Precizez de la bun început, ca să n-avem vorbe: Anton Holban este un scriitor incredibil de plictisitor, ale cărui cărţi nu merită citite (poate doar ”Parada dascălilor”, dar p-asta n-am citit-o eu. Încă). Am luat însă Jurnalul Naţional într-o zi, şi cu ziarul mi-au dat şi un volum de-al lui, care includea trei romane (zice-se, cele mai bune lucruri din câte a scris el): ”O moarte care nu dovedeşte nimic”, ”Ioana” şi ”Jocurile Daniei”. Azi am terminat de citit tot.
Domnule, maculatură! Incredibil!
Bref: în toate trei romanele apare un personaj pe nume Sandu, de departe cel mai miorlăit personaj masculin din toată literatura română. De măreţul Sandu se îndrăgostesc, pe rând, Irina (”O moarte care nu dovedeşte nimic”), Ioana, (evident, ”Ioana”!) şi Dania (”Jocurile Daniei”). Cele trei personaje feminine, gagicile lui Sandu, sunt oarecum mai de Doamne-ajută (Dania are chiar sclipiri de personaj memorabil; Irina şi Ioana sunt mai toante, dar totuşi nu-s ratate ca personaje literare, le ”vezi”), în schimb Sandu este catastrofă. Genul de personaj care îţi trezeşte un singur sentiment: dorinţa irepresibilă de a-l lua la poceală. Când afli apoi din postfaţă că de fapt Sandu este Anton Holban (100%!), că n-a inventat nimic, aproape că-ţi dau lacrimile de furie că autorul a murit în 1937 şi c-a scăpat în felul ăsta de binemeritata răsplată care-l aştepta, dacă mai trăia încă un deceniu: aveau comuniştii grijă de pielea lui de efeminat.
De stil nici nu mai vorbesc: rar citeşti în română ceva atât de fals şi chinuit. De ce se apucă de scris asemenea oameni?! Iar cuvintele sunt măscărite şi ele, în moda epocii, probabil: ”minută” în loc de minut, ”piano” în loc de pian, ”mauve” în loc de mov, ”a imola” în loc de a sacrifica, şi tot aşa, că iar îmi vin spumele. Altă tâmpenie: pentru el, când o gagică se pupă este ”profanare”, când face sex e ”sacrilegiu”, iar când se ceartă este ”grozăvie” (cine dracu’ mai foloseşte asemenea termeni?!).
Desigur însă că nu astea sunt cele mai frecvente cuvinte: onoarea revine binomului ”ridicol – umilinţă”, în cele mai variate combinaţii, de ţi se strepezesc dinţii. Bunînţeles, cel ”umilit” este Sandu, şi tot el suferă de ”ridicol”!
Anton Holban, odihneşte-te în pace: nimeni nu-ţi mai citeşte cărţile. Poate, cine ştie, vreun homosexual visător, sau vreo studentă de la Litere, viitoare profesoară (vai de viaţa ei!).
Şi cu mine, dar eu sunt o greşeală.
