Augustin Buzura

Va supun atentiei urmatorul text, iesit din pana lui Augustin Buzura, cunoscut de mine doar ca autor al romanului „Fețele tăcerii”, desi opera lui romanesca e mult mai vasta (a scris, printre altele, romanele „Absenții”, „Orgolii”, „Refugii”, „Recviem pentru nebuni și bestii”, „Vocile nopții”, „Drumul cenușii”) si a avut un mare succes in epoca (anii '70 - '90). Astazi cartile lui sunt uitate, dar atunci trecea drept un autor nu numai de succes, dar si de valoare.

Acum, ca expirat, d-l Buzura e necajit si vede situatia foarte in negru. Dau mai jos copy/paste acestui text, care mi-a parvenit prin grija d-lui C. A., caruia ii multumesc si pe aceasta cale.

Romania: Locul ratarii de Augustin Buzura, ex-presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania (editorial din revista Cultura): 

„Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula. „Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales, cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica, de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace, Zalmoxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân. Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic...”. Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?”. Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete”. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator. De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nicio legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala. Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate. De „pe sticla” TV s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p...mo-tii, Majestate!“ Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne, ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul. Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc”. În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui: omul nou. Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale... capitalismului! Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil”.

Vai de capul tău, maestre. Ai murit milog.

Atelier Neagu Djuvara

Mai amanam putin barfele de la Balul Catavencu (“Poate ultimul cu mancare”) si facem un pic de cultura, ca am fost ieri la un atelier Neagu Djuvara. Nu stiu ce vrea sa fie “atelier”, c-a fost o conferinta in toata regula, in care profesorul Djuvara si-a expus propria teorie, de fapt opera stiintifica la care a lucrat toata viata.

Bref: progresul omenirii se face in cadrul unor “civilizatii”. Tot ceea ce se face in afara acestor civilizatii sunt fapte de cultura, care pot fi extraordinare, dar nu contribuie la progres (adica la descoperiri si inventii artistice, militare si stiintifice). El a gasit 11 civilizatii in decursul istoriei, dintre care patru mai exista inca si acum: chineza, indiana, islamica si occidentala. Civilizatia occidentala e pe cale sa le “inghita” (acultureze, cum zice el) pe cea indiana si cea chineza. Civilizatia islamica nu e inca in proces de aculturare, zice Djuvara, pentru ca e in alt stadiu (etapa) de evolutie. Exista patru stadii ale unei civilizatii: epoca eroica (“evul mediu”), perioada de inflorire, lupta pentru suprematie (“regatele combatante”, contending states) si epoca imperiala. Dupa ce parcurge etapele astea, o civilizatie e sau inghitita de alta (aculturata), fie intra intr-un nou “ev mediu” prelungit.

Sprijinindu-se pe argumente foarte complexe (din care unul e propria lui descoperire), profesorul Djuvara spune ca acum, azi, situatia e urmatoarea: civilizatia chineza a parcurs intregul ciclu de evolutie si e pe cale de aculturare de catre civilizatia occidentala; cea indiana, la fel; cea islamica e abia in faza “regatelor combatante” si nu e inca pregatita sa fie aculturata de catre Occident; civilizatia occidentala a incheiat faza “regatelor combatante” care a durat circa 500 de ani si a luat sfarsit odata cu duelul ultimilor doi combatanti, Statele Unite si Uniunea Sovietica, adica in 1991. Razboiul rece (1945 – 1991) a fost ultimul din cadrul civilizatiei occidentale, iar de atunci aceasta civilizatie se afla in stadiul imperial.

Pe Djuvara nu-l intereseaza chestiunea “noi, romanii”, dar pe mine ma intereseaza, asa ca incerc sa tratez problema din perspectiva teoriei lui.

Locuitorii acestor pamanturi (numite acum Romania) au facut parte din patru civilizatii: intre 4000 si 1500 i.e.n, din civilizatia minoica; intre 1500 i.e.n si 400 e.n, din civilizatia greco-romana; intre 400 e.n. si 1800 e.n., din civilizatia bizantina; intre 1800 si prezent, din civilizatia occidentala. “Noi, romanii” n-am fost o civilizatie proprie, ci o cultura distincta din cadrul ultimelor doua civilizatii (in timpul primelor doua nu existau nici un fel de “noi, romanii”).

Va multumesc pentru atentie si va provoc la urmatoarea tema pentru acasa: din perspectiva lui Djuvara, care a fost parcursul ungurilor? Dar al tiganilor?