L'Ultime Atome

Mergeam prin pădure cu cea mică-n cârcă, povestindu-i câte toate, și mă pomenesc strigat în vreme ce ne-apropiam de castelul Laerbeek: „Mihăiță! Bă, caporal Buzea! La vechiul loc adunarea!”. Mă uit, un bărbos venea spre mine vioi, cu ditamai rânjetul licărind prin barbă: „Hă, hă! Recunoaște! Recunoaște că nu știi cine sunt, hă, hă!”. Habar n-aveam, evident: „Tu ești, mă?”. „Eu, eu”, s-a bucurat el, „vezi că ți-ai adus aminte?”. Abia vocea lui m-a aruncat cu 24 de ani în urmă, în fatidica zi de 4 octombrie 1996, când pășeam sfios pe porțile UM 02525, cu valiza de lemn în mână și cu inima plină de presimțiri sumbre. Am depănat amintiri cu fostul meu coleg de pluton, i-am trecut în revistă pe ceilalți, am aflat de la el că la Bruxelles ar mai fi un coleg de-al nostru, neapărat să dăm de el și să-l scoatem la bere (în timpul ăsta ne omeneam cu Chimay Blue pe terasa castelului, ținută în arendă de o familie de arabi – ce să faci, globalizarea). Cea mică s-a jucat cu copiii lui, a rămas că mai vorbim.

După o nimică de trei luni s-a-ntâmplat și minunea. Am reușit, adică, să ne-adunăm toți trei la o braserie din Ixelles (cartier cam scumpuț din centrul orașului, cu prețuri tembele). Nu ne mai văzuserăm de la liberare, de pe 4 aprilie 1997, deci fiecare avea multe de povestit; doar că, nu știu cum, tot pe bârfă am dat-o. Ne-am apucat să-i mușcăm de cur pe foștii tovarăși de arme: că ăla e-un carierist împuțit, că ălălalt a căzut la patima beției, că ics e-un tâmpit cum era și-atunci, că igrec precis era turnător, că prea primea multe permisii, că zet a divorțat iar și acum plătește două pensii alimentare („Da’ bani de unde, mă, de unde?!”). Le-adusesem niște cărți, le-am semnat, băieții au urcat momentul pe facebook (alte glume și glumițe), iar pe urmă am ajuns și eu la mijloc: „Da’, Mihăiță, auzi… unguroaica ce-ți mai face?”. Și țin-te hă-hă, și țin-te hi-hi. Very funny, indeed. Eram în vorbă c-o fată din Pesta și-mi trimitea scrisori, iar cap-pătratul de comandant al unității m-a chemat la el să-mi „frece ridichea”, că poate fata e „spioancă” și cine știe ce scriu eu în scrisorile mele de răspuns; asta e toată povestea cu unguroaica mea, dar ei iarăși au râs copios, grandios, cum râsese tot plutonul văzându-mi mutra plouată când ieșeam de la comandant: „Ziceai că te epilase la coaie”.