la ghenele de gunoi din spatele unor blocuri de patru etaje. Am bâjbâit printre ele pân-am dat de strada mare, de Bulevardul Republicii, și de-acolo am mers drept ca neamțul până la Rond, unde n-am găsit nimic deschis, dar unde le-am întrebat pe măturătoare și ele m-au îndrumat către Amadeus, c-acolo precis găsiți ceva cald, domnu’; eram dărâmat după o noapte de nesomn pe tren și asta se vedea. Măturătoarele și Amadeus mi-au salvat viața! E drept că am stat așezat pe bordură și-am așteptat să se deschidă, dar tot drept este că n-am așteptat mult: stabilimentul s-a umplut cu muncitori navetiști care plecau spre Bacău, la muncă, și-și omorau timpul care cu țigara, care cu cafeaua, care cu să vezi ce bătaie-ți dau dacă mai zici ceva de sor-mea (ăștia erau doi tineri, prieteni, se hărțuiau mereu, în joacă). Eu am șocat pe toată lumea când am băut ceai, dar de zis, nu mi-a zis nimeni nimic. Trei ceaiuri calde am băut, să-mi țină la drum, apoi am plecat prin pădure spre mânăstire, spre Runc.

articol publicat în numărul 21/2017 al revistei Cațavencii