Nimic nou pe frontul de vest

Ori de cate ori ti se intampla sa stai de vorba cu un ungur, constati ca e foarte usor sa comunici cu el. Pana la un punct. Dupa aceea comunicarea devine foarte dificila, daca nu chiar imposibila.

Problema principala e ca noi, ca romani, nu stim absolut nimic despre istoria pe care o invata ungurii. Suntem tabula rasa in privinta asta. Pe de alta parte, ei cunosc perfect istoria pe care o invatam noi, si care pentru ei este profund mincinoasa, si un izvor nesecat de bancuri (“Care-i singurul popor de homosexuali din lume? Romanii, ca ei se trag din Traian si Decebal!”). 

Pe de alta parte, politica represiva dusa de comunisti impotriva ungurilor din Transilvania (mai ales impotriva secuilor) a lasat o imensa incarcatura de ura si de neincredere: “roman = comunist = mincinos”. Buninteles, nimeni nu mai stie ca intre 1867 si 1918 guvernul de la Budapesta a dus exact aceeasi politica impotriva romanilor din Transilvania. Sic transit gloria mundi…

Bun, cateva repere ca sa intelegi punctul de vedere al unui maghiar:

1241, Mohi: armata mongola o distruge pe cea maghiara, apoi pustieste intreg regatul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Papa, imparatul Germaniei si de la Franta, pe regele Bela al IV-lea nimeni nu l-a ajutat cu nimic. Ungurii au ramas singuri in fata invaziei mongole.

1526, Mohacs: armata turca o distruge pe cea maghiara, apoi pustieste intreg regatul Ungariei. Desi au cerut ajutor de la Papa, imparatul Germaniei si de la Franta, pe regele Lajos al II-lea nimeni nu l-a ajutat cu nimic. Ungurii au ramas singuri in fata invaziei otomane.

1708, Trencsin: armata austriaca distruge armata populara a principelui Rakoczi, apoi ocupa intreg regatul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Franta si de la Polonia, Rakoczi n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata armatei imperiale.

1849, Timisoara: armata imperiala austriaca distruge armata revolutionara a lui Kossuth, apoi re-ocupa republica Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Franta si Anglia, Kossuth n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata Imperiului Habsburgic.

1919, Tisza: armata regala romana distruge Armata Rosie Ungara a lui Bela Kun, apoi ocupa aproape tot teritoriul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Lenin si Armata Rosie Sovietica, Kun n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata romanilor.

1920, Trianon: tratatul de pace (la redactarea caruia n-a participat nici un ungur) traseaza noile granite ale Ungariei independente: Ungaria pierde circa 66% din teritoriu si circa 66% din populatie, din care mai mult de trei milioane de etnici maghiari. Desi a cerut sprijin de la Anglia, Franta si America, Ungaria n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata tuturor vecinilor.

1945, Budapesta: Armata Rosie Sovietica si armata romana asediaza Budapesta. Comandamentul maghiar ii cere lui Hitler sa declare Budapesta “oras deschis” pentru a salva populatia, dar Hitler ordona ca “fortareata Budapesta sa fie aparata casa cu casa”. Orasul a capitulat in februarie, cand din el mai ramasese o gramada de ruine (parlamentul, castelul si toate podurile erau moloz).

1956, Budapesta: Armata Rosie Sovietica distruge revolutia anti-comunista maghiara. Desi Imre Nagy a cerut sprijin de la America si Anglia (doar ca Ungaria sa fie recunoscuta ca “stat neutru”), nimeni nu l-a bagat in seama. Ungurii au ramas singuri in fata Imperiului Sovietic.

Candva inainte de Revolutia de la 1848, intr-un discurs de la tribuna Parlamentului, contele Istvan Szecheny a rostit memorabilul “Egyedül vagyunk!” (Suntem singuri!), care a ramas de-atunci un adevarat credo pentru natiunea ungara.

Dupa cum se vede, justificat. Asa ca va rog, cand stati de palavre cu un ungur, aveti rabdare. Si, mai presus de orice, nu incercati sa ciocniti cu el, in caz ca amandoi beti bere!

text publicat initial in 2009

Drinking abroad: Kiki (Budva)

Regret din suflet că tocmai acum, la sfârșit de vară, la spartul târgului, am și eu o recomandare deșteaptă! Așa s-a nimerit, să n-aud până acum de Budva, din Muntenegru, unul dintre ultimele locuri încă nestricate de români, sau cel puțin de bucureșteni. Eu, de exemplu, n-am fost niciodată pe riviera montenegrină (!), ca să-o spurc, s-o umplu de coji de semințe, de cutii goale de bere, de manele și de ciocălăi de porumb fiert. Dar a fost Dănel, amicul.

Din păcate, îmi este imposibil să reproduc discursul lui Dănel, cum fac de obicei la recomandările din auzite: când e foarte entuziasmat, Dănel nu e-n stare să emită decât onomatopee și amenințări teribile (care nu-s reale, e doar stilul său de exteriorizare). Pot încerca, doar ca să vă faceți o idee: ”Michihausen! Te omor cu bătăia, te decimez, te demantelez psihic! Nu se poate-așa ceva! Muntenegru, frate! Rupe tot, uă, uă, uă” (simulează că-mi trage pumni în burtă), ”ești un vierme, Michihausen! Ce, mă?! România, mă? Să ți-o bagi în c. și s-o scoți sub formă de veveriță! Muntenegru e ce-i trebuie omului, dacă mă-nțelegi pe undeva: gagici, femei, piese, am înnebunit, băiatule! Numai prințese, n-ai văzut așa ceva!”. De aici, sursa Dănel devine cu-adevărat ireproductibilă, așa că mă rezum la înșiruirea informațiilor concrete.

Se pare că din Timișoara până în Budva se fac cam 12 ore cu mașina, sunt de trecut doar două vămi (româno-sârbă și sârbo-muntenegreană), fără probleme deosebite, iar șoselele-s bune; în drum e și o bucată de autostradă, după ce treci Dunărea (Belgradul se ocolește). Budva asta e-un fel de oraș-stațiune-muzeu, adică are de toate: o grămadă de plaje, 

baruri, hoteluri, restaurante și cluburi cât cuprinde; o istorie milenară, 

dar despre asta Dănel n-a fost în stare să-mi dea vreun amănunt; clima e perfectă, la fel și apa, 

la fel și peisajul, cu mici nuanțe comunistoide,

dar aglomerația de mașini prin oraș te scoate din sărite (mă rog, cine a fost prin Costinești în ultimii ani are alt termen de comparație); prețurile sunt cam ca la noi, poate ceva mai mari în cluburile de noapte; care cluburi colcăie până-n zori de hormoni din toată Europa, dar și din Rusia; Dănel a stat la hotelul Oaza, undeva lângă plajă, aproape de marina din Budva, cu 60 de euro pe noapte (”Da’ camera era cam mică, Michihausen, în p. mea”); moneda locală este euro, ceea ce nu prea-nțeleg, că Muntenegru nu-i în UE, dar mă rog; dacă ești isteț, iei o barcă până la insula Sfântul Nicola, unde sunt plaje încă mai perfecte decât cele de pe rivieră, plus o priveliște fantastică a golfului; de băut serios, Dănel a comis-o doar o dată, la Kiki Bar, unde l-a dus o fată ce stătea cu cortul (campingul e-n afara orașului, dar are plajă proprie); barul e ”mișto” și fata era ”beton”, dar Dănel n-a ”concretizat-o”, că s-a trotilat de emoție și nu mai știe nimic, doar că pupa toți oamenii din bar și le spunea: Me, you, brothers!

text publicat in revista Catavencii, 2015

Comunismul ca istorie umoristica

Poti rade la multe dintre bancurile adunate (din URSS, Polonia, Romania, Ungaria, Bulgaria, Cehia, RDG) de Ben Lewis in cartea sa, dar vei observa un efect ciudat: odata cu trecerea timpului, nu ti se mai par chiar asa de amuzante. Mai degraba terne, cenusii... rumegus. Umorul e unul dintre cele mai perisabile produse culturale, din pacate. A murit comunismul, au murit si bancurile comuniste! Ma intreb ce-o ramane din glumele baietilor din redactia revistei noastre, dupa vreo 50 sau 100 de ani... or mai starni macar vreun zambet, ceva? Grimasa? Furie? Sau doar nedumerire?! :(

Dar nu despre asta vreau sa povestim acum, ci despre prapastia de necrezut dintre cei care cred (in Dumnezeu, in ecologie, in daci, in comunism, in antifumat, in Rosia Montana, in unirea cu Republica Moldova, in dezarmare, in Protocoalele Sionului, in feminism, in redistributionism, in arta, in Arsenie Boca, in orice) si cei care nu cred in nimic. De obicei, suntem toti constienti, mai mult sau mai putin, de aceasta prapastie, dar trecem mai departe, taxandu-i pe ceilalti de "prosti". Ce se intampla, insa, cand te indragostesti de un "celalalt"?

Citez mai departe din cartea lui Ben Lewis ("Istoria comunismului prin bancurile epocii", ISBN 978-606-8469-99-7, editura Meteor, 2015, traducere de Mihai-Dan Pavelescu, pag. 157 - 159): 

***

"- Cu ceilalti iubiti ai mei discutam mereu cum sa imbunatatim lumea, mi-a povestit Ariane intr-o dimineata cand stateam in pat.
Mi-am imaginat succesiunea de protestatari antiglobalizare tineri si aratosi care fusesera candva in locul unde ma aflam eu acum, cu parul ravasit peste perna, trecandu-si degetele subtiri si ingalbenite de la o mie de tigari rulate manual, in sus si in jos pe spatele Arianei, si privind-o cu ochi negri, admiratori. Nu simteam nici urma de gelozie. Ma incanta sa ma gandesc cum ea si fostii ei iubiti se intreceau in idei tot mai naive care sa faca planeta un loc mai bun.
- Si ce solutii ati propus? am intrebat-o. Sa scapati de armate si guverne? Sa va intoarceti la cultivarea pamantului? La desfiintarea banilor?
- Da, au fost si aceste idei. Dar tu cum ai imbunatati lumea? m-a intreabat Ariane.
- Poate ca n-as incerca s-o imbunatatesc, am spus. As inceta sa mai visez la solutii marete si as incerca s-o fac sa functioneze mai bine prin cateva legi suplimentare. Nu stiu...
Ariane a fost frustrata de lipsa mea de convingere. Comunismul se referea in primul rand la construirea de utopii, dar teoreticienii occidentali la moda numeau epoca noastra post-utopica. Acolo de unde veneam eu, lipsa de convingeri era una din convingerile cele mai ferme. 
- Dar cum vei pune capat exploatarii, saraciei si distrugerii mediului?
- Poate ca nu li se poate pune capat, am replicat.
Cand discutam despre politica cu Ariane, ma gandeam de fiecare data la un episod dintr-un vechi serial TV science-fiction. Aveam impresia ca nava mea coborase intr-o regiune izolata de pe pamant. Ideile mele erau un limbaj martian pentru ea.
- Dar pentru tine nu conteaza ca decalajul dintre saraci si bogati creste mereu? m-a intrebat ea, usor iritata.
- Inegalitatea nu-i un lucru chiar rau. Nu conteaza ca decalajul dintre saraci si bogati creste intr-una, atata timp cat saracii se imbogatesc, ceea ce se si intampla.
- Nu te scandalizeaza insa faptul ca milioane de muncitori imigranti saraci din China si Asia umplu mahalalele metropolelor si lucreaza pe sume de mizerie pentru a produce jucarii pentru copiii nostri si pantofi pentru picioarele noastre?
- Oamenii aceia incearca sa ne ajunga din urma dupa ani in care au fost tinuti locului de comunism. Oricum, alternativa ar fi fost sa ramana acolo de unde plecasera si sa incerce sa tina in viata capra familiei pe o coasta stearpa de deal.
Imi placea sa vad cum ochii Arianei se largeau tot mai mult, ca ai unui copil dintr-un film hollywoodian care-si deschide cutia cu jucarii si da peste un extraterestru.
- Nu-i nimic rau daca in lume exista cativa oameni incredibil de bogati, am continuat dezlantuit. Nu-i o crima. Si, oricum, exista o limita pentru ceea ce poti face cu atatia bani. Odata ce zbori la clasa intai, stai in hoteluri de lux si ti-ai cumparat un iaht, nu mai poti face nimic altceva cu ei decat sa-i donezi. Cu exceptia cazului in care vrei sa cumperi opere de arta.
I-am aruncat o privire plina de inteles. Expozitia ei din New York avea sa fie inaugurata in mai putin de o luna. 
- Comunistii ca tine, am concluzionat, n-au trait niciodata atat de bine pe cat o fac in prezent, in capitalism. 
Fusese o utilizare disproportionata de forte. Argumentele mele beligerante ne vaporizau relatia. M-am intrebat unde-mi disparuse simtul umorului.
Era insa prea tarziu ca sa mai fac glume. Ariane a ramas tacuta o vreme. Si-a ferit privirea. Ar fi trebuit sa fie o conversatie despre problemele mondiale purtata de doi indragostiti, dar eu o transformasem intr-o baie de sange ideologica.
- Uneori, a spus ea, cand sunt cu tine ma sperie gandul ca-mi voi pierde identiatea. 

***

Solenoid

L-am citit de curand, abia zilele astea l-am terminat. Citez pe sarite:

„In cancelarie e aceeasi lumina verzuie care umple si coridoarele. Intru, incerc sa fac stanga-mprejur, dar Agripina m-a si vazut, nu mai am scapare. E colega mea de romana, catedra noastra e formata doar din trei oameni, dar al treilea, de fapt, nu conteaza, e o imbecila spalacita care-si sacaie mereu colegele cu intrebari penibile despre sex („Draga, iarta-ma ca te-ntreb, dar... tu ce faci cand esti pe rosu? O faci si tu in fund? Vreau sa zic... e normal? Barbatu' meu zice ca... ”). Suntem, de fapt, la romana, doar Agripina si cu mine. Eu sunt mai bun la literatura, ea la gramatica, zice mereu, dar in secret se crede „un profesor de elita”, cea mai buna din scoala, daca nu chiar din tot sectorul.
„Ce mai creati, dom' profesor?”, ma-ntreaba de cate ori ma vede, asta pentru ca avusesem candva slabiciunea sa-i spun ca scriu versuri, asa cum nu pot trece pe langa Borcescu fara sa-l aud sasaind prin uriasa strungareata a dintilor lipsa: „Tinere, sa nu te-nsori niciodata! Stii cum e insurat? Cum, nu stii?” etc. etc. Femeie cu infatisare de vaduva afurisita, o frumusete bruna la vremea ei, energica de-ar muta muntii din loc, nu asteapta sa-i raspund, ci continua clocotind: „Nenorocitii astia de copii! Vitele astea incaltate! Nu-nvata nimic, nimic, nimic! Mereu le spun: Ma, eu am venit de la coada vacii si m-am ridicat pana aici singura, nu m-a ajutat nimeni! Si-acum sunt cel mai bun profesor din tot sectorul! N-a visat cartierul asta de tarani tampiti sa aiba profesoara ca mine! Dom' profesor, am fost sambata trecuta la consfatuiri pe sector (dumneavoastra ati lipsit, probabil creati ceva pe-acasa...), si era despre adjectivul pronominal, si-o vita de la 24 a citit o lucrare in care spunea ca nu exista adjectiv interogativ, va dati seama? Am trimis-o la manual, sa mai invate carte. Cu asa profesori te mai miri ca ies elevii cum ies... Pai ce caut io aici, dom' profesor? Sau dumneavoastra. Astia nu-nvata nimic, uitati aici, notele de la teza. Calalb: doi! Juganila: trei! Pana si Ilinca, dom' profesor, pe care-am trimis-o la olimpiada pe sector: uitati, Ilinca, sase! Sase la romana! N-a invatat caracterizarea lui Mos Danila! Cum se poate asa ceva, dom' profesor? Cand vine teza trebuie sa visezi comentariile...”.
Nebuna de Agripina, de care se temeau copiii aproape ca si de Gionea, are o singura metoda la literatura: le dicteaza copiilor „comentarii literare” lungi de cate zece-douasprezece pagini, niste insanitati luate din revistele pedagogice, si-i pune sa le-nvete pe de rost, cuvant cu cuvant. Era vai de cei care nu le turuiau ca pe apa cand erau scosi la lectie: ploua cu cataloage-n cap, cu perciuni smulsi si cu vanatai cat marul: „Bovinelor! Cat sa-mi mai mananc zilele cu voi?” le urla-n fata copiilor speriati, lipiti de perete si privind-o cu ochii mari. „Ce sa va mai fac? Cum sa va mai atrag? Ca asa ne zice de la inspectorat, vezi Doamne, ca trebuie sa va atragem... sa va aratam frumusetea literaturii... Ce sa fac? Sa ma sui pe catedra si sa fac striptease pentru voi? Asa ati invata? Ca-n rest le-am facut pe toate...”.
Vulgara, barfitoare, plina de sine, trecand peste tot ca o furtuna si racnind pana nu mai avea voce, Agripina nu era totusi un om rau. De multe ori ne facea sa radem cu lacrimi, batandu-si joc si de ea insasi cum o facea de toti si de toate. Stiau cu totii, cei mai vechi la 86, ca avusese o tinerete foarte agitata, de care directorul Borcescu nu era cu totul strain, caci erau de treizeci de ani amandoi la scoala din fundul Colentinei.” (paginile 398 - 399)

„Se batea in scoala 86. Se batea cu catalogul, se batea cu linia in trei muchii, se ciocanea in cap cu ghiulul de aur de pe deget. Se tragea de perciuni si se pocnea cu latul palmei dupa ceafa. Se dadea borsul pe nas si pe gura printr-un dos de palma bine tintit. Se scotea la tabla si se tragea la palma cu un cablu electric pentru fiecare greseala. Se impungea cu aratatorul in coaste. Daca deschideai brusc usa unei clase vedeai mereu acelasi rand de copii insirati de-a lungul peretelui cu mainile ridicate asemenea soldatilor care se predau: statusera asa toata ora, cu junghiuri teribile prin brate. Repetentele aveau vanatai pe pulpe asemenea prostituatelor. Baietii neastamparati, care se jucasera-n fundul clasei cu un iepure viu adus de-acasa, erau ridicati in picioare si loviti cap in cap de se auzea pana-n curtea scolii. La randul lor copiii se aparau cu salbaticie, si era vai de profesorul cazut intr-o ambuscada in regiunea cea mai indepartata, in curte, in spatele scolii sau la etaj, intre cabinetul dentar si laboratorul de chimie. Nu era sfarsit de an in care vreunul, mai ales dintre barbatii care bateau cel mai mult, sa nu fie pandit cand iesea, in serile de iarna, din scoala luminata, si la primii pasi prin bezna plina de fulgi moi de-afara sa nu simta faldurile grele si jegoase ale unei paturi aruncate-n cap. Urma o ploaie de pumni si de suturi cu bocancii cu tinte, caci intre scolarii de-a opta erau si veterani de saisprezece si saptesprezece ani, deja teroarea cartierului.” (pagina 122). 

„La-nceputul saptamanii am avut ore cu a VIII-a C. Complementele circumstantiale de scop si de cauza. Usor de confundat intre ele. Amaratii de scolari la-nvata pe de rost, cu exemple si-ntrebari cu tot, dar nu pot aplica nimic din ce stiu. Nici nu-i de mirare. Ii vezi toata ziua la coada la peste sau la branza, striviti de gloata ce se-mpinge-nainte, caci nimic n-ajunge la toti vreodata. Ii vezi seara asezandu-se la coada, vara sau iarna, in fata centrului de butelii, cu carucioarele lor pe care stravechile, ruginitele butelii zac ca niste porci de metal. Buteliile pline vin abia in zori, si nici ele n-ajung pentru toata lumea. Multe case n-au lumina electrica, nici canalizare. Cum isi fac copiii temele, noaptea tarziu, la lampa cu spirt din perete, dupa ce si-au terminat multele si grelele treburi prin casa, mai bine sa nu te-ntrebi. Ce inseamna pentru ei stupiditatile pe care le-aud la scoala (morfologia si sintaxa, algebra si trigonometria)? Ce legatura au ele cu viata lor? Doar una singura: recitarea pe de rost, turuita, de „comentarii literare” si rezolvarea de probleme sunt rugaciunile rituale, invocatiile si incantatiile lor, toate conjurand zeii de ne-nteles ai scolii cu un singur mesaj: nu ma bate! Nu zbiera la mine! Nu ma trage de perciuni! Nu-mi plesni palma cu aratatorul! Nu ma pune la perete cu mainile-n sus o ora-ntreaga! Nu-mi da sangele pe nas si pe gura cu un dos de palma! Nu-mi chema parintii la scoala! Iarta-ma, macar de data asta, uite, stiu incantatia care te imblanzeste, cunosc formula magica: pentru complementul circumstantial de scop intrebarea e: „Cu ce scop?”. Pentru cel de cauza, „Din ce cauza?”. E de-ajuns? A disparut sclipirea de cruzime din ochii tai?” (paginile 405 - 406). 

„Fusesera anchete in scoala, generatii de copii fusesera luati la-ntrebari, varati in cabinetul directorului si batuti la palma, izbiti cu capul de pereti, plesniti peste obraji si smulsi de perciuni, dar in afara de banalitatea fumatului in grup [...], nu se putuse scoate nimic de la ei. Era unul dintre secretele acelor oameni mici, cu cranii largi pe gaturile subtiri si cu ochi negri stralucitori, ale oamenilor altfel decat noi, adultii, asa cum sunt altfel femeile si barbatii si chiar mai diferiti inca, fiindca traiau in lumea lor marunta, inchisa, fara trecut si viitor, dar plina de mituri si ritualuri ciudate. Marunti, cu umeri ingusti si oase fragile, ei pastrau secrete pe care cei mari le uitau cand descopereau misterul sexului, drog si fantasma pastrate de-atunci numai pentru ei. In ostilitatea lor ireductibila, cele doua specii umane ce gandeau altfel, visau altfel si secretau altfel neurotransmitatorii in intervalele dintre sinapse se-nfruntau intr-un joc neincetat al secretelor, si cei inalti si aroganti uitau adesea cat de vulnerabili sunt in acest razboi. Pentru ca erau larve umane, copiii trebuiau tinuti intr-o stare de sclavie si ignoranta. Eram mercenar fara voie in razboiul etern dintre specii, si inca unul ambiguu si tradator. Sub crusta mea de specie dominanta, mereu fata-n fata cu zeci de membri ai celuilalt grup, mereu impartasindu-le, asemenea zeilor, rudimente ale unei intelepciuni straine, mereu silit sa le suport, cu o spaima prost ascunsa, ura si batjocura, la randul lor mocnind sub o falsa supunere, ascundeam un copil ramas intact, imbracat ca un Charlot in propria mea piele prea larga pentru el. In ultima zi de scoala imi priveam colegii, panteonul de zei decrepiti din cancelarie, cum tremurau la ferestrele prin care se vedeau copiii alergand, imbrancindu-se, daramand aproape gardul scolii si cantand imnul salbatic al eliberarii din captivitate:

A venit vacanta 

Cu trenul din Franta,

Daramarea scolilor,

Moartea profesorilor!

Nici o razmerita, nici o revolutie, oricat de sangeroase, nu fusesera atat de radicale vreodata, caci aici se vorbea de moartea zeilor si de distrugerea uneltelor lor magice prin care copiii luminii erau tinuti in ascultare. In milioanele de incaperi prafoase si prost luminate, reci asemenea camerelor frigorifice ale abatoarelor, cate-un adult singuratic facea fata celor treizeci de pigmei scufundati in visele lor crude si fantaste. Cine erau fiintele acelea cu ochi largi si hipnotici, ca de albine? De ce trebuiau imblanzite, ani in sir, si-n cele din urma transformate-n fiinte asemenea noua? Doar ca sa nu fim devorati pana la urma de ele?” (paginile 119 - 120).