Altă amintire. Sunt undeva pe la mare, pe litoralul ăla al nostru de dinainte de Revoluție, dar cu foarte puțin înainte, trebuie să fi fost vara lui 1988. O mizerie. Seara nu aveam ce face; decât să stau degeaba, mă duceam prin „satul de vacanță” (în Neptun trebuie că se-ntâmpla asta) și căscam gura pe-acolo, ca tot omul fără treabă (teoretic, eram în căutare de gagici, dar n-am avut noroc de nimic în vara aia. Era și greu: și ciutan, și sfios, și fără bani, și cu cort „Cerna”! De unde gagici...) și ajung la un moment dat la una dintre „atracțiile” din bâlci: Trenulețul Groazei. Mă dau și eu de vreo două-trei ori, o tristețe, o sărăcie. Mai stau la tândăleală prin fața cașcarabetei și văd următoarea scenă, greu de descris – dar încerc: din trenulețul care tocmai își terminase cursa coborau clienții, unii râzând, alții posaci (ca mine), unii băuți, majoritatea. Din mijlocul lor, dintr-un vagonet din ăla, două „țigănci”, două adolescente roma, îmbrăcate curat dar sclipicios (nu cu straie tradiționale, ci cu fuste lungi, albe, cu paiete, și bluze de vară dar cu mâneci tot lungi), țâșnesc înnebunite și calcă peste oameni, peste copii, peste toată lumea, sar gardul de demarcație al „peronului” și se pierd alergând în noapte, în mulțimea care forfotea pe-acolo. Am apucat să le văd chipurile, în trecere, poate o secundă, poate o jumătate de secundă: groază era întipărită pe ele, groază, teroare, nu altceva. Nu îmi bat joc de cuvinte. Ochii larg deschiși „în orb”, gura deschisă, răsuflarea tăiată. Fetele alea erau terifiate. Am rămas uluit, nu am băgat de seamă înjurăturile mulțimii („Fir-ar ale dracului de țigănci, cine dracu’ le lasă p-astea să umble printre oameni, da’ nu e posibil așa ceva!”), am luat iar un bilet și m-am mai dat o dată, să-nțeleg ce le speriase așa. N-am găsit nimic. Niște căcaturi de plastic alb, într-o „beznă” din aia cu beculețe verzi, și niște sunete sintetice („hu-hu-hu”), care ar fi trebuit, teoretic, să-ți înghețe sângele în vene. De fapt, te făceau să râzi.
Am citit cartea lui Mirel Bănică și acum ȘTIU. Am înțeles că atât aparenta imbecilitate (& nesimțire) a lui Dottore, cât și spaima fetelor roma aveau explicații coerente. Dar nu existau în mintea mea informațiile care să permită punerea lucrurilor cap la cap. Acum există. Le-am citit în carte. Pentru asta sunt cărțile. Nu toate, doar unele, puține. De fapt, foarte puține.
De ce am botezat textul ăsta „marea” țiganiadă? Pentru că e despre cel mai complet op scris în limba română pe subiect. Care e subiectul? Universul de credință al popoarelor roma, ăsta este subiectul. E important pentru cineva care nici nu e țigan și nici nu-i iubește pe oamenii aceștia? Da, e important. Din cauza „efectului de frigider”: ei au conservat credințe profund arhaice, pe care societățile urbanizate le-au pierdut demult. Da, le-au pierdut, dar ecourile acestor credințe răbufnesc din fiecare dintre noi atunci când te aștepți mai puțin, sunt „ecouri” venite de foarte demult, din vechea vechime, pe care noi nu numai c-am uitat-o, dar despre care nici nu mai știm că ne-a fost, cândva, matrice culturală. Noi am uitat, ei încă nu.
Câteva cuvinte despre autor: mă înclin cu respect. Cantitatea de muncă investită în lucrarea asta este imensă, imensă. Cartea nu e scrisă „la birou”, e în ea mult teren, mult stres (poate prea mult?), nesfârșită documentare și o pasiune cu totul specială, care se transmite cititorului, oricât de nesimțit ar fi el (chiar și eu am perceput-o!).
Să poți duce la bun sfârșit așa ceva nu e nicidecum posibil dacă ești un Mirel. Nu e posibil nici dacă ești doar un Bănică! Ca să poți scrie „Bafta, Devla și Haramul” trebuie să fii Mirel Bănică.
