duminică, 29 octombrie 2017

Retezat, 1996-2017

Unde e cabana Rotunda: la 1100 de metri altitudine, pe valea Lăpușnicului Mare, cam la 50 km de orașul Hațeg. Drum asfaltat până aproape de barajul Gura Apei, apoi drum forestier, mai mult sau mai puțin rupt (depinde când au trecut pe-acolo camioanele grele, încărcate cu bușteni furați), încă vreo 7-8 kilometri. Cabana e pe mâna stângă, dar nu-i singură: tot acolo, în mica luncă pe care o formează râul, mai sunt Cantonul Silvic Rotunda și Casa de Vânătoare Rotunda.

Când: în 1996, pe vremea când funcționa „cu circuit închis” (orice va fi însemnat asta). După 2001, Academia Română a cedat (împrumutat, închiriat etc) cabana unei firme particulare, care s-o renoveze și s-o bage pe profit, pe motiv că „statul e prost administrator” (nu zic că nu-i!). Firma n-a renovat nimic, a frecat profit din vechea clientelă a cabanei (niște moși, niște regretnici, niște securiști), pân-au murit toți și s-a ales praful, apoi a zidit ușa, a bătut ferestrele în scânduri și-a plecat. După 21 de ani, am trecut chiar prin fața ei (25 august 2017, aproximativ orele 17:30) și-am plâns. Nu mult, doar așa, bărbătește, de fiță, câteva suspine: în august 1996, acolo am trăit chestii.

Miscellaneous: cabana asta s-a născut odată cu mine, în 1971, la ordinul lui Nea Nicu, să aibă unde sta când venea la vânătoare în Parcul Național Retezat (unde vânătoarea era interzisă, ca și-acum). Nea Nicu a vânat ce-a vânat, apoi l-au vânat alții pe el, numai bine ca să se-ncuibe apoi și-n cabana lui (și eu pe lângă ei, dar asta-i altă poveste), și-n final s-o facă moloz.

Important: din pasul Rotunda faci o oră până la Poiana Pelegii, cu mașina, și încă două până la Lacul Bucura, pe jos. Este inutil să precizez că Retezatul este unul dintre cele mai frumoase masive din România (are destui aficionados care, dacă m-ar prinde, m-ar cafti ca la Galați, din cauză că n-am scris „cel mai frumos” în loc de „unul dintre cele mai frumoase”. Și-ar avea perfectă dreptate să mi-o dea p-aia greaua, că Retezatul e-un miracol).

Va urma: suspinele le-am scos la coborâre. La urcare n-am văzut nimic, era deja întuneric; am mas la Refugiul Stănuleți, în amonte.

***

Undeva mult sub Poiana Pelegii se află enigmaticul refugiu Stănuleți. „Enigmatic”?! Da. Pentru că e la distanță total neconvenabilă atât față de barajul de pe Râul Mare (unde, teoretic, ți-ai putea pune cortul, deși nimeni nu mai face asta de ani buni, în afară de undițarii veniți la păstrăvi), cât și față de Poiană, punctul terminus al oricui atacă Retezatul dinspre sud, folosind ca armă doar o pereche de picioare. Pur și simplu, pare plantat în mijlocul a nimic, așa degeaba.

Pare. Doar pare, pentru că adevărul care-i: cândva, acolo forfoteau securiștii, dormeau, mâncau, jucau cărți, mă rog, ce-or fi obișnuit securiștii să facă atunci când erau în misiune (dar în afara programului), n-am de unde să știu. Nea Nicu, locatarul cabanei Rotunda de care ați aflat în numărul trecut, era foarte fricos, zice-se: când umbla la vânătoare era păzit pe trei cercuri concentrice, cum ar veni. Primul cerc era ăla (sau ăia) care umblau lângă el, la un metru-doi (se spune că ăstora nu le dădea muniție, de frică să nu-l omoare chiar ei). Al treilea cerc era compus din câteva sute de „ciobani”, „mineri”, „geologi”, „salvamontiști”, „pădurari”, „meteorologi”, dar mai ales „turiști”, care umpleau toate localitățile învecinate zonei de vânătoare, plus, evident, toate traseele montane; ei fie campau, fie dormeau prin localități, cum puteau. Și-n ziua de azi mai găsești bătrâni care-ți povestesc despre travestiții ăștia de tot râsul.

Al doilea cerc, însă, avea de făcut treaba cea mai grea, adică trebuia să-l păzească pe Nea Nicu fără să-i simtă Nea Nicu, că făcea urât de tot, zicea că-i sperie urșii din cătare, sau ce vâna el. Așa că nenorociții aștia de securiști din „cercul doi” se pitulau cum puteau prin boscheți, în așa fel încât să nu-i vadă Nea Nicu, dar nici dihăniile. Credeți că-i ușor? Eu n-aș putea. Și doar sunt obișnuit cu muntele, oarecum, dar la ani-lumină de asemenea performanță! Totuși, erau și ei oameni, nu duhuri, aveau deci nevoie de momente de somn, de masă, de spălat, mă rog, de minimă refacere. Pentru ei a fost construit refugiul Stănuleți, nu la drum, cum e Rotunda, ci mai acana, mai lăturiș. Îl găsești acum ușor, că nu mai există perdeaua de protecție: brazii care-l mascau au fost tăiați demult, poți să intri și cu camionul de furat copaci din parcul național.

Ceea ce se și-ntâmplă. Șoferii și drujbarii unde credeți că trag peste noapte?

***

Atenție, este vorba de un refugiu salvamont, adică acolo nu ne cazăm așa, când ne vine nouă pe chelie! Un astfel de refugiu este gândit pentru situații de necesitate, pentru cineva mai tâmpit care are nevoie urgentă de ajutor, altfel riscă să dea colțul (eu am fost odată cinevaul mai tâmpit!). Din păcate, prea mulți oameni ajung acolo fără să știe chestii, ba chiar fără să aibă cea mai vagă idee că nu e bine să deschizi ușa și să te rățoiești la Nea Sandu Piratu: „’Ai noroc, bă. Câte paturi ai acilea? Nu te uita, bă, așa urât: ’ai, că-ți dau țuică”.

În ceea ce mă privește, eu mi-am lăsat rucsacul și companionul în poiană și am urcat să dau „bună seara”, la care Nea Sandu a răspuns politicos, dar fără niciun chef (simțise imediat accentul miticist). Am mai întrebat una, am mai întrebat alta, de trasee, de vreme, de cabanierul de la Buta (cunoștință veche...), de dihănii, de cine-i în tură la Bucura și cine la Zănoaga, și, treptat, Nea Sandu s-a îmblânzit. De unde până atunci nu știa cum să scape mai repede de noi („Duce- vă-ți, domnule, la Buta! Într-o oră ați ajuns! Aveți acolo mâncărică, băuturică, camere faine, faceți un grătărel, treaba voastră!”). A venit și tovarășul meu (întinsese cortul între timp), și-a prezentat și el résumé-ul de munțoman (a „prezenta” așa ceva e o artă în sine), iar Nea Sandu s-a domesticit definitiv, a devenit prietenul nostru, iar noi prietenii lui. L-am rugat să ia o bere din provizia noastră, dar ne-a refuzat net („Sunt de serviciu! Dacă se rătăcește careva prin ceața asta?”), așa c-am băut singuri, ceea ce ne-a priit de minune, că veniserăm nebăuți tocmai de la București: 11 ore în mașină, asta usucă rău beregușurile! Nea Sandu și-a făcut un ceai tare și s-a așternut la povești, că simțea el c-o să fie o noapte lungă; n-a fost, și nici următoarele, că veneam mereu obosiți de pe traseu, dar dacă e să pun cap la cap toate serile de povești cu Piratu, atunci da, iese o noapte foarte lungă!

Pot dezvălui doar următoarele: de la nimeni nu înveți mai mult despre munte decât de la cineva care-l cunoaște bine de tot, și pe față, și pe dos (la propriu, că înainte de a fi salvamontist, Nea Sandu fusese salvator minier, adică știe munții și pe dinafară, și pe dinăutru). E unul dintre oamenii în fața căruia ne-am simțit foarte mici, chit că de peste trei decenii ne flendurim încoace și-ncolo prin Carpații ăștia de la noi; la slovaci n-am ieșit, la ucrainieni nici atât.


articole publicate în numerele 39, 40, 41 ale revistei Cațavencii

Niciun comentariu: