Cei doi pitecantropi zăceau, încălțați cu bocancii, fiecare într-un pat, împresurați de sticle de bere, puse popic pe podea; ziceai că-i Infanteria Stelară. Rucsacii lor se aflau plasați în mijlocul camerei, strategic, și singurul lucru la care m-am gândit a fost că cineva le-a plasat câte-o grenadă-n fiecare și apoi a detonat-o controlat, astfel încât întreg conținutul rucsacilor să fie împrăștiat de explozie pe toată suprafața, de la ușă (unde stăteam eu, pietrificat) și până sub fereastră (unde era o măsuță). Pe măsuță era laptopul meu. Pe laptop, ignarii tăiaseră roșii, slănină, ceapă și brânză, ca să aibă și ei de-un mizilic, să nu le cadă berile pe burta goală. Cotoarele de roșii, șoriciul, cojile de ceapă și opinelurile rămăseseră la locul lor – pe laptop. Le fusese lene să-ntindă mâna până la masă, după ce se tolăniseră-n paturi, astfel încât își desfăcuseră berile cu dinții: capacele erau pe perne, exact unde le căzuseră neanderthalienilor din gură. Apropo de gură, vorbele cu care m-au întâmpinat au fost exact astea (nu le uit cât trăiesc): „Bă, lábăre, cum dracu’ să ne răcim berile, dacă n-ai frigider?”.
Asta se întampla acum 12 ani. Am avut iar drum în Victoria și am luat aceeași cameră, de hatârul trecutului care nu se-ntoarce (mai bine așa). Tot în trei am stat și-acum: cu nevastă-mea și cu aia mică. Prietenii mei nu mai sunt sub orizontul observabil: unu-i dezțărat, altu-i alcoolic. Virometul nu e chiar moloz, dar nici mult nu mai are. Legendarul ștrand din Victoria e pustiu; apa din bazin e rece. Orașul e curat, doar că-i lipsește ceva: oamenii. Necrofagii au simțit mirosul și-au început deja să se-nfrupte. Aici au fost turnate mare parte din cadrele din „Fotografii de familie”, cum îi zicea atunci, la vremea filmărilor.
articol publicat in numarul 27/2016 al revistei Catavencii
