Laneuville-au-Bois (Ardeni I)

Pe mine mă știți: gură mare, forță mică. Când m-a rugat nevasta să caut „un loc frumos” prin Ardeni, am găsit imediat legendarul oraș Bastogne, despre care nu are rost să insist, că de-aia sunteți voi cititori mai inteligenți decât ai lor. „Da’ ce-i acolo?”, m-a întrebat ea, suspicioasă (suntem căsătoriți de șapte ani, vai de capul nostru, adică al meu). Eu, vrăjeală mare: că e liniște, că e aer curat, că să alerge și asta mică, mă rog, textele obișnuite când vreau să obțin ceva și bag copilul la înaintare (de obicei îmi iese). Ce-o fi apucat-o, ce nu, că de data asta m-a verificat. A căutat dacă-n Bastogne e vreo fabrică celebră de bere, vreo abație sau ceva de genul ăsta (nu știu dacă e, că n-am ajuns în niciun fel de Bastogne!). Pe urmă a căutat prin arhiva mea, dacă nu cumva am vreo „fostă” care locuiește acolo – n-a găsit nimic (de unde să găsească?! Fostele mele sunt prin spitale de nebuni, nu prin Ardeni!). A căutat și pe contul meu de Facebook – iar nimic (mă suspecta că aș fi pus de-o băută cu băieții, enfin, cu micul grup de români de aici cu care mai socializez și eu, rar, foarte rar, atât de rar!). Până la urmă a dat de Muzeul Războiului (http://www.bastogne-barracks.be/) și n-a mai putut de bucurie că „m-a prins”. Așa că n-am mai mers la Bastogne.

Cazarea pe care a ales-o ea personal se numește B & B Les Trappeurs, se află în măreața localitate Laneuville-au-Bois și e-o jale. O fermă de piatră, cu o anexă de lemn (tip „magazie de vechituri”), cu pietriș în curte și fără nimic. Nimic, da’ nimic! Cu ce să se joace fiică-mea? Bine, își adusese o sacoșă de plușuri de acasă, plus încă o sacoșă cu jocuri (board-games), dar ea ar fi vrut leagăn, balansoar, groapă cu nisip, eventual un pui de câine pe care să-l alerge prin curte... poate chiar copii ai altor turiști, cu care să se joace?! Din păcate, n-a avut noroc. Și nici eu: am petrecut seara la un pasionant joc de „Piticot”, fără bere („Te vede copilul, mă, ție chiar nu ți-e rușine obrazului?”), și de mâncat am mâncat din ce-aduseserăm, că ferma nu oferea și posibilități de masă. Am plecat val-vârtej a doua zi, vă dați seama, dar vă-ntreb: ce turism e ăsta? Ce oferi? Vin de la mine de-acasă ca să dorm la tine acasă; așa, și? Visez mai frumos, sau cum? E aici ceva ce nu înțeleg: măi Les Trappeurs-ilor, dacă voi n-aveți pretenții vreți să n-am nici eu?

***

Am povestit cum am plecat dis-de-dimineață din B & B Les Trappeurs, ferma romantică din Laneuville-au-Bois unde ne-am plictisit teribil, nici vorbă de romantism (asta încă n-ar fi nimic), dar unde s-a plictisit și fiică-mea (asta e grav!). Totuși, plecaserăm din Bruxelles vineri seară, după muncă, și voiam să ne întoarcem duminică pe după-amiază, ca să înțelegem ceva (cât de cât...) din „aerul curat” al Ardenilor. Nu ne convenea să ne întoarcem cu coada-ntre picioare la noi în apartament, unde să ne petrecem sâmbăta făcând... făcând ce? Vară, cald, orașul toropit (da, chiar și clima belgiană poate fi „toropitoare”! Rar, dar poate) – așa că am decis să ne încercăm norocul la altă cazare. Vorba lui Firicel: n-om fi noi mai proști ca ăi din Dridu! Și-așa am nimerit la Tanti Vrabie, tot în Laneuville-au-Bois, unde a fost cu totul altă mâncare de pește. E adevărat, nici ea nu avea turiști, întocmai ca și dincolo; dar s-a implicat personal. Nu avea nici cățel (adică avea, niște monștri ciobănești ținuți în padocuri), dar s-a dus și a împrumutat de la o vecină o dihanie de cățeluș cu care s-a alergat fiică-mea toată ziua, de-a căzut seara lată de oboseală (și FĂRĂ purici! Mare lucru e civilizația rurală, atunci când e... parcă altfel vezi viața!). În grădina din spate nu erau leagăne sau balansoare, dar spațiul era mare, închis, cu copaci bine îngrijiți (foarte ciudata combinație de meri bătrâni și pini bătrâni, plantați regulat, despre care am înțeles ulterior c-ar fi un fel de mândrie națională a fermierilor ardenezi). Ei bine, știți ce-a făcut madam Vrabie? A suplinit-o pe nevastă-mea la cache-cache! Fetița, fiică-mea, e înnebunită după jocul ăsta, căruia noi îi spuneam „Fațea” când îl jucam printre blocuri și „De-a v-ați ascunselea” când făceam compuneri la școală (apropo, ca să nu mai fie nevoie să revin ulterior: la „leapșa” se spune touche-touche. S-ar putea să folosesc termenii ăștia fără să-i explic... să n-avem discuții dup-aia!); s-a jucat cu maică-sa, s-a jucat cu Vrabia și s-ar fi jucat și cu mine, dacă eu nu mi-aș fi petrecut acea sâmbătă magică hălăduind pe coclauri. A fost una dintre cele mai bune zile de care-mi amintesc, de când m-am mutat în Belgia. Șapte ore singur pe trasee, prin păduri – cam 30 de kilometri, poate ceva mai puțin (deși nu m-am odihnit deloc, dar nu mai am forma fizică pe care o aveam în țară).