Aletto Hotel Kudamm, Berlin

Moș ne-a trimis la Berlin. Fraza necesită deslușiri: Moș îi omul care mi-a pus drujba-n mână, de-am învățat și eu o meserie, „ne-a” înseamnă c-a trimis o echipă de doi oameni în loc de una de patru („Optimizare de costuri, Mihai!”), „trimis” înseamnă c-am fost la muncă, la o comandă urgentă, iar p-asta cu Berlinul n-am înțeles-o: de obicei mergem în orașe gen Londra, Giurgiu, Iași, Găiești, Paris, Focșani sau Turda, dar niciodată în Germania. Fiind urgență, n-am apucat să pun întrebări, am printat check-in-urile, l-am luat pe Rack de-o aripă și off we went, spre Tegel (ăsta-i aeroportul mic, pentru săraci. Schönefeld e ăl mare, dar, na! „Optimizare”). 

Precizez: Rack este cățărătorul meu, și nu că mă laud, da-i cel mai bun cățărător din România (mă refer strict la arboristică; or fi alți alpiniști utilitari la fel de buni, poate chiar mai buni, dar fie nu lucrează la copaci, fie nu-i știu eu). Am lăsat echipamentul la hotel, la Aletto, pe Hardenbergstrasse, și ne-am dus să vedem lucrarea. 

De data asta n-a fost vorba de-un cimitir sau de-o platformă industrială, ci de-o grădină: Zoologischer Garten. Tipul de la poartă nu înțelegea cine suntem și ce vrem (așa-zisa „organizare germană” e un mit), dar a dat niște telefoane, l-a găsit până la urmă pe șeful de șantier care a venit la poartă și ne-a luat; spre ușurarea mea, era polonez. Ne-a arătat ce-aveam de făcut: trebuiau toaletați niște anini imenși, sub care se aflau volierele păsărilor zburătoare (cele nezburătoare, cazuarii, struții, pinguinii, n-au nevoie de voliere!). 

Rack s-a uitat de zece ori la toate detaliile, s-a băgat prin buruieni să verifice gardurile, a tras de plase, de sârme, iar în final a zis „da”: da, poate să facă lucrarea. Nu, n-o să-i ia mai mult de-o zi. Nu, n-are nevoie de oameni în plus la sol, Mihai e suficient (m-am înfoiat), că n-are nimic de făcut, doar să le zică vizitatorilor când să stea și când să treacă (m-am pleoștit). Apoi ne-am întors la hotel. 

Optimizare: Aletto e hotel, dar are și regim de hostel. Adică e plin de gimnaziști, de liceeni și de studenți. Are o curte interioară cu teren de fotbal, teren de baschet și loc de joacă pentru copiii mai mici. Are pereții extrem de subțiri, prin care auzi când cineva trage apa, când cineva râde, cineva plânge și cineva face sex. Culoarele sunt largi, astfel încât pe ele se poate alerga toată noaptea, ceea ce se și întâmplă. Lângă Aletto este o gară. Prin gară trec mereu trenuri. Lângă gară este un pod. Sub pod sunt mereu bețivi. 

E frumos la Berlin. 

De ce Berlin și nu Londra, ca de obicei? „Tatonăm și alte piețe, Mihai, că nu se știe”.

text publicat in numarul 26/2016 al revistei Catavencii

Happyguests Apartments, Cracovia (I)

De la „cazarea” asta nu-mi amintesc mai nimic, doar că era aproape și de gară, și de centrul vechi; c-a fost OK la preț; că pe stradă (Ludwika Zamenhofa) există un non-stop la colț (la intersecția cu bulevardul, cu Westerplatte), de unde luam noaptea câte ceva, pentru mine, și apă plată, pentru soție; că fix peste drum e o cârciumă înfiorător de intimă, cu două mese mici (la una dintre ele stătea patronul și bea cu fetele străzii, la cealaltă stăteam eu, cu râtu-n halbă, și nevastă-mea, cu ochii-n telefon); last but not the least, mă bucur tare mult c-am uitat tot despre cazarea din Cracovia, pentru c-ar fi însemnat c-am stat în cameră în loc să savurez minunea asta de oraș. Și ar fi fost păcat!

Pentru că, de ce: Cracovia a fost „barosul” meu cultural. Pentru cei mai mulți copii ai comunismului, Parisul a fost barosul (eu n-am avut șansa asta). Nu numai Parisul: Budapesta, Viena, Germania (ca întreg) au servit ca „baroase” pentru foarte mulți români, mai ales pentru ardeleni; pentru bucureșteni, Londra, Edinburgh și Rotterdam (printre altele) au jucat roluri similare. Mă refer la momentul ăla de după ’89, când tineretul, visceral anticomunist dar încă „patriot”, avea primul contact cu Europa. Indiferent ce spun oamenii acum, ăla a fost un moment tragic, care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat definitiv. Unii s-au dezromânizat pentru totdeauna, alții, dimpotrivă, s-au îmbisericit galopant într-ale ortodoxiei, iar grosul s-a înregimentat disciplinat sub flamura sfântă a lui „Vreau o țară ca afară”, lucru care nu-mi trezește altceva decât respect. Și-un fel de rușine că-s prea laș ca să mărșăluiesc sub flamuri.

În ceea ce mă privește, a fost simplu: în 1991, făceam bișniță cu geci de piele, pe care le cumpăram în bazarul mic („egiptean”) din Istanbul și le vindeam în Polonia, preferabil la mare, c-acolo veneau turiști nemți; dar era drum lung de la Vama Siret până la Szczecin, așa că mă mai opream pe unde auzeam că-s târguri săptămânale: Katowice, Poznan, Łodz, Wroclaw... Cracovia. Am vândut repede marfa și-am avut timp, prima oară, să ies din talcioc și să văd fosta capitală a Poloniei. M-a pocnit în moalele capului. A fost Câmpia mea Catalaunică.

va urma

text publicat in numarul 9/2016 al revistei Catavencii

Happyguests Apartments, Cracovia (II)

Este inutil să precizez c-atunci, în 1991, n-am dormit în niciun „Happyguests Apartments”; am dormit în gară, întins pe niște ziare sovietice, cumpărate din Liov (puciul kaghebist din august ’91 mă prinsese în tranzit prin URSS și rămăsesem vreo 30 de ore în Liov, că se bușise tot traficul feroviar). Ziarele alea erau foarte bune pentru dormit, d-aia le și păstrasem, că erau groase și pufoase, din hârtie care sugea cerneala, nu ca astea de-acum, lucioase de nici geamuri nu poți să ștergi cu ele! Nooo... s-a distrus totul, domnule, s-a dus dracului lumea asta, păi nu era mai bine înainte?!

Tehnic, nu. E mai bine de dormit în pat, la căldurică, într-un apartamențel cu baie, balcon și frigider unde-ți adăpostești berile, decât în gară, pe ziare. Asta e doar părerea mea, dar nu vreau s-o bag nimănui pe gât, fiecare să doarmă unde dorește, unde poftește. E o țară liberă, neh?

Admit că-n 2015 am savurat Cracovia încă mai mult decât o savurasem în 1991, din motive pe care tocmai le-am înșirat mai sus. Ieșeam dimineața pe străduță, pe Zamenhofa, traversam bulevardul Westerplatte și a mea era lumea, adică Orașul Vechi (Stare Miasto), în mijlocul căruia se află Hala (Sukiennice), sub care briganzii ăștia de polaci au amenajat cel mai lacrimogen muzeu orășenesc pe care l-am văzut vreodată: mi-au dat lacrimile când mi-am dat seama care-i diferența între ei și noi. Degeaba aș încerca să vi-l descriu, aș fi ridicol (vorba lui Pavel Stratan: „Așa șieva ii numa’ die văzut”). Dacă nevastă-mea, personal, nu s-a plictisit într-o oră jum’ate?! După ce-am ieșit, m-am refăcut cu o carafă de vin georgian, într-un local cu specific (polonii n-au vinuri) și-am atacat castelul Wawel, despre care am tot scris la pagina asta. Castel, ce să zici.

Stare Miasto e de vizitat ziua, cu nevasta: muzee, catedrale, castel, magazine, poze, suveniruri, fițe. O obosești bine, să plângă după Happyguests. O lași frântă în cameră și zici că ieși să dai o tură, că încă nu ți-e somn. Întrebi pe careva, pe stradă, unde-i Jewish Square și te duci ață, dacă vrei să înțelegi ceva din viața de noapte a Cracoviei. Ascultă-mi învățătura, cititorule, și n-o să-ți pară rău!

text publicat in numarul 10/2016 al revistei Catavencii

Platforma de gunoi, Podragu, masivul Făgăraș

Patru oameni, două corturi, un vis: creasta Făgărașului dintr-o bucată. N-am fi reușit, evident, dacă nu ne ajutau băieții ne-munțomani (respect!). Pe lângă undițe, au încărcat mașina cu provizii pentru noi, au parcat la Bâlea, au pus totul în rucsaci și au urcat până sus la Capra, la lac, în traseul de creastă.

Acolo ne-am întâlnit toți, am transferat proviziile în rucsacii noștri, am băut și câte-o bere, le-am urat „Fir întins” și-am plecat spre Podragu, unde urma să campăm în cea de-a treia noapte (prima campare fusese la Apa Cumpănită, a doua la Călțun). Bună idee, păcat că nu ne-am și ținut de ea. Mă rog, eu m-am ținut. Și l-am convins și pe unul din companioni („Hai, mă, să punem cortul, nu vezi ce iese-aici?!”); ceilalți doi s-au făcut fuduli de urechi și-au refuzat să-mi asculte sfatul, alegând să doarmă în cabană („Ne mai relaxăm oasele într-un pat adevărat!”).

Treaba lor, eu mi-am luat rucsacul, cortul și tovarășul, ne-am extras amândoi din beția generală și-am început să orbecăim în jurul cabanei dup-un loc de cort. Toate locurile pe care le știam erau demult ocupate. Cele pe care nu le știam – la fel. Cele pe care știam că nu le știm – la fel. Nu mai zic de cele pe care nu știam că nu le știm: alea erau cele mai ocupate dintre toate! În cele din urmă ne-am întins cortul pe singurul petic plat pe care nu campase nimeni, adică lângă platforma de gunoi a cabanei. Peticul era el plat, dar nu era chiar gol, a trebuit să mai dăm la o parte o seamă de gunoaie care ne-ncurcau. Am dormit ca pruncii!

Ne-au trezit două umbre negre, din care emana un șuvoi de înjurături incredibil de murdare, mai ceva ca FSN-ul. Încă se-ngâna ziua cu noaptea, dar cei doi prieteni ai noștri, amatorii de „pat adevărat”, erau gata echipați și înnebuniți de pofta de-a relua traseul de creastă. Atunci, în clipa aia!

I-am luat cu binișorul, am reușit să-i domolim cu câte o cană de ceai fierbinte, și-am scos de la ei întâmplările nopții din cabana Podragu: doamna Corina, cabaniera, e-o femeie de treabă, o legendă a Făgărașului, dar aprigă rău. N-are ochi pentru bețivi! Iar în seara precedentă, un grup vesel stinsese țuica (cărată de ei înșiși) cu vodca de la cabană (cărată de măgari). Izgoniți din sala de mese („Stingereaaaa!”), băuseră și-n dormitorul comun, apoi căzuseră lați și-ncepuseră să sforăie. Ceva îngrozitor, apocaliptic.

Nu dormise nimeni toată noaptea, iar ușa cabanei era încuiată (regulamentul!). Amănuntul care i-a umplut de ură pe toți cei ce-au îndurat sforăiturile: „grupul vesel” era compus din pensionari. Exclusiv din pensionari, dar ce fel de pensionari? Și bucureșteni, și nesimțiți, și feseniști. Cool!

articol publicat în numărul 21/2016 al revistei Cațavencii