joi, 3 ianuarie 2019

Chestiunea țărănească 3.0

Da, am băut La Căpăcel cu profesioniștii băutului, cu oamenii din sat! E, și ce dac-am băut? Să-mi fie de bine! Am băut și-am povestit, așa cum fac oamenii gospodari a doua zi dup-o nuntă (și-a treia, și-a patra, și-a cincea, și-n toate zilele de la Dumnezeu, că d-aia există băutura). Din vorbă-n vorbă, am dibuit unele chestii mai puțin evidente, dar mai întâi de toate să vi-l pârăsc pe Grig Bute, care mereu mă ceartă („Coane, scrie și tu mai frumos, mai pe profilul paginii, așa, dacă nu pe-al revistei... ce-o să creadă cititorii? Bar sătesc după bar sătesc, număr de număr?!”), dar mă ceartă degeaba, că tot eu am dreptate.

Principala obiecțiune („Ăia-s niște amărâți care nu interesează pe nimeni – dar stresează pe toată lumea!”) nu stă în picioare din multiple motive, pe care nu le discut acuma, că n-am nici greutatea socială și nici autoritatea morală ca să le discut; dar la chestia cu „amărâții” am ceva de zis. Da, bețivanii de La Căpăcel sunt fie pensionari, fi asistați social, dar amărâți nu-s. Au case, sunt proprietari! Cei mai mulți au și terenuri retrocedate – sunt proprietari! Au mașini, obosite ce-i drept, dar mașini – sunt proprietari! Veniturile „asistaților” sunt completate de pensiile părinților și de munca la negru, ce reprezintă principalul inflow de cash al bugetelor personale, iar veniturile pensionarilor înseamnă „pensie + muncă la negru + remitențe”, pentru cei suficient de norocoși să mai poată lucra și să aibă copii harnici pe undeva prin Europa. Încă ceva: pâinea e principalul aliment care trebuie cumpărat, în rest mâncarea provine din gospodărie, unde nu se poate să nu fie un purcel și niște găini. „Amărâți”? Nu știu ce să zic.
Veniturile mele sunt compuse din salariu (1), banii din colaborarea la revistă (2) și munca la negru (3), care, ca și la ei, reprezintă grosul. Proprietar sunt și eu, pe un apartament cu două camere într-un bloc din 1963, în partea centrală a Berceniului; mașină n-am, bicicletă n-am, de porc și de găini nu mai vorbesc... n-am nici măcar un câine. Și cam așa o arde toată „clasa creativă”: mai cu colaborări, mai cu „munca pe proiecte”, mai cu doi-trei ani de sclavie la corporație (urmați de demisie și frecat menta „pentru reîncărcarea bateriilor”), mai cu vreo ciupeală gen „studiu de prefezabilitate” (primarii adoră așa ceva), tot felul de prostii. Dar dacă iei un „creativ” ca mine și-un „amărât” de La Căpăcel, îi scuturi pe-amândoi de fițe și-i prețăluiești negustorește („How much do you worth?”), o să constați că ești un bou și că amărâtul nu-i ce pare-a fi. Ergo: national welfare aparține, în mare parte, amărâților. Nu TFL! 

***

La Stanciu: m-a certat rău soacră-mea, că „nu se înțelege” ce-am vrut să spun în textul de săptămâna trecută, cel cu La Căpăcel. Revin și precizez, direct și fără fițe: oamenii de la țară nu sunt proști. Ei par proști din punctul nostru de vedere, proști, leneși, răi, bețivi și votanți-aiurea, dar nu este așa, câtuși de puțin; da, sunt bețivi, sunt leneși, sunt răi și votează mereu cu ăia cu care nu votăm noi niciodată, dar – atenție! – nu din prostie votează ei așa, ci din calcul. Nu este nicio glumă. Am băut cu ei La Stanciu, au făcut haz de mine, m-au jignit în fel și chip (bătaie n-am luat, totuși: am mai învățat câteva trucuri între timp, nu mai sunt așa fraier ca-n 1996), dar eu am aflat ceva de la ei, nu ei de la mine. 
Am întrebat de ce aleg același primar de 25 de ani încoace, din moment ce nenorocitul n-a fost în stare nici măcar să asfalteze (nu mai spun de apă curentă, canalizare, gaz metan și fibră optică: alea-s fantezii, alea-s Hong Kong, în Dealu Frumos avem alte priorități), iar ei mi-au zis că-l aleg tot pe el pentru că-i de la partid. Eu am făcut pe prostul, iar ei mi-au explicat: „Bă, bucureșteanule... uite cum stă chestia. Tu crezi că noi nu știm că ăștia-s hoți, proști și ne mint în față? Știm, mă, prea bine știm. Dar pe ei îi votăm. Dacă i-am vota pe unii cinstiți și puși pe muncă, unde-am ajunge, mă?”. Eu m-am uitat la ei fără să mai fie nevoie să fac pe prostul: „Unde-ați ajunge?”. A urmat un râs colectiv, toată cârciuma râdea de mine și eu nu pricepeam deloc de ce, doar căscam gura, până când i s-a făcut cuiva milă și mi-a explicat: „Cine face treabă face pentru voi, ăștia de la oraș. La țară e tot aia. Adică, dacă se îndreaptă lucrurile în țara asta, se îndreaptă pentru voi, nu pentru noi. Nu vine guvernul să dea la lopată gunoiul din grajd!”. După încă câteva beri am început treptat-treptat să mă dumiresc și să înțeleg ce voiau oamenii să-mi spună, iar eu nu voiam să pricep de nombrilist ce eram: orice progres social imaginabil duce la mărirea inegalității. În termeni pecuniari, interlocutorii mei valorau mult mai mult ca mine, că aveau case, pământuri, animale, mașini și pensii (eu n-am nimic din toate astea), dar nici unul dintre ei nu văzuse vreodată marea, de exemplu. M-au luat la întrebări și-a rezultat că eu – fără bani! – călătorisem cam prin toată Europa (iar unde n-am fost eu a fost Grig Bute, ca să fac și-o in-house joke), iar ei, proprietarii a fel și fel de posesiuni, nu-și mișcaseră fundurile dincolo de Berevoești. Cumva, asta e o nedreptate. Un guvern bun n-are mai mult ce să facă pentru oamenii din Dealu Frumos, un guvern bun are ce să facă doar pentru mine. 

***

Gambrinus: în Cehia, România și Wisconsin, „Gambrinus” e mai mult decât un nume: e-o bucățică de identitate. Dar nu ăsta-i subiectul, sau cel puțin nu acum, că de-aia am împărțit textul în trei episoade, ci cu totul altceva: nu se înțelege ce vreau să spun. Am fost, adică, la Gambrinus (cel din București, nu cel din Milwaukee) cu niște oameni, am băut berea casei și-am stat oleacă la sfat, cum fac oamenii la sfârșit de săptămână (au muncit? Au muncit! Merită!) și iată ce-am aflat: se pare că micul serial din revistă, cel cu „barurile sătești” (La Căpăcel, La Stanciu) a fost citit și-a enervat pe toată lumea. Eu am crezut că-s amuzant și reușesc să comunic ceva, dar n-am amuzat pe nimeni și n-am reușit să comunic nimic. Rezultatul efortului meu a fost penibil: „Ce, bă, te-ai dat cu pesediștii?”. 
Am recitit cele două texte cu mare atenție, să dibăcesc unde-am greșit (vorba lui Toma Caragiu din „Operațiunea Monstru” – păcat că nu se poate reproduce grafic intonația lui inimitabilă: „Uuu-nde-am gre-șit?!”), dar nu-mi pot da seama. Nu știu unde s-a rupt filmul, unde s-a-ntrerupt linia de comunicare între mine și cititor. Am vrut să spun un lucru simplu: NU EXISTĂ ALȚII. În marile orașe este ușor să spui „Corupția ucide” (așa și e, nu contest), dar la țară nu merge. Punctum. Asta am vrut să spun. Între oamenii din marile orașe și cei mediul rural (plus noua găselniță, „urbanul mic” – ce dracul înseamnă asta?!) e-o fractură, o cezură, o ruptură (spuneți-i cum vreți) de limbaj. Nu numai de limbaj, sigur, dar în primul rând de limbaj: aceste două cuvinte n-au niciun sens la sat. „Mâine ucidem”, așa se zice la țară când se planifică tăierea porcului. Iar cuvântul „corupție” nu există în vocabularul rural, oamenii nu pot asocia un sens acestei secvențe sonore („Co-rup-ți-e? Adică cum?”). Sau: elita de la sate datează de exact 70 de ani. Din 1948. De atunci și până acum, cei de la țară sunt conduși de această elită - și nu există alta. Pur și simplu. 
Cine alege să trăiască în sărăcia satului românesc, când globalizarea accelerează și ne ispitește, cum să spun, cu toate ispitele?! Cel ce poate pleca, pleacă; cel ce nu poate, rămâne și uită la televizor, la lumea asta mare și frumoasă... de care el n-are parte. Sau ea: la țară sunt mai multe femei bătrâne decât bărbați bătrâni, că pe bărbați îi cam răpune țuiculița. Asta încerc să spun: celor de la țară le cerem imposibilul și pe urmă îi facem „proști”. 

articole publicate în numerele 47, 48, 49/2018 ale revistei Cațavencii

2 comentarii:

dracu spunea...

în altă ordine de idei dacă vrem să înţelegem unde-i cîrligu , pe tăran il doare-n pu-- de guvern că vacile , porcii , oile , găinile... nu sînt animale înzestrate cu un prea pronunţat instinct de independenţă . cineva tre să se ocupe de ele cineva tre să ducă gospodăria şi vă garantez ca dacă Moartea umblătoare ajunge pe pămînt pe ei îi vom mazili primi nu pe alţii ... că noi nu glumim şi sîntem mai mulţi ca ei ...

Mihai Buzea spunea...

Dracu m-a luat prin surprindere. Înțeleg că animalele din gospodărie n-au instinctul libertății și că cineva trebuie să le aibă-n grijă, dar înțelegerea mea se oprește aici. Nu știu cine este Moartea Umblătoare. Nu știu cine sunt „ei” (maziliții). Nu știu cine suntem „noi” (care îi vom mazili pe „ei”). Nu știu de ce noi nu glumim. Nu știu ca cine suntem mai mulți.
Pe scurt, nimic nu știu!