vineri, 11 septembrie 2020

Ukhodi!

Iunie 1985. Taică-meu primește în sfârșit un răspuns final de la tovarășul director Aurel Burlan (școala 129 din Berceni, actualmente „Elena Farago”): nu se poate. Deci soră-mea și cu mine mergem la țară, în timp ce Șerban își însoțește părinții într-o excursie prin Budapesta, Bratislava, Praga și Berlinul de Est. Lui i-a dat Burlan ausweis, mie nu. Ai mei și ai lui Șerban s-au distrat făcând turism socialist, dar săracul Șerban s-a plictisit (el și soră-mea se cam aveau bine).

Iunie 1987. Situația se repetă, patru părinți și un Șerban vizitează Moscova, Leningradul, Minskul și Kievul, în timp ce Mihai și soră-sa fac agricultură la Ghijasa de Sus (undeva pe Valea Hârtibaciului). Tovarășului Burlan îi este promisă o bătaie soră cu moartea (care nu i-a fost dată până la urmă – regret și-acum).

Iunie 1990. După fotbalul de seară, Șerban și Mihai își cumpără bere la kil și se așază pe bordură ca să pună țara la cale. Fiind de față și unii mai mari ca noi, care ne-ar fi caftit dacă luam cuvântul, tăcem până se sparge gașca și rămânem la o ultimă gură de bere. „Bă Mihăiță”, zice Șerban cu vocea lui de matoleală, „să mor io dacă înțeleg ce nu le-a convenit la ăia”. Râgâi și-l întreb: „La care, mă?”. „Păi”, zice el, „la ăia care-au făcut și ei revoluție, așa ca să se afle-n treabă”. Eu n-am zis nimic, doar am râgâit iar. „La noi, hai, a fost clar. Trebuia să-l omorâm pe Nea Nicu, că ne futuse grupa mare, altă cale nu mai era; da’ la ăia? Ce căcat le lipsea? Aveau de toate, doar am văzut cu ochii mei, ce dracu’! Mâncare, băutură, țoale, discoteci, muzici, trupe, concerte, gagici pă anticoncepționale... viață! Boierie, Mihăiță, io-ți zic ce-am văzut, nu aberez, ce dracu’! Dacă și ăla era comunism, de l-am văzut io, atunci la noi ce gâții mă-sii-a fost?!”. Eu tăceam, că-mi venea să-l iau la poceală: după ce că făcuse turism de super-fiță, încă mai și vorbea?!

Septembrie 2020: mă uit la știri și-mi amintesc de discuția de pe bordură. Avea și el dreptatea lui. La revoluție nu e doar burta goală, mai este și altceva. Nu știu ce altceva îți dă curaj să te bați cu OMON-ul (la mine a fost doar foamea, și oricum USLA nu era OMON). Dar când altceva-ul s-a aprins în sute de mii de oameni, poți să-ți bagi OMON-ul în cur și să-l scoți sub formă de veveriță.

***

Cinstit vorbind, tot nu am reușit să înțeleg de unde vine acronimul GUM! Unii zic c-ar fi „Gheneralni Universalnîi Magazin”, alții c-ar fi „Glavni Universalnîi Magazin”, iar ultimii marșează pe „Gosudarstveni Universalnîi Magazin” – nu mă întrebați ce înseamnă astea că nu știu, chit c-am crescut în Berceni, în umbra magazinului BIG („Băcănie Industrială Gospodina”). Și cu asta am spus tot. Efectiv, restul textului e de umplutură, este ca să-mi iau și eu salariul: când peștele pute, atunci pute și gata. Nu mai e nimic de făcut cu dânsul. Îl arunci și te duci să prinzi pește proaspăt, punctum. Asta știe toată specia umană, din paleolitic până azi, doar că aici mă-ncurc: dacă proștii nu pricep ceva atât de simplu, înseamnă că ei nu fac parte din specia umană...?!

Pe vremea mea (acum vreo 13 – 14 ani) nu exista încă turismul la mișto (sau „de hipsteri”, cum i se mai spune); turismul era o treabă serioasă, adică strângeai bani tot anul, puneai leu peste leu din salariul tău de căcat (mă rog, al meu) și vara o luai la picior să vezi ce și cum, că vara era scurtă și suma era mică. Nu te duceai „la mișto” în Transnistria, Belarus, Dușanbe, Dürres sau Sarajevo; te duceai la Paris și făceai poze, ca să ai cu ce dovedi, că altfel nu te credea nimeni.

La săraci mă duceam eu, țicnit de pe atunci; lasă că era foarte ieftin în comparație cu Parisul, dar puteam să fac pe originalul (să povestesc ce nu povestea nimeni). Numai că, sincer, era o maximă tristețe. În cofetăria de la GUM am băut un nenorocit de ceai și m-am uitat la oameni; vai de zilele și de zilișoarele lor! Atunci, in that very moment, am avut revelația (să-i spunem, modest, Legea lui Buzea): în fiecare țară locuiesc două popoare. În fiecare oraș locuiesc două specii umane. În fiecare capitală vezi oameni-apă și oameni-ulei – și mai vezi cum straturile astea două nu se amestecă aproape niciodată. Așa era în GUM: tăntici extraordinar de mulțumite de ofertă (metraje! Perdele! Papuci! Umbrele! Prăjituri „cu cremă”!) și adolescenții care le cărau sacoșele (fii? Nepoți? Elevi?) care s-ar fi pișat pe GUM și i-ar fi dat foc fără nicio clipă de ezitare, dac-ar fi putut. Voiau Parisul, voiau Sziget Fesztivál, voiau piața San Marco, voiau Ibiza, voiau Oktoberfest și aveau parte de GUM. Da’ acum asta-i faza, că adolescenții ăia s-au făcut mari. Punctum.

***

Să fii cel mai bun. Să fii singurul. Să fii primul. Mai știi și altă cale spre succesul profesional, tinere reporter de teren, coleg al meu încă fără nume? Eu, nu. Probabil că nici există o a patra cale, sau nu există deocamdată – ceea ce este altceva; dar acum, anno domini 2020, p-astea le-avem, cu astea defilăm. Ergo: ești cel mai bun? Ești tu, la cei 19, 20, 21 sau 22 de ani ai tăi, mai bun decât Viorel Ilișoi, decât Eugen Istodor, decât Filip Brunea-Fox, decât Remus Radu sau chiar decât Ryszard Kapuściński? A, bine... dacă ești, nu citi mai departe. Îți pierzi timpul. 

Ești singurul? Mă îndoiesc. Mai sunt și alții... mulți, flămânzi, chitroși, gata la orice pentr-o exclusivitate; fiare, fiare! Csf, ncsf, așa e meseria. Că e posibil să fii ultimul, nu zic; poate că, într-adevăr, meșteșugul e pe moarte și ție nu-ți va rămâne decât exclusivitatea de a-i cânta prohodul. Dar până atunci mai e, cel puțin eu așa cred; infosfera are încă nevoie de noi. E proastă și nu-și dă seama, dar are – orice sistem decuplat de la rețea se uzează moral în doi timpi și trei mișcări. 

Fii, deci, primul. Suie-te în tren și ai răbdare. Citește tot ce poți despre subiect, nu-ți lua cu tine reportofoane, camere și alte fleacuri (astea te pot băga-n belea), doar un carnet și-un pix, plus telefonul mobil, bunînțeles (de mobil n-ai voie să te desparți nici mort! Nu uita încărcătorul); ai grijă să ai cash, nu te baza doar pe carduri că dă fomița peste tine în mijlocul orașului și-ncepi să plângi că vrei la mama – nu, domnule! Cumperi ruble BLR din România, din Republica Moldova sau din Ucraina, ca om înțelept ce ești. Nu uiți euro și dolarii; bancnotele de 20 sunt cele mai bune, dar nici alea de 10 nu-s rele (de cele mari te ferești, da?). Te dai jos la Pasažyrski, c-acolo ajung astea internaționalele, și traversezi tot orașul cu un taxi până la Bahdanoviča, la mama dracului, tocmai lângă Înfrățirea Între Popoare (ăsta-i un parc), dar n-am ce-ți face, c-acolo-i acțiunea. Bine, dac-aș fi în locul tău, n-aș lua niciun taxi ci aș merge cu metroul, de la Lienina până la Jakuba Kolasa și de-acolo pe jos, pe Kulman și dup-aia la dreapta pe bulevard, pe Bahdanoviča, pâș-pâș până la numărul 102, tot pe dreapta, unde-i cârciuma; dar eu nu-s în locul tău. Am copil de crescut, unde dracul să mă duc? Du-te tu, că ești tânăr. Să iasă un reportaj bun, hein? Vreau să fiu mândru de tine.

Niciun comentariu: