Sunt laș. Hai că n-a fost așa de greu! Dac-am recunoscut-o p-asta, o să pot spune și restul, vorba lui Jean-Jacques Rousseau (undeva în Les Confessions); zice el acolo cum a descoperit că-i place să fie bătut la cur și că de-atunci așa a rămas, dar n-a avut curaj să recunoască (decât la bătrânețe). Așa și eu. Mereu am știut că mor de frică să admit the dark side of the business, dar acum dacă m-apropii de 50 de ani pot s-o zic pe-a dreaptă.
Sună Georgică: „Hai, că e rost de bani buni!”. Eu am crezut că mă roagă să stau cu copiii lui, să fac iar pe baby-sitterul, dar: „Nu, mă. Îi luăm și p-ăștia micii în excursie, să mai respire și ei, că prea multă Românie dăunează grav sănătății! Plecăm și cu ei, și cu niște colegi de-ai lor de la grădi”. Eu tot nu-nțelegeam de unde ies banii ăia buni: „Păi vine cu noi și mami a lu’ copiii ăștia, mă; singură, că ea n-are bărbat”, aici Georgică a făcut o pauză, am știut că-și caută cuvintele, am intuit că nu-i a bună, „și n-are cu cine lăsa câinii”.
Punctum. Când ai aproape juma’ de secol în cârcă, dintre care vreo treizeci și ceva de ani de muncă, dar nu-ți permiți să refuzi un astfel de contract (vorba vine, contract; au fost bani negri toată ziua), nu-i a bună. Trebuie să mă uit în ochii mei și să admit cinstit că ceva nu-i în regulă cu viața mea; râdem, glumim, da’ uneori parcă-mi vine să mă dau înapoi, cum aș da un ceas mecanic, și s-o iau pe altă cale, nu pe asta cu scrisul. E bine când scriu, nu zic, îmi place, dar parcă... nu știu, nu știu. Poate-ar fi trebuit să m-apuc de altceva, atunci demult, atunci la început.
Oleacă vinovat, oleacă se simțea Georgică: mi-a trimis o grămadă de informații de pe unde-a fost de data asta, nu cum face el de obicei, și m-a ferit de stăpâna câinilor, că dacă era după ea m-ar fi sunat de dooj’ de ori pe zi să-i dau raportul despre cum mănâncă animalele, cum dorm și cum se ling. Pechinezi, ce să zici, m-au detestat din prima secundă, dar și eu pe ei – detalii săptămâna viitoare. În ceea ce-i privește pe expediționari, s-au cazat într-un loc modest, în centrul capitalei malaeze, la patru stele, la doi pași de marea atracție: turnul Menara, zis KL Tower, cu restaurantul lui rotitor, la 335 de metri de pământ. De fapt, hotelul este plasat între două parcuri superbe, KL Forest Eco Park (ăsta cu turnul) și KLCC Park, cel cu acvariul. Pentru copii a fost magnific. Ce-i drept e drept, pentru că ce-i drept nu-i strâmb.
***
Pechinezii Monichii sunt detestabili ca orice pechinezi, dar nu e vina lor: așa au fost programați. Ia să vedem: chinezii patrioți spun că istoria lor începe cu dinastia Xia, cam acum 4088 de ani (mulți înainte!), dar chinezii corecți – arheologii, adică – spun că dovezi n-au decât de la dinastia Shang încoace, de-acum 3618 ani (lasă că e bine și-așa!). Asta ce-nseamnă? Păi, dinastii înseamnă împărați, împărați înseamnă împărătese, iar împărătese înseamnă câini de companie; în atâta amar de timp, asupra câinilor ăstora a fost aplică selecția dirijată, și dirijată spre acest scop anume, adică un caracter detestabil: mofturoși, răzgâiați și plini de toane. Împărătesele au creat o rasă după chipul și asemănarea lor de femei fără treabă, închise-n gineceu, preocupate să placă (altora) și să se deteste (între ele). Când m-au văzut, câinii au reacționat corect.
Din punctul lor de vedere, eu eram o femelă inferioară ierarhic Monichii: au înțeles tonul cu care mi-a vorbit, au sesizat că n-are de gând să se culce cu mine, așa că m-au lătrat imediat cu ură; de ochii lumii, m-am făcut că nu văd urâciunea cu care mă tratau, dar le-am promis-o. După ce-am primit confirmarea de la Georgică („Am aterizat la Bangkok”. „Monica e cu voi?”, am întrebat, să fiu sigur), am băgat javrele-n ședință. Pentru început, nimic de mâncare, doar apă plată bună rece. Punctul be: culcuș amenajat din prosoape vechi în debara, încuiat ușa cu cheia. Punctul ce: pâine veche muiată-n apă. Cine vrea, bine; cine nu, iar bine! Eu banii mi-i luasem în avans, iar barul Monichii era la discreția mea, așa cum fusese înțelegerea (Georgică o negociase); barul ăsta fusese aprovizionat de fostul ei soț, înainte de divorț, și-i revenise ei la partaj, dracul știe cum – nu m-a interesat detaliul. Aveam alte priorități...
Până la urmă, n-a fost așa rău. Casa aia de vis era pe mâna mea, pechinezii au lătrat pân-au obosit, mă uitam la TV și-i înjuram pe bogați, bându-le coniacul. În timpul ăsta, bietul Georgică se muncea cu patru copii și două femei (că doar nevastă-sa nu era să nu se certe cu Monica, ce credeți), la drăcovenia asta de Centara Grand Beach Resort & Villas Krabi, care-i „o sărăcie” în descrierea lui, bine măcar că-i aproape de plajă. „Am slăbit, mă, fir-ar-a dracu’ de excursie”, a povestit dup-aia. „N-am băut măcar o bere, alergând după ăștia micii prin apă și ungându-mi nevasta pe spate. Haram de tine, măi băiatule!”.
articole publicate în numerele 21/2018 și 22/2018 ale revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu