marți, 28 mai 2013
Nuntă la Cercul Militar
Nu fusesem niciodată la Cercul Militar, deși am trecut de
mii de ori pe lângă. Ce să fac, dacă n-am avut treabă înăuntru? Mi-a fost deci
greu să găsesc Sala Bizantină, unde se ținea paranghelia (de la biserică am
lipsit, din motive de conștiință: ce, să se supere pe mine Doamne-Doamne că mă
bag în casa Lui, când eu am părerile pe care le am?!). Am nimerit ușa în cele
din urmă, am intrat într-o săliță decorată cu daci (Dromichete, cel puțin, avea
o figură de tot hazul), din care coborau niște trepte de marmură foarte
solemne, pe care-ți frângi lejer gâtul dacă ești pilit; sau măcar o gleznă, cum
era să pățească nevastă-mea, care venise trează bec, dar i se aburiseră
ochelarii (era cam răcoare înăuntru, după vipia de afară). Am intrat, am pupat
ce era de pupat – o mireasă și un mire, dar pe mire-l știam de dooj’de ani,
l-am pupat și-n alte ocazii, pe când mireasa era prospătură, am șămpănit puțin
și pe urmă ne-am instalat comod, la o masă din fundul sălii, unde se-adunase
crema zurbagiilor. Parcă eram iar la școală, la ora de rusă, când mă retrăgeam
strategic cu Grasu în ultima bancă, ca să-i facem profei iureș și viața iad! La
masa aia erau băieți unul și unul, adică Blonda, Cătălina, Ruxandra, Oana și
Jenică. M-am înghesuit și eu între ei (ele), sub o zvastikă, și-am întrebat de
restul. M-au lămurit în cor: cică Grecku s-a dus la bucătărie să caute înc-o
bere, Călin Mare e la pipi, Crețu la fumat, iar Călin Mic vorbește la telefon,
”dincolo, în rotondă”. Nu era banc, există într-adevăr o rotondă la capătul
Sălii Bizantine, dotată și rotonda asta cu niște daci, vladimirești, ștefani,
Horea, Cloșca și Crișan, d-ăștia din aceeași zonă folclorică. Totuși, spre
deosebire de Bizantină (unde frescele sunt numai cu membri de partid și cu Iancu
de Hunedoara), în rotondă e și-un portret al lui Carol Bătrânul. Respect!
Până să vină mâncarea, m-am uitat primprejur după bunăciuni.
Erau! Era material, asta mi-este crucea! Mă făceam că ronțăi niște struguri din
fructieră, să nu se prindă legitima, și studiam peisajul, așa, mai pe sub
sprâncene: aveai de unde-alege, oricum baleiai terenul, că la dreapta era o
masă cu fetele de la biroul mirelui, iar la stânga erau prietene și verișoare
de-ale miresei, plus sor-sa, perla coroanei. Simțeam cum se umflă tinerețea-n
mine, uitasem de ultimii 20 de ani de viață (aberați aiurea prin cârciumi),
eram iar liceanul bălai, care n-avea uneori nici bani de tramvai, și-mi făceam
socoteala în ce ordine le iau pe fete la dans. Pluteam, eram în elementul meu,
eram ca peștele în apă!
Din păcate, atunci s-a-ntors Grecku la masă și am redevenit
ceea ce sunt, adică un pește pe bicicletă. Târtanul ăsta de Grecku, lipsit de
orice fel de simț al realității, a-nceput să se laude cât îi plac lui fetele
astea tinere și frumoase de la nuntă și în ce ordine o să ia el la dans și cum
se simte el în elementul lui, și dă-i din gură, și dă-i și dă-i, până mi-a
pierit tot cheful. Ferească Dumnezeu de asemenea prieteni! Din fericire, Călin
Mic m-a revigorat, trecându-mă pe șpriț (Sauvignon Blanc cu Borsec de regiune).
După al șaselea pahar, nevastă-mea a răsuflat ușurată: mă regăsise.
Mirii au dansat o d-aia de deschidere, cum e la nunți, pe
urmă a intrat tare nașul la dans și n-a mai plecat de pe ring până spre
dimineață; când m-am retras eu spre taxi, pe la trei și ceva, împleticindu-mă bărbătește,
el tot acolo era, țopăind de mama focului. Nașul Duracell! Bine, nici cu mirele
nu mi-e rușine, că și ăsta se credea la Nunta Zamfirei (Coșbuc!), de și-a
petrecut nouă zecimi din timp la zdupăială, iar de noi, vechii lui prieteni,
n-a avut deloc răgaz, să bea cu noi ca-n vremurile bune. Acum, cinstit să fiu,
am reușit totuși să-i suplinim lipsa cu vârf și îndesat, aproape c-am răzbit
tot Sauvignonul din beciurile Cercului Militar. Ceea ce e ceva!
Vreți să știți ce-am mâncat. Păi, icre negre la antreuri,
îndesate în ouă de prepeliță, și le-am stins cu icre de somon, să nu ne cadă
greu la rânză. Peștele a fost cu garnitură de cartofi natur și cu niște morcovi
foarte caraghioși, mici ca niște puțe de găină (comparația îi aparține lui
Grecku). Sarmalele au fost în număr de patru, iar fripturile în număr de două,
dar una de porci, alta de curcani (deci diferite; sarmalele erau la fel). Hai
ca m-am plictisit să înșir feluri de mâncare, că papa nu interesează pe nimeni,
papa este fudulie, băutura-i temelie!
Grecku a băut bere Ciuc la cutie (ce gusturi plebee!),
Crețu, Călin Mic și cu mine am stat pe șpriț, Jenică și Amalia pe gin tonic,
iar Oana a beut tutun. Pe Blonda n-am supravegheat-o eficient, că nu puteam
să-mi ridic privirea așa sus, până spre gura ei, dar trebuie să se împărtășit
din paharele lui bărbat-su, că prea râdea spre dimineață. De Cătălina nu
garantez, dar Ruxandra a stat pe sec toată noaptea. Iată un model de urmat!
Întrebarea este pentru cine.
La dans s-a bagat cam toată lumea, inclusiv Bonnie cu Neil, dar
nu și Jenică, a cărui demnitate e mai presus de asemenea comportamente
juvenil-isterice, și nici Crețu, ocupat să facă poze. Pentru cei care se uită
la pozele de la nuntă, sunt ușor decelabile pozele făcute de domnul Crețu: dacă
dai peste o poză cu tine și te enervează cum ai ieșit, poți să fii sigur că el
a făcut-o.
Pe ce muzică am dansat? Dar dracul mai știe! Credeți că de
mondenități d-astea-mi arde mie? Când zicea nevasta ”Hai!”, lăsam paharul de la
gură și mă aruncam vitejește pe aripile valsului, tangoului, brașoveancăi sau
ce-o fi fost (oricum toate dansurile-mi ies exact la fel, indiferent de
melodie). Cam așa erau și ăilalți nătărăi, poate cu câteva excepții (se știu
ei) și a celor doi teleghidați, mirele și nașul. Despre fete, ce să zic:
mireasa a rezistat eroic, a dansat chiar și cu mine (!!!), dar a fost în cele
din urmă doborâtă de osteneală și s-a culcușit pe canapea, iar alelalte nuntașe
au dansat excepțional. Între ele. Că bărbații erau cu ochii-n telefoanele
mobile, să vadă dacă Bayernul bate-n finală și anul ăsta.
Ceea ce m-a mirat, ca fază inedită, a fost defilarea de
muzicanți. Era un DJ (și-a făcut treaba cu profesionism. Respect!). Era o
formație de cover-uri. Era un taraf. Era o guristă de ”populară” (nu știu,
gurista se consideră separată de taraf, sau e inclusă?). Era o interpretă de
cântece hoțești (alta decât aia a băieților cu cover-urile). Era până și o trupă
de dansuri moderne, niște puștoaice de te durea mintea, fibră d-aia
adolescentă, de-ncepi să-i dai dreptate chiar și lui Grecku, care saliva ca
dromaderul: ”Micule, astea peste doi ani sunt bune și-acum!”.
Etichete:
bayern munchen,
bonnie,
borsec,
cercul militar national,
ciuc,
cover,
dj,
duracell,
gin tonic,
icre de somon,
icre negre,
neil,
nunta zamfirei,
sala bizantina,
sauvignon blanc
Distance Running
Mă explic: Distance Running este o revistă. Și ce scrie în
această revistă? Vrute și nevrute, asta scrie, dar ce mă interesează pe mine
este că aici găsești o listă a curselor acreditate din toată lumea (prin ”curse
acreditate” înțeleg alergările de 42,195 km, 21,1 km și 10 km, care fac parte
din circuitele AIMS). Și ce vedem noi pe listă?
Păi vedem că România are trei curse acreditate (două la
București și una la Timișoara). Și ce-i cu asta? Păi, e, că putem face
comparații cu vecinii direcți și indirecți. Ia să vedem:
Ungaria are două maratoane, ambele la Budapesta; Serbia are
trei, unul la Belgrad și două la Novi Sad; Ucraina are unul singur, lângă Kiev
(dar nu în oraș); Bulgaria și Republica Moldova nu au niciunul.
Vecinii indirecți cum stau? Păi, Polonia are opt, răspândite
prin toată țara, Cehia tot opt, Slovacia are două, Croația trei, Bosnia unul,
Muntenegru unul, Grecia două, Turcia trei. Cred ca ne ajung vecinii ăștia, că
șmecheria e să ne comparăm cu grupa mică, unde jucăm noi, nu cu granzii. Ăia-s
altă ciorbă.
Bun, acum ideea. Cursele acreditate sunt internaționale,
sunt în circuitul profesioniștilor, iar asta înseamnă că ai parte de suport
logistic și juridic deosebit, plus atragere de sponsori, plus multe chestii.
Dar ca să ajungi cu maratonul tău până la acreditare, ai nevoie de un număr minim
de alergători plătitori, ai nevoie de o masă critică de oameni care vor să
participe la așa ceva.
Aici voiam să v-aduc. Din cine e compusă această ”masă
critică”? Eu cred că e compusă din oameni care au parte de venituri peste medie
și de educație mult peste medie. Ca să alergi de bunăvoie atâția kilometri, nesilit de nimeni
și să plătești pentru asta, e nevoie să ai de unde (1) și
să știi de ce vrei s-o faci (2). Or, un om sărac, flămând și ignorant nu va
face niciodată așa ceva. El are alte priorități.
Concluzie: ”masa critică” reprezintă clasa mijlocie a unei
țări, middle class-ul ăla după care
plângem de atâția ani. Sigur, nu toți cei din middle class aleargă la maratoane, dar toți cei care aleargă la
maratone sunt din middle class (în
afară de profesioniști, ăia aleargă pentru bani). Acum, dacă acceptați acest
punct de vedere, de ce ar fi România altfel?
De ce vecinii noștri sunt complet diferiți de noi, în bine, iar noi suntem
complet diferiți de ei, în rău?!
Nici vorbă de așa ceva. Suntem mai săraci, mai tolomaci și mai
leneși doar față de poloni și de cehi. În comparație cu restul caraghioșilor
din Est, stăm cam la fel... sau chiar mai bine.
Etichete:
10 km,
21 km,
42 km,
AIMS,
bosnia,
Bucharest International Marathon 2013,
budapesta,
Cehia,
Croația,
curse acreditate,
grecia,
middle class,
muntenegru,
Novi Sad,
România altfel,
Slovacia,
Timișoara,
Turcia
vineri, 24 mai 2013
Un deceniu de împliniri mărețe: 2003 – 2013
Duminică a fost semi-maratonul Bucureștiului, adică ediția de
primăvară a maratonului mare (ăla e tocmai în octombrie – altă ciorbă!). L-am
alergat și eu, bunînțeles, ca-n fiecare an, dar iată că anul ăsta am bifat și
niște premiere.
Am scos cel mai prost timp al meu din 2003 încoace, de când
am alergat primul meu semi-maraton. Niciodată nu mi s-a întâmplat să trec cu
mai mult de cinci minute pragul psihologic al celor două ore, iar acum am
”scos” 2:12, ceea ce înseamnă ceva. Progres? Senilitate? Încă nu știu. Rămâne
să aflu la toamnă.
E primul an în care nu mă trag în nicio poză. Păcat! Astea
măcar rămân, le mai urci pe Facebook, mai una-alta. Tot e ceva!
E al doilea an în care alerg sponsorizat de un cârciumar.
Diferența e că anul trecut am alergat pentru unul căruia nu-i lăsasem, de-a
lungul timpului, prea mulți bănișori în tejghea. Anul ăsta, însă, am fost
branduit cu numele cârciumii care mi-a devenit o a doua casă. Progres, domnule!
Cum-necum, au fost nouă oameni care au alergat duminică,
dintre cunoscuții mei. Ani în șir am alergat singur și am fost considerat
nebun. Cred că începe să se schimbe o mentalitalitate.
Ultimul lucru pe care îl am în cap și vreau să-l fac public:
din 2003 încoace, pe parcursul a 10 ani, s-a schimbat ceva în mințile
românilor, chiar s-a schimbat. Atunci am fost cam 100 de oameni la start, poate
150. Acum au fost în jur de 5000, poate ceva mai mulți, poate ceva mai puțini
(probabil că ceva mai mulți). Acum 10 ani, trecătorii se uitau la noi cu o
curiozitate de pitecantropi, acum majoritatea ne aplaudau. Acum 10 erau
frecvente incidentele cu trecători (în general, bețivi și babe) care ne strigau
diverse măscări și înjurături țigănești; acum, o singură babă a produs niște
sictiruri, dar ceilalți trecători tot pe ea au huiduit-o, nimeni nu i-a ținut
partea. Acum 10 ani, majoritatea alergătorilor erau expați care munceau în
România; acum, imensa majoritate erau români (nu și câștigătorii, bunînțeles,
că ăia-s totdeauna profesioniști). Acum 10 ani, organizatorii plecau acasă cu
sacii de medalii pe care n-avuseseră cui să le dea; acum n-au ajuns medaliile
pentru toți cei care au trecut linia de sosire.
Da, s-a schimbat ceva. Nu știu dacă în toată țara, nu știu
dacă măcar în toate orașele mari. Dar schimbarea e reală, deși încă sub
așteptările populare. Esențialul că oamenii au început să semene tot mai mult
cu Europa, chiar dacă instituțiile seamănă încă a Balcani, sau chiar a Orient.
Dar dacă oamenii se schimbă, în cele din urmă ei vor schimba și instituțiile.
Întrebarea e dacă eu m-am schimbat pe parcursul acestor 10
ani. Da, m-am schimbat în rău. Și mă dor și genunchii. Sper să nu mi se mai fi
rupt încă un menisc.
Moldova Mare
Într-un articol (îl găsiți aici) publicat pe
contributors.ro, profesorul clujean Valentin Naumescu propune amendarea
constituției României, astfel încât noua constituție să lase o portiță pentru o
eventuală unire a României cu Republica Moldova (dacă va fi cazul). Mă rog,
părerea lui.
Ceea ce m-a impresionat pe mine este un comentariu al cuiva
pe nume Val, pe care îl redau integral mai jos (cu ortografia autorului):
” Cred ca cel mai bine, pentru toata lumea, ar fi ca cele
doua Moldove sa se uneasca intr-o entitate statala de sine statatoare,
independenta, cu doua capitale admin/economica la Iasi si Chisinau. Moldova
romaneasca este dezindustrializata, cu o agricultura precara, dar cu potential,
infectata de clanuri politice pe principii feudale. La fel si Moldova
ex-sovietica. Populatia rusa, de vreo 400 000 de oameni, gagauza si ce-or mai
fi pe-acolo pot fi, de asemenea, integrate si astfel noua republica, voievodat,
cnezat sau cum s-o numi, poate functiona in veci, lasandu-ne in pace sa
continuam cu Transilvania si Banatul mai departe in Europa. Cele doua Moldove
au o istorie comuna pana in 1812, sunt “luminate” de icoana lui Stefan cel Mare
si Sfant, iar economiile lor sunt cvasi-identice. Oricum, nicio tara din UE nu
mai investeste in provincia Moldova. O Moldova unita, cu
romani/basarabeni/rusi/gagauzi/ucrainieni etc. ar fi, cel mai probabil, un
“success story” de rezonanta planetara. Nu credeti?………”.
Din ton, deduc ca Val este timișorean sau arădean (”lasandu-ne
in pace sa continuam cu Transilvania si Banatul mai departe in Europa”), deși e
destul de hazardată deducția asta, omul poate fi din orice oraș transilvănean
sau bănățean. Esențial e că părerea lui (inteligentă sau nu, asta contează mai
puțin) e împărtășită de mulți (nu foarte mulți, totuși) oameni din România și
Republica Moldova. Deci cred că merită discutată, chiar dacă punctul de plecare
este exprimarea egoist-naivă a lui Val, care poate fi citită mai simplu: ”Să-i
dăm afară pe ieșeni din Uniunea Europeană, dar noi, timișorenii, să rămânem înăuntru”.
Amuzant, ca în bancul cu cei trei negri (”Doamne Dumnezeule, dorința mea e să-i
faci pe-ăștia doi - negri la loc!”), dar ca opinie larg împărtășită, merită
discutată, indiferent de inabilitatea exprimării autorului.
Ideea de pornire e că Republica Moldova, ca stat, este un
cvasi-eșec. În cele peste două decenii de independență a reușit să ajungă cel
mai sărac stat din Europa geografică, aflat într-un etern blocaj politic intern
și cu relații internaționale dubioase (face parte din Parteneriatul Estic, dar
n-a început niciun fel de negocieri de aderare cu Uniunea Europeană; are pe cap
un conflict cronicizat cu Transnistria și tensiuni periodice cu Federația Rusă
și cu România, din motive perfect opuse). Nu dispune de resurse economice sau
strategice (nu și-a recuperat ieșirea la mare, iar la Dunăre deține un singur port,
total inadecvat pentru exporturi). Pe scurt, Republica Moldova n-a
reușit mai nimic din 1991, cu excepția apariției unei ”clase” de intelectuali
remarcabili, care ar cam trebui să se impună în politica internă a țării și să
dea un sens politicii externe, pentru ca Republica să existe în continuare.
Altfel ce s-ar petrece?
Scenariul pesimist: dispariția statului independent și
integrarea în Federația Rusă, ca exclavă cu statut asemănător oblastului
Kaliningrad.
Scenariul dramatic: reizbucnirea conflictului cu Transnistria
și ocuparea Republicii de forțele de menținere a păcii (rusești sau europene,
nu contează). Statut asemănător cu cel actual al teritoriului Kosovo.
Scenariul sârbesc: opțiune proeuropeană clară și unanimă,
negocieri răbdătoare cu transnistrenii până la obținerea unei soluții viabile,
urmate de eforturi de reformă instituțională internă și, în final, de aderarea
la Uniunea Europeană.
Scenariul naiv: unirea cu România și accederea în UE ”prin
ușa din dos”. Greu de crezut că șmecherii de la Bruxelles se vor lăsa păcăliți
chiar așa.
Scenariul optimist: secesiunea Ucrainei de Vest, urmată de
Republica Autonomă Crimeea și de Bugeac (Basarabia de Sud). Din motive pe care
nu mi le pot imagina, liderii politici ai Bugeacului ar dori unirea cu Republica
Moldova, care astfel ar câștiga valoare strategică, prin accesul la mare, la
Dunărea maritimă și la partea de nord-est a Deltei.
Scenariul Moldovei Mari: secesiunea Moldovei românești (cu
sau fără Bucovina), urmată de unirea cu Republica și constituirea Moldovei
Mari.Variantă combinată: noua entitate statală ar fi atât de atractivă (de ce?), încât și ucrainienii din Bugeac, dar și cei din Bucovina de Nord ar vrea să facă parte din ea. Dați-mi voie să zâmbesc. Și să adaug o imagine:
După cum se vede din tonul meu, ultimele trei scenarii mi se
par categoric fantasmagorice. Motivul este același pentru toate trei: nimeni nu
câștigă nimic. Atunci, la ce bun să faci asemenea scamatorii?!
Unirea Republicii cu România nu este o idee populară nici în
Republică, nici în România. Cine s-o facă în răspărul dorințelor popoarelor?
Una la mână. ”Spargerea” Ucrainei în patru bucăți nu ar fi posibilă decât dacă
secesioniștilor li s-ar garanta accesul imediat în Uniunea Europeană. Cine să
le garanteze lor așa ceva?! Două la mână. Secesiunea Moldovei românești nu este
deloc populară pentru nimeni, poate cu excepția câte unui visător timișorean;
dar, dacă ne gândim mai bine, nici măcar acest visător nu câștigă nimic!
În concluzie, ”proiectul politic Moldova Mare” propus de
comentatorul Val are două mari defecte: presupune dificultăți majore în
realizare, dar, mai ales, este un proiect lose-lose,
din care toată lumea pierde, iar cei care nu pierd nimic (ca Val) nici nu
câștigă ceva.
Din păcate, nu mă pot
opri să observ că proiectul de amendare a constituției României, propus de
profesorul Naumescu, suferă (parțial) de un defect similar: nu aduce nimănui
niciun câștig imediat, nici măcar simbolic. O vorbă veche spune că nimic nu se
realizează fără entuziasm. Or, unde este entuziasmul cu care intelectualii ar
trebui să câștige simpatia maselor pentru astfel de proiecte?!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)