Mai ales cand o aplicam pe cate un dos de sef. Imi amintesc, oftand, cum lipeam cate o fierbinte limba pe buca directoarei de la scoala unde-am predat (unde i-am nenorocit pe copii, de fapt): “Dumneavoastra aveti dreptate, stimata doamna directoare! Rog sa se consemneze in procesul verbal sfatul nepretuit dat de doamna directoare intregului colectiv!”. Ehe, vremuri…
Azi, sub influenta nefasta a romglezei profesionale, fiecare jargon s-a dezvoltat pana aproape de un dialect distinct, dar toate au ceva in comun: au renuntat la pluralul de politete. Normal, daca engleza nu-l are, romana, care il are, de ce sa-l pastreze?! Gata, la gunoi cu el. Sefii le vorbesc subalternilor cu “tu” (ca inainte), iar subalternii sefilor tot cu “tu” (altfel decat inainte). Valeu, ce-am progresat! Asa da!
Partea mai gri din toata pictura asta roz e ca tot sefii au iesit in castig: cand nu esti de accord cu seful, fie ca-i zici “tu”, fie “dumneavoastra”, tot iti exprimi dezacordul in mod politicos (cu exceptia magicului moment al demisiei, ala-i se-parat!). Dar cand seful nu e de acord cu tine, ehe! Poate sa te faca albie de porci, ca doar sunteti prieteni, vorbiti la per tu, neh? Si intre prieteni se admit exprimari informale (“ba io te bag in pizda ma-tii!”), ca doar d-aia-s prieteni, neh? Sa stie de gluma!
Unde-am ajunge daca nimeni n-ar mai sti de gluma…?!
joi, 22 mai 2008
joi, 15 mai 2008
O trista confuzie
Stand eu stramb si judecand drept, ma intreb daca nu am fost prea berbecit in unele dintre posturile anterioare, si mai ales in unele dintre comentarii. Mai exact, se poate sa se fi strecurat o confuzie in vechea disputa “Cum e posibil sa nu crezi?!” vs “Cum e posibil sa crezi?!” (daca imi amintesc bine ce zicea Montesquieu in “Scrisori persane”: “Cum se poate sa fii persan?”, “Cum se poate sa fii francez?” – vedeti, clasicii-s mereu in viata!). Foarte simplu spus, confuzia ar suna “ateu = comunist ignorant”, daca privim dintr-un punct de vedere, si “credincios = sovin ignorant”, daca privim din celalalt.
Sa vedem. Religia comunismului a fost ateismul, sub pompoasa denumire “materialism dialectic”, care nu se stie ce era de fapt, cu exceptia faptului ca nu era bine sa-ti botezi copilul la biserica (“ca te iau astia la ochi”). Evident, erai luat la mai multi ochi daca apartineai alte confesiuni decat cea ortodoxa. In numele acestui ateism al comunistilor, zeci de mii de oameni au fost asasinati in conditii groaznice, unii dintre ei avand parte de torturi incredibile, de neimaginat (“experimentul Pitesti” al anilor ’50 sau moartea in detentie a inginerului Gheorghe Ursu, in anii ’80).
Cei mai multi dintre noi, nascuti intre ’70 si ’80, am inceput sa gandim cu propriile minti abia in anii de dupa revolutie, cand incepuse o febrila incercare de “recuperare”: atunci, dupa ce ne-a trecut febra Shambalei si a pelerinajului in Tibet, am inceput sa descoperim literatura “de rezistenta” a intelectualitatii: Nicu Steinhardt, Emil Cioran, Petre Tutea, oameni ai bisericii ca parintele Galeriu sau parintele Staniloae (au fost si sunt mult mai multi, dar nu ii stiu eu; i-am pomenit pe cei care mi-au venit primii in minte). Toti acesti oameni erau profund credinciosi, iar credinta lor fusese pusa la incercare (cum anume, refuz sa ma gandesc…) de catre comunisti. Forta scriiturii lor a fost si este foarte mare, si puterea de convingere deasemeni, din moment ce talentului innascut s-au adaugat credinta si suferinta. Ei au "formatat" intelectualmente generatia mea, cei intre 30 si 40 de ani, nu prin exemplul direct (noi am fost o generatie complet lipsita de maestri), ci prin literatura pe care au scris-o, prin cartile lor. Respect!
Exista, insa, si cei pe care acesti maestri nu i-au convins. Oricat de bine articulat e scrisul lor, e vorba totusi de un text de interpretare, nu de textul revelatiei, de cuvantul divin, de mesajul trimis de Cineva omenirii. Si aici intervine “divortul” intre cei ca mine (ateii) si credinciosi (crestini sau de alta religie): una e sa fii convins de un comentariu al mesajului, si alta e sa fii convins de mesajul insusi. Oricat de impresionat am fost de argumentatia asupra textului, am vrut sa citesc si textul propriu-zis. Care nu m-a convins. Deloc.
In schimb, multi dintre cei convinsi de comentatori au preferat sa nu parcurga si cartile biblice (sau alte altor religii). Din lene, din frica, din lipsa de timp? Sau toate astea la un loc? Nu stiu, dar acum am pus intrebarea. Astept sa ma conving ca m-am inselat, si ca nu astea sunt motivele pentru care mai nimeni nu citeste Biblia.
Dupa vorba pe care evreii au spus-o neamurilor (“inchinatorilor la idoli”): “Voi credeti in ce nu cunoasteti, dar noi credem in ce cunoastem”. Uite ca se poate spune si “Nu cred in ceea ce cunosc”. Si o spun fara a fi comunist!
Sa vedem. Religia comunismului a fost ateismul, sub pompoasa denumire “materialism dialectic”, care nu se stie ce era de fapt, cu exceptia faptului ca nu era bine sa-ti botezi copilul la biserica (“ca te iau astia la ochi”). Evident, erai luat la mai multi ochi daca apartineai alte confesiuni decat cea ortodoxa. In numele acestui ateism al comunistilor, zeci de mii de oameni au fost asasinati in conditii groaznice, unii dintre ei avand parte de torturi incredibile, de neimaginat (“experimentul Pitesti” al anilor ’50 sau moartea in detentie a inginerului Gheorghe Ursu, in anii ’80).
Cei mai multi dintre noi, nascuti intre ’70 si ’80, am inceput sa gandim cu propriile minti abia in anii de dupa revolutie, cand incepuse o febrila incercare de “recuperare”: atunci, dupa ce ne-a trecut febra Shambalei si a pelerinajului in Tibet, am inceput sa descoperim literatura “de rezistenta” a intelectualitatii: Nicu Steinhardt, Emil Cioran, Petre Tutea, oameni ai bisericii ca parintele Galeriu sau parintele Staniloae (au fost si sunt mult mai multi, dar nu ii stiu eu; i-am pomenit pe cei care mi-au venit primii in minte). Toti acesti oameni erau profund credinciosi, iar credinta lor fusese pusa la incercare (cum anume, refuz sa ma gandesc…) de catre comunisti. Forta scriiturii lor a fost si este foarte mare, si puterea de convingere deasemeni, din moment ce talentului innascut s-au adaugat credinta si suferinta. Ei au "formatat" intelectualmente generatia mea, cei intre 30 si 40 de ani, nu prin exemplul direct (noi am fost o generatie complet lipsita de maestri), ci prin literatura pe care au scris-o, prin cartile lor. Respect!
Exista, insa, si cei pe care acesti maestri nu i-au convins. Oricat de bine articulat e scrisul lor, e vorba totusi de un text de interpretare, nu de textul revelatiei, de cuvantul divin, de mesajul trimis de Cineva omenirii. Si aici intervine “divortul” intre cei ca mine (ateii) si credinciosi (crestini sau de alta religie): una e sa fii convins de un comentariu al mesajului, si alta e sa fii convins de mesajul insusi. Oricat de impresionat am fost de argumentatia asupra textului, am vrut sa citesc si textul propriu-zis. Care nu m-a convins. Deloc.
In schimb, multi dintre cei convinsi de comentatori au preferat sa nu parcurga si cartile biblice (sau alte altor religii). Din lene, din frica, din lipsa de timp? Sau toate astea la un loc? Nu stiu, dar acum am pus intrebarea. Astept sa ma conving ca m-am inselat, si ca nu astea sunt motivele pentru care mai nimeni nu citeste Biblia.
Dupa vorba pe care evreii au spus-o neamurilor (“inchinatorilor la idoli”): “Voi credeti in ce nu cunoasteti, dar noi credem in ce cunoastem”. Uite ca se poate spune si “Nu cred in ceea ce cunosc”. Si o spun fara a fi comunist!
luni, 12 mai 2008
Recursul la autoritate
N-am epuizat subiectul! Ce, credeati c-ati scapat doar cu atat?!
Am tras cu urechea la o discutie intre doua colege: se contraziceau pe nu stiu ce chestie (ceva profesional, oricum), si-am bagat de seama cum argumentau. Fiecare era convinsa de dreptatea ei, dar cum si-o sustineau? Aici e chichirezul!
“Eu sunt” si “Stiu de la…” (numele sursei, de obicei cineva renumit), astea erau argumentele principale. Exotic, neh? Adica, in loc sa-mi sprijin punctul de vedere cu ceva concret, eu invoc autoritatea cuiva! A mea (“Eu sunt manager, deci am dreptate!”) sau a altuia (“Asa a zis profesorul Jenica, deci asa e!”); pai ce treaba-i asta, domnule? Ramanem la “Magister dixit!”, ca aia micii? Bine ca nu recurgem la “infailibilitatea papala”, daca tot suntem p-aici!
Hai sa ne imaginam ca asistam la o disputa intre Papa de la Roma si Nicolaus Copernic, bietul. Zice Papa: “Pamantul e in centrul sistemului solar! Da’ stii de ce? C-asa zic eu, Papa, locotenentul lui sfantul Petrea! Tu cine esti, ma, de vii in fata mea si casti pliscul…?”. “Pai, sfintia voastra, eu”, ar zice Copernic, “sunt Nicolae Copernic, sarac lipit, batran si bolnav, de profesie preot de tara intr-un satuc din Polonia, nu stiu daca ati auzit de ea… Si zic ca Soarele este in centrul sistemului solar, iar asta o pot demonstra prin calcul!”. Dupa stilul “recursul la autoritate”, ar trebui sa-i dam dreptate Papei, neh?
My point is: n-are nici cea mai mica importanta CINE vine cu un argument. Ceea ce conteaza este argumentul. Degeaba ma ascund dupa fustele lui Petre Tutea sau ale altui greucean, atunci cand n-am dreptate, n-am. Degeaba ma infoi cu chestii de genul “Da’ tu cine esti, ma, de vorbesti?”, nu prostesc pe nimeni (poate pe cetatenii din agricultura, desi ma indoiesc). Degeaba imi invoc statutul (sau studiile, sau varsta, sau profesia, sau mustata): cand sunt aiurea cu drumul, nu conving pe nimeni. Poate doar sa ma mint singur.
Eleva mea Timeea m-a corectat: “Dom profesor, nu se pronunta “giant”, se pronunta “giaiant”, nu va suparati!”. M-am suparat ca un papagal si i-am raspuns: “Ba se pronunta cum zic io, ca aici io sunt prefesorul, nu tu!”. Penibil. Asta a fost acum zece ani, dar tot imi e rusine. De atunci am incercat sa ma las de sportul asta, al “recursului la autoritate”, dar sunt nu sigur c-am si reusit. Vad, insa, ca sunt destui care n-au reusit!
Am tras cu urechea la o discutie intre doua colege: se contraziceau pe nu stiu ce chestie (ceva profesional, oricum), si-am bagat de seama cum argumentau. Fiecare era convinsa de dreptatea ei, dar cum si-o sustineau? Aici e chichirezul!
“Eu sunt” si “Stiu de la…” (numele sursei, de obicei cineva renumit), astea erau argumentele principale. Exotic, neh? Adica, in loc sa-mi sprijin punctul de vedere cu ceva concret, eu invoc autoritatea cuiva! A mea (“Eu sunt manager, deci am dreptate!”) sau a altuia (“Asa a zis profesorul Jenica, deci asa e!”); pai ce treaba-i asta, domnule? Ramanem la “Magister dixit!”, ca aia micii? Bine ca nu recurgem la “infailibilitatea papala”, daca tot suntem p-aici!
Hai sa ne imaginam ca asistam la o disputa intre Papa de la Roma si Nicolaus Copernic, bietul. Zice Papa: “Pamantul e in centrul sistemului solar! Da’ stii de ce? C-asa zic eu, Papa, locotenentul lui sfantul Petrea! Tu cine esti, ma, de vii in fata mea si casti pliscul…?”. “Pai, sfintia voastra, eu”, ar zice Copernic, “sunt Nicolae Copernic, sarac lipit, batran si bolnav, de profesie preot de tara intr-un satuc din Polonia, nu stiu daca ati auzit de ea… Si zic ca Soarele este in centrul sistemului solar, iar asta o pot demonstra prin calcul!”. Dupa stilul “recursul la autoritate”, ar trebui sa-i dam dreptate Papei, neh?
My point is: n-are nici cea mai mica importanta CINE vine cu un argument. Ceea ce conteaza este argumentul. Degeaba ma ascund dupa fustele lui Petre Tutea sau ale altui greucean, atunci cand n-am dreptate, n-am. Degeaba ma infoi cu chestii de genul “Da’ tu cine esti, ma, de vorbesti?”, nu prostesc pe nimeni (poate pe cetatenii din agricultura, desi ma indoiesc). Degeaba imi invoc statutul (sau studiile, sau varsta, sau profesia, sau mustata): cand sunt aiurea cu drumul, nu conving pe nimeni. Poate doar sa ma mint singur.
Eleva mea Timeea m-a corectat: “Dom profesor, nu se pronunta “giant”, se pronunta “giaiant”, nu va suparati!”. M-am suparat ca un papagal si i-am raspuns: “Ba se pronunta cum zic io, ca aici io sunt prefesorul, nu tu!”. Penibil. Asta a fost acum zece ani, dar tot imi e rusine. De atunci am incercat sa ma las de sportul asta, al “recursului la autoritate”, dar sunt nu sigur c-am si reusit. Vad, insa, ca sunt destui care n-au reusit!
miercuri, 7 mai 2008
Prietenul nostru Alexandru
Iata ca un prieten pe care nu ni-l mai amintim, pe nume Alexandru, a preluat stafeta de la bunul Samo. Stafeta consta, buninteles, din a-mi da mie la gioale pe subiecte religioase. Nu despre asta vreau sa scriu acum, ce despre ceva ce mi-a fost sugerat de comentariile sale, anume: Cum discutam?
Intrebarea pare simpla. Si poate ca si e. Cele doua raspunsuri, mai mult decat evidente, sunt: “ca doi boxeri” si “ca doi negustori”. Prima abordare e cea mai raspindita, o cunoastem cu totii prea bine, am vazut-o de curand pusa in practica chiar pe blogul asta, de Samo si de mine, la comentariile alea: fiecare isi foloseste argumentele ca pe arme, pumni, picioare, ghioage, etc, incercand sa-si “doboare” adversarul (adica sa-l convinga ca se insala!), apoi sa ridice triumfator bratele in uralele publicului (adica ale voastre). Mai mult de 99% din discutiile pe care le angajeaza oamenii folosesc aceasta abordare, a “turnirului”, mai elegant spus, a luptei “cu retoricele suliti” cum zicea Eminescu, bietul.
Cealalta e incomparabil mai rar intalnita: cei doi interlocutori discuta, fiecare incercand sa afle informatii noi de la celalalt (ca doi negustori care se tocmesc, fiecare incercand sa dibuiasca pretul pe care interlocutorul il are in minte). Altfel spus, vorbesc cu tine in speranta ca tu stii ceva ce nu stiu eu, inca, dar in urma discutiei cu tine, aflu si plec de acolo mai destept.
Acum viu si va zic: de ce abordarea paguboasa, aia de boxer, prevaleaza asupra celei rentabile, de afacerist? Ar trebui sa fie invers, neh? Aparent, explicatia ar fi ca doi oameni care discuta nu au de schimbat informatii, ci pareri: adica, amandoi stiu aceleasi lucruri, tot ce pot schimba intre ei sunt opinii divergente asupra acelorasi fapte. Daca unul ar stii mai multe si altul mai putine, al doilea ar vrea sa il “stoarca” pe primul de info, neh?
Neh! Nu se intampla asa mai niciodata. Cu toata eventuala diferenta informationala dintre interlocutori. Cel mai probabil, pentru ca, asa cum zice Jerome K. Jerome (crestin militant si mare umorist in acelasi timp – caz rar!), “cel mai popular joc din lume e jocul de-a scoala: asezi in rand sase copii si tu te plimbi prin fata lor cu o nuia in mana; tu ii inveti si ii faci mai buni”.
Citatul este din memorie, desigur, dar cred ca pastreaza ce-a vrut sa spuna Maestrul: ne jucam de-a scoala de mici copii si pana la buza mormantului. Jocul de-a scoala e cel mai vechi si mai universal.
D-aia discutam discutii in contradictoriu, in loc sa discutam afaceri in consens.
Intrebarea pare simpla. Si poate ca si e. Cele doua raspunsuri, mai mult decat evidente, sunt: “ca doi boxeri” si “ca doi negustori”. Prima abordare e cea mai raspindita, o cunoastem cu totii prea bine, am vazut-o de curand pusa in practica chiar pe blogul asta, de Samo si de mine, la comentariile alea: fiecare isi foloseste argumentele ca pe arme, pumni, picioare, ghioage, etc, incercand sa-si “doboare” adversarul (adica sa-l convinga ca se insala!), apoi sa ridice triumfator bratele in uralele publicului (adica ale voastre). Mai mult de 99% din discutiile pe care le angajeaza oamenii folosesc aceasta abordare, a “turnirului”, mai elegant spus, a luptei “cu retoricele suliti” cum zicea Eminescu, bietul.
Cealalta e incomparabil mai rar intalnita: cei doi interlocutori discuta, fiecare incercand sa afle informatii noi de la celalalt (ca doi negustori care se tocmesc, fiecare incercand sa dibuiasca pretul pe care interlocutorul il are in minte). Altfel spus, vorbesc cu tine in speranta ca tu stii ceva ce nu stiu eu, inca, dar in urma discutiei cu tine, aflu si plec de acolo mai destept.
Acum viu si va zic: de ce abordarea paguboasa, aia de boxer, prevaleaza asupra celei rentabile, de afacerist? Ar trebui sa fie invers, neh? Aparent, explicatia ar fi ca doi oameni care discuta nu au de schimbat informatii, ci pareri: adica, amandoi stiu aceleasi lucruri, tot ce pot schimba intre ei sunt opinii divergente asupra acelorasi fapte. Daca unul ar stii mai multe si altul mai putine, al doilea ar vrea sa il “stoarca” pe primul de info, neh?
Neh! Nu se intampla asa mai niciodata. Cu toata eventuala diferenta informationala dintre interlocutori. Cel mai probabil, pentru ca, asa cum zice Jerome K. Jerome (crestin militant si mare umorist in acelasi timp – caz rar!), “cel mai popular joc din lume e jocul de-a scoala: asezi in rand sase copii si tu te plimbi prin fata lor cu o nuia in mana; tu ii inveti si ii faci mai buni”.
Citatul este din memorie, desigur, dar cred ca pastreaza ce-a vrut sa spuna Maestrul: ne jucam de-a scoala de mici copii si pana la buza mormantului. Jocul de-a scoala e cel mai vechi si mai universal.
D-aia discutam discutii in contradictoriu, in loc sa discutam afaceri in consens.
Prietenul nostru Alexandru
Iata ca un prieten pe care nu ni-l mai amintim, din motive se pare bahice, pe nume Alexandru, a preluat stafeta de la bunul Samo. Stafeta consta, buninteles, din a-mi da mie la gioale pe subiecte religioase. Nu despre asta vreau sa scriu acum, ce despre ceva ce mi-a fost sugerat de comentariile sale, anume: Cum discutam?
Intrebarea pare simpla. Si poate ca si e. Cele doua raspunsuri, mai mult decat evidente, sunt: “ca doi boxeri” si “ca doi negustori”. Prima abordare e cea mai raspindita, o cunoastem cu totii prea bine, am vazut-o de curand pusa in practica chiar pe blogul asta, de Samo si de mine, la comentariile alea: fiecare isi foloseste argumentele ca pe arme, pumni, picioare, ghioage, etc, incercand sa-si “doboare” adversarul (adica sa-l convinga ca se insala!), apoi sa ridice triumfator bratele in uralele publicului (adica ale voastre). Mai mult de 99% din discutiile pe care le angajeaza oamenii folosesc aceasta abordare, a “turnirului”, mai elegant spus, a luptei “cu retoricele suliti” cum zicea Eminescu bietul.
Cealalta e incomparabil mai rar intalnita: cei doi interlocutori discuta, fiecare incercand sa afle informatii noi de la celalalt (ca doi negustori care se tocmesc, fiecare incercand sa dibuiasca pretul pe care interlocutorul il are in minte). Altfel spus, vorbesc cu tine in speranta ca tu stii ceva ce nu stiu eu, inca, dar in urma discutiei cu tine, aflu si plec de acolo mai destept.
Acum viu si va zic: de ce abordarea paguboasa, aia de boxer, prevaleaza asupra celei rentabile, de afacerist? Ar trebui sa fie invers, neh? Aparent, explicatia ar fi ca doi oameni care discuta nu au de schimbat informatii, ci pareri: adica, amandoi stiu aceleasi lucruri, tot ce pot schimba intre ei sunt opinii divergente asupra acelorasi fapte. Daca unul ar stii mai multe si altul mai putine, al doilea ar vrea sa il “stoarca” pe primul de info, neh?
Neh! Nu se intampla asa mai niciodata. Cu toata eventuala diferenta informationala dintre interlocutori. Cel mai probabil, pentru ca, asa cum zice Jerome K. Jerome (crestin militant si mare umorist in acelasi timp – caz rar!), “cel mai popular joc din lume e jocul de-a scoala: asezi in rand sase copii si tu te plimbi prin fata lor cu o nuia in mana; tu ii inveti si ii faci mai buni”.
Citatul este din memorie, desigur, dar cred ca pastreaza ce-a vrut sa spuna Maestrul: ne jucam de-a scoala de mici copii si pana la buza mormantului. Jocul de-a scoala e cel mai vechi si mai universal.
D-aia discutam discutii in contradictoriu, in loc sa discutam afaceri in consens.
Intrebarea pare simpla. Si poate ca si e. Cele doua raspunsuri, mai mult decat evidente, sunt: “ca doi boxeri” si “ca doi negustori”. Prima abordare e cea mai raspindita, o cunoastem cu totii prea bine, am vazut-o de curand pusa in practica chiar pe blogul asta, de Samo si de mine, la comentariile alea: fiecare isi foloseste argumentele ca pe arme, pumni, picioare, ghioage, etc, incercand sa-si “doboare” adversarul (adica sa-l convinga ca se insala!), apoi sa ridice triumfator bratele in uralele publicului (adica ale voastre). Mai mult de 99% din discutiile pe care le angajeaza oamenii folosesc aceasta abordare, a “turnirului”, mai elegant spus, a luptei “cu retoricele suliti” cum zicea Eminescu bietul.
Cealalta e incomparabil mai rar intalnita: cei doi interlocutori discuta, fiecare incercand sa afle informatii noi de la celalalt (ca doi negustori care se tocmesc, fiecare incercand sa dibuiasca pretul pe care interlocutorul il are in minte). Altfel spus, vorbesc cu tine in speranta ca tu stii ceva ce nu stiu eu, inca, dar in urma discutiei cu tine, aflu si plec de acolo mai destept.
Acum viu si va zic: de ce abordarea paguboasa, aia de boxer, prevaleaza asupra celei rentabile, de afacerist? Ar trebui sa fie invers, neh? Aparent, explicatia ar fi ca doi oameni care discuta nu au de schimbat informatii, ci pareri: adica, amandoi stiu aceleasi lucruri, tot ce pot schimba intre ei sunt opinii divergente asupra acelorasi fapte. Daca unul ar stii mai multe si altul mai putine, al doilea ar vrea sa il “stoarca” pe primul de info, neh?
Neh! Nu se intampla asa mai niciodata. Cu toata eventuala diferenta informationala dintre interlocutori. Cel mai probabil, pentru ca, asa cum zice Jerome K. Jerome (crestin militant si mare umorist in acelasi timp – caz rar!), “cel mai popular joc din lume e jocul de-a scoala: asezi in rand sase copii si tu te plimbi prin fata lor cu o nuia in mana; tu ii inveti si ii faci mai buni”.
Citatul este din memorie, desigur, dar cred ca pastreaza ce-a vrut sa spuna Maestrul: ne jucam de-a scoala de mici copii si pana la buza mormantului. Jocul de-a scoala e cel mai vechi si mai universal.
D-aia discutam discutii in contradictoriu, in loc sa discutam afaceri in consens.
luni, 5 mai 2008
Simplu, Dinamo
”Legi tovarasii ciudate cand faci politica”. Nu e un citat dintr-un film, ci dintr-un roman de dragoste (?!?!), mai exact din ”Pe aripile vantului”. Mi-a venit in minte aseara, la meci.
Inconceptibilul s-a produs: am tinut cu Dinamo. Sincer. Am stat cu inima cat un purice la atacurile adversarilor, am racnit de bucurie la golul lui Danciulescu, l-am scuzat pe Bratu pentru simulari (”o face pentru echipa!”), ba, la sfarsit, nici chiar Borcea nu mi s-a mai parut atat de infiorator de scarbos. De necrezut, neh?
N-ar fi incredibil daca n-ar fi vorba de mine: nu tin minte de cand urasc echipa Dinamo, dar nu imi amintesc sa NU o fi urat vreodata. Inseamna ca incepand de pe la 3-4 anisori, pentru mine raul absolut a purtat acest nume: Dinamo. Lumea in care m-am trezit aruncat si eu (desi, zau, nu stiu de ce!) era o lume bolnava, stramba, gresita, plina de minciuna, frig, foame, ignoranta, frica, lasitate, prefacatorie, proasta-crestere, hotie, murdarie, incompetenta, violenta, cruzime, primitivism tehnologic.
Inconceptibilul s-a produs: am tinut cu Dinamo. Sincer. Am stat cu inima cat un purice la atacurile adversarilor, am racnit de bucurie la golul lui Danciulescu, l-am scuzat pe Bratu pentru simulari (”o face pentru echipa!”), ba, la sfarsit, nici chiar Borcea nu mi s-a mai parut atat de infiorator de scarbos. De necrezut, neh?
N-ar fi incredibil daca n-ar fi vorba de mine: nu tin minte de cand urasc echipa Dinamo, dar nu imi amintesc sa NU o fi urat vreodata. Inseamna ca incepand de pe la 3-4 anisori, pentru mine raul absolut a purtat acest nume: Dinamo. Lumea in care m-am trezit aruncat si eu (desi, zau, nu stiu de ce!) era o lume bolnava, stramba, gresita, plina de minciuna, frig, foame, ignoranta, frica, lasitate, prefacatorie, proasta-crestere, hotie, murdarie, incompetenta, violenta, cruzime, primitivism tehnologic.
Pentru ca toate astea trebuiau sa poarte un nume, le-am spus, simplu, Dinamo. Mai tarziu mi-am revizuit multe judecati pripite, dar ura a ramas undeva in fundul mintii, de unde, admit, n-am izgonit-o si nici macar n-am incercat. La nivel constient am inlocuit, pas cu pas, ”Dinamo” cu ”Ceausescu”, apoi cu ”comunism”, apoi cu ”dictatura” (aici am si ramas, dealtfel). La nivel emotional n-am inlocuit ”Dinamo” cu nimic. La fel ca mine sunt mai toti cei pe care-i cunosc, cu minima diferenta a etichetei.
Pentru dinamovisti, bunaoara, raul absolut este Steaua (cu argumente izbitor de asemanatoare cu ale mele). Pentru rapidisti, raul absolut se cheama ”Steaua & Dinamo”. Pentru cei din tara, raul absolut se cheama ”Bucuresti” ( sau ”bucuresteni”, ma rog): un cunoscut mai in varsta imi spunea odata ca ”voi bucurestenii ati huzurit in comunism, iar noi de-abia ne duceam zilele cu ratiile alea: voi n-aveati ratii!”. Argument final, in mintea lui (omul era sincer). Mai este si sarmanul Romi, prietenul nostru de-o viata, pentru care acest rau absolut s-a numit ”Romania” (pur si simplu!). Foarte multi oameni din minoritatile nationale au facut si fac confuzia asta, intre ”Romania” si ”regimul comunist din Romania”, iar bietul Romi n-a excelat vreodata in sesizarea nuantelor, ca dealtfel si multi maghiari...
Si uite asa, de dragul acestui nobil sport (la care ”nu ma pricep”, dar nu de asta-i vorba acum) am topait de bucurie odata cu Borcea. Sa mai zica cineva ca viata-i previzibila!
Si uite asa, de dragul acestui nobil sport (la care ”nu ma pricep”, dar nu de asta-i vorba acum) am topait de bucurie odata cu Borcea. Sa mai zica cineva ca viata-i previzibila!
vineri, 2 mai 2008
10 Mai: ziua nationala
Cu Barna nu ma vad decat o saptamana sau cel mult zece zile pe an: oricat ar iubi cineva Piatra Craiului, sa ramai cat vrei e greu. Dar in astea zece zile avem de vorbit cat pentru un an intreg: eu am incredere in el si sunt sigur ca pana la urma va gasi un raspuns la misterul originii secuilor, macar ca asta ii va asigura titlul de “cetatean de dezonoare” al orasului Sfantu-Gheorghe. Avem bineinteles si multe diferende, cum a fost atunci cand cu statuia, de exemplu, sau altadata cu etimologia cuvantului “oras”. Dar amandoi avem radacini taranesti mult prea apropiate ca sa escaladam discutia; se stie ca la tara un conflict interpersonal implica intreaga comunitate si dureaza luni sau ani – spre deosebire de marile orase, unde un conflict consta de obicei in doua-trei injuraturi si un scuipat. Asa ca ori de cate ori discutia se apropie de controversa (si se apropie des), si unul si altul devenim ceremoniosi si deosebit de prudenti in exprimare; imi inchipui ca din afara “batem” binisor inspre penibil…
Cred ca intotdeauna exista un punct de vedere din care politetea sa para penibila; nu numai politetea intre persoane, dar si politetea intre natiuni. Mie, de exemplu, ca cetatean care plateste impozit tarii asteia, mi-ar placea si mi s-ar parea politicos sa ies la un gratar cand se da liber cu ocazia zilei nationale, sa mananc un mititel si sa beau un pahar de vin impreuna cu prietenul meu Barna, si el cetatean al tarii, si el cu impozitele la zi. Dar ce, pot? O data ca de ziua nationala e vreme rea si numai de gratar n-am chef; iar de Barna ce sa mai vorbim, ce naiba ar putea el sa “sarbatoreasca” de 1 Decembrie, chiar de-ar fi vremea cat de faina?!
Vedeti? V-am zis ca o sa vi se para penibil! Dar cinstit va spun, si mie mi se pare penibil sa pui ziua nationala la aniversarea celei de-a cincea uniri (de parca celelalte patru au fost caca-maca) si nu la aniversarea independentei, care, buna-rea, a fost una singura. Propun sa revenim la 10 Mai!
Iar lui Barna nu i-ar mai sta micu-n gat.
Cred ca intotdeauna exista un punct de vedere din care politetea sa para penibila; nu numai politetea intre persoane, dar si politetea intre natiuni. Mie, de exemplu, ca cetatean care plateste impozit tarii asteia, mi-ar placea si mi s-ar parea politicos sa ies la un gratar cand se da liber cu ocazia zilei nationale, sa mananc un mititel si sa beau un pahar de vin impreuna cu prietenul meu Barna, si el cetatean al tarii, si el cu impozitele la zi. Dar ce, pot? O data ca de ziua nationala e vreme rea si numai de gratar n-am chef; iar de Barna ce sa mai vorbim, ce naiba ar putea el sa “sarbatoreasca” de 1 Decembrie, chiar de-ar fi vremea cat de faina?!
Vedeti? V-am zis ca o sa vi se para penibil! Dar cinstit va spun, si mie mi se pare penibil sa pui ziua nationala la aniversarea celei de-a cincea uniri (de parca celelalte patru au fost caca-maca) si nu la aniversarea independentei, care, buna-rea, a fost una singura. Propun sa revenim la 10 Mai!
Iar lui Barna nu i-ar mai sta micu-n gat.
miercuri, 30 aprilie 2008
Repozitionarea
Prietena noastra S are un nou prieten, cu care se intelege si e fericita. Din momentul ala (al debutului ei “in fericire”) eu unul am inceput sa resimt un resentiment cu totul deplasat pentru dumneaei. Nu puteam sa nu-l observ, dar in acelasi timp nu putem sa mi-l controlez: ce-am, bai nene, cu fata?!, imi ziceam. Draci! Nimica nu intelegeam. Da’ pana la urma am luat iar bibliografia la mana si am gasit: ce, credeati ca m-am ramolit de tot?
E vorba de ceea ce s-ar putea denumi “repozitionare personala”, ca sa ne luam si noi dupa astia desteptii care scriu carti pentru oamenii de cariera. Bref, situatia era cam asa: domnisoara S era pozitionata in capul meu ca “nefericita in amor”. Eu, care ma pretind frustrat in chestiunea aceasta, nu aveam nimic cu ea, ba chiar o mare simpatie, asa cum ai in general pentru cei pe care-i compatimesti putin. Cand ea a schimbat calimera si eu n-am mai avut motiv s-o compatimesc… hop si resentimentul de colo!
Am si alte exemple, acum ca am localizat problema, dar nu cred ca e nevoie: sunt convins ca ati inteles despre ce e vorba si ca fiecare are sacul lui de exemple in privinta chestiei, numai sa stea sa le caute. Curios, cu cat prietenia pe care o ai pentru cineva e mai slabuta, cu atat resentimentul pe care-l simti e mai puternic, atunci cand trebuie sa-l repozitionezi. Acum ca ma gandesc, imi dau seama ca sunt un om rau si meschin: prea de putine ori mi s-a intamplat sa NU fi resimtit resentimentul de repozitionare!
E vorba de ceea ce s-ar putea denumi “repozitionare personala”, ca sa ne luam si noi dupa astia desteptii care scriu carti pentru oamenii de cariera. Bref, situatia era cam asa: domnisoara S era pozitionata in capul meu ca “nefericita in amor”. Eu, care ma pretind frustrat in chestiunea aceasta, nu aveam nimic cu ea, ba chiar o mare simpatie, asa cum ai in general pentru cei pe care-i compatimesti putin. Cand ea a schimbat calimera si eu n-am mai avut motiv s-o compatimesc… hop si resentimentul de colo!
Am si alte exemple, acum ca am localizat problema, dar nu cred ca e nevoie: sunt convins ca ati inteles despre ce e vorba si ca fiecare are sacul lui de exemple in privinta chestiei, numai sa stea sa le caute. Curios, cu cat prietenia pe care o ai pentru cineva e mai slabuta, cu atat resentimentul pe care-l simti e mai puternic, atunci cand trebuie sa-l repozitionezi. Acum ca ma gandesc, imi dau seama ca sunt un om rau si meschin: prea de putine ori mi s-a intamplat sa NU fi resimtit resentimentul de repozitionare!
joi, 24 aprilie 2008
Albania in NATO
Cu toate astea, Albania a fost invitata sa adere la NATO, iar Ucraina, putere nucleara, nu. Foarte meserias, dupa parerea mea: eu, ca roman, sunt de-acum aliat cu albanezul si am ucrainianul ca potential inamic! N-am avut nevoie de prietenia unui popor de aproape 60 de milioane de oameni, samanta de oameni dati dracului, care-au supravietuit Holodomorului si Ejovscinei si Razboiului de Iarna (trupele care au luptat in Karelia erau recrutate din Ucraina, nu din Rusia) si invaziei germane si deportarilor staliniste; ne-am ales in schimb cu aliatul albanez, pe care, nu-i asa, ne vom baza in caz de conflict armat. Taci ca-i bine.
Nu zic de Croatia (invitata) si de Georgia (neinvitata): croatii demult trebuiau sa fie in Alianta, dar au fost caposi si n-au vrut sa-i predea pe generalii aia ai lor acuzati de genocid – ma rog, nu erau numai generali, erau militari si mai ales paramilitari de toate gradele. Acum s-au scos, nu ca intre timp i-ar fi predat, dar chestia e clara cand te uiti pe-o harta: NATO vrea mai intai sa inchida “Balcanii de Vest” (fosta Yugoslavie si Albania), care ramasesera ca o rana supuranda in flancul lor sudic. Urmeaza Muntenegru, previzibil, si in felul asta (aproape) toate coastele deschise ale Europei sunt sub control american – ceea ce, pentru o putere maritima, nu e de lepadat, chiar deloc.
Si pe mine cu ce ma incalzeste treaba asta?! Am ramas ca prostul, vecin cu o Ucraina mare (cat Polonia si Romania la un loc), inca balansand intre democratie si “democratie originala” (ca tara mea intre 1989 si 1996), frustrata, saraca, si cu neoimperialistii rusi calare pe ea! Iar silozurile ei nucleare - varza. Totusi, varza cum sunt, Ucraina detine arme atomice! Noi ce detinem? Bricul “Mircea”!
Rusii zic ca americanii au luat-o peste bot la summitul de la Bucuresti. Nu-s prea convins. Mai degraba si-au furat-o romanii si polonezii: Georgia e oricum departe, si are si-o gramada de probleme interne (macar ca e o tara de o frumusete fabuloasa, cam cum ne zicea noua propaganda comunista c-ar fi Romania!); dar Ucraina e aici, peste gard, zvarli pan’ la Odessa cu caciula! Sa fi fost invitata Ucraina, eram acum ca ungurii si cehii, reduceam armata si pompam bani in dezvoltare; asa, suntem tari de frontiera ale aliantei, si noi si polonezii, si baga, baiete, bani in bataturile “bibanilor”! D-aia dau eu bani la buget, sa-si faca generalii vile!
Lasa, ca dac-o fi ceva, avem alaturi de noi eroica armata albaneza.
marți, 15 aprilie 2008
Ura ca necesitate
Ca atunci cand iubesti o femeie: vrei cu dinadinsul sa bati pe careva pentru ea (desi ea, saraca, ar prefera sa-ti demonstrezi iubirea prin marimea contului). Cand iubesti o echipa, zor-nevoie sa-ti arati iubirea urandu-le de moarte pe toate celelalte echipe. Iubesti un gen muzical si scuipi pe toate celelalte (“Fuck Lambada fuck the rest / Heavy Metal is the best”). Iubesti o religie si-ti manifesti iubirea ca Torquemada, dragutul de el, omorand in chinuri zeci de mii de oameni (ar fi ramas Isus cu gura cascata daca vedea asa ceva!). Iubesti o tara si-ti racnesti iubirea in cele patru vanturi: Moarte alora! Si alora! Si alorlalti! Moarte tuturor, ce mai calea-valea! Iubesti o doctrina politica si intemeiezi, parinteste, Gulagul. Iubesti (in felul tau...) specia umana, o vrei supra-umana (“Ubermenschen”), si de-aici, hop, Holocaustul (sau “Shoah”, cum se spune mai nou, desi, zau, nu stiu de ce!). Ergo: cand vrei sa iubesti, ai nevoie de un dusman, care sa-ti ameninte iubirea, iar tu sa sari s-o aperi.
Da’ ce te faci cand iubirea ta nu e amenintata de nimic? Pai ce sa faci, te-apuci sa cauti dusmani! Daca gasesti, inca e bine, dar daca nu, ai pus-o, ca trebuie sa-i inventezi – si-aici sa te vad! Cel mai bine e sa angajezi un copywriter, in regim de free-lancing, buninteles... Totusi, cu cat iubirea ta e mai atractiva, cu atat e mai usor sa gasesti “dusmani”: o femeie frumoasa are totdeauna multime de barbati pe langa ea. O echipa mereu castigatoare “o are promisa” de la toti cei pe care i-a invins. O religie puternica tinde sa devina universala, asa ca toate celelalte religii incearca s-o capaceasca, si devin numai bune de “dusmani”. La fel si cu tara, care daca-i atractiva, tenteaza pe multi, altfel nu prea: n-am auzit de “razboaie teritoriale” in Severnaia Zemlia!
Dar de la un punct incolo, cu toate ca ura este “necesara”, devine contraproductiva, adica e mai rentabil sa lucrezi impreuna cu fostul dusman, si nu impotriva lui. Oriunde, oricand, exista unul mai sarac decat tine si decat ex-dusmanul tau, care abia asteapta sa te invadeze. Daca tu si ungurul tau sunteti azi satui, poti sa stii ca, undeva, e unul flamand, caruia nu-i pasa de nimic, numai sa se sature.
Cand Garibaldi a vrut sa le vorbeasca voluntarilor, ei l-au intrerupt cu strigate: “Traiasca Garibaldi! Moarte austriecilor!”. I-a intrerupt si el pe ei, strigand mai tare: “Traiasca Italia! Si nimanui moarte!”
luni, 14 aprilie 2008
"Nu te pricepi!" se intoarce
Ceea ce inteleg mai greu prietenii mei microbisti, sau chiar deloc, este de ce vreau titlul la Cluj. Desi sunt, iata, si eu un fel de bucurestean, imi doresc cu tot dinadinsul ca titlul sa mearga in provincie. Anul asta, la Cluj.
Sunt cateva motive, unul mai neserios ca altul, cu exceptia ultimului, care e foarte serios. Iata-le:
Dat fiind ca echipa bucuresteana al carei fan sunt, ce-i drept nu deosebit de ardent (mai mult in virtutea unei mosteniri de familie), nu are nici o sansa de a lua ceva, in afara de bataie, prefer ca si alte echipe bucurestene, al caror fan nu sunt, sa ia acelasi lucru, pe cat posibil. Imi doresc, sigur, sa-si dea bataie si intre ele, dar sa-si ia si de la echipele din provincie. De la toate. De la alea mici, batai cat mai mari!
In al doilea rand, nu stiu daca nu cumva sentimentul anti-bucurestean al celor din provincie (sentiment pe care toti il cunoastem, din armata macar, daca nu de peste tot), e chiar nefondat. Cred ca este, cel putin partial. Iar fotbalul a avut un mare rol in cimentarea astui sentiment: de cate ori echipele din provincie nu au fost nedreptatite? Cum a fost “jumulita” echipa din Craiova in deceniul opt (al mileniului trecut...)? Nu mai pomenesc de sistemul foarte umilitor al “echipei-satelit”, sistem care a intarit in prejudecatile (daca nu cumva in “judecatile”!) lor pe niste oameni oricum cu capsa pusa din cauza conducerii politice a “celor de la Bucuresti” – va amintiti de “ceaushima”, cum a fost poreclita “sistematizarea” satelor?
Motivul principal este insa urmatorul: o tara prea centralizata e o tara slaba. Un fotbal “centralizat” in capitala e un fotbal slab, “sectar”. Un fotbal “distribuit” cat mai uniform (cu mari centre in toate zonele istorice) are mai mari sanse sa fie puternic, adica sa produca o nationala puternica. Germania si Brazilia au cele mai multe finale jucate, si de ce oare? Fiindca au “distributie”! De cate ori s-a prabusit nationala Germaniei, de atatea ori s-a ridicat iar, ca din nimic – dar nimicul ala erau zeci de cluburi care-si cresteau oameni!
Chestia asta nu se reduce la fotbal, sau la sport in general, e universal valabila: o comunitate are mai multe sanse (in lupta cu alte comunitati) cu cat e mai flexibila, si mai putine cu cat e mai rigida (“centralizata”). Nu dau exemple din politica sau din istorie, dar uite unul tot din sport: cine, daca nu Statele Unite, are cele mai multe medalii adunate de-a lungul Jocurilor Olimplice moderne – de alea antice nu vorbesc! Pe de alta parte: imi puteti spune vreun “centru” al Americii...?!
Sunt cateva motive, unul mai neserios ca altul, cu exceptia ultimului, care e foarte serios. Iata-le:
Dat fiind ca echipa bucuresteana al carei fan sunt, ce-i drept nu deosebit de ardent (mai mult in virtutea unei mosteniri de familie), nu are nici o sansa de a lua ceva, in afara de bataie, prefer ca si alte echipe bucurestene, al caror fan nu sunt, sa ia acelasi lucru, pe cat posibil. Imi doresc, sigur, sa-si dea bataie si intre ele, dar sa-si ia si de la echipele din provincie. De la toate. De la alea mici, batai cat mai mari!
In al doilea rand, nu stiu daca nu cumva sentimentul anti-bucurestean al celor din provincie (sentiment pe care toti il cunoastem, din armata macar, daca nu de peste tot), e chiar nefondat. Cred ca este, cel putin partial. Iar fotbalul a avut un mare rol in cimentarea astui sentiment: de cate ori echipele din provincie nu au fost nedreptatite? Cum a fost “jumulita” echipa din Craiova in deceniul opt (al mileniului trecut...)? Nu mai pomenesc de sistemul foarte umilitor al “echipei-satelit”, sistem care a intarit in prejudecatile (daca nu cumva in “judecatile”!) lor pe niste oameni oricum cu capsa pusa din cauza conducerii politice a “celor de la Bucuresti” – va amintiti de “ceaushima”, cum a fost poreclita “sistematizarea” satelor?
Motivul principal este insa urmatorul: o tara prea centralizata e o tara slaba. Un fotbal “centralizat” in capitala e un fotbal slab, “sectar”. Un fotbal “distribuit” cat mai uniform (cu mari centre in toate zonele istorice) are mai mari sanse sa fie puternic, adica sa produca o nationala puternica. Germania si Brazilia au cele mai multe finale jucate, si de ce oare? Fiindca au “distributie”! De cate ori s-a prabusit nationala Germaniei, de atatea ori s-a ridicat iar, ca din nimic – dar nimicul ala erau zeci de cluburi care-si cresteau oameni!
Chestia asta nu se reduce la fotbal, sau la sport in general, e universal valabila: o comunitate are mai multe sanse (in lupta cu alte comunitati) cu cat e mai flexibila, si mai putine cu cat e mai rigida (“centralizata”). Nu dau exemple din politica sau din istorie, dar uite unul tot din sport: cine, daca nu Statele Unite, are cele mai multe medalii adunate de-a lungul Jocurilor Olimplice moderne – de alea antice nu vorbesc! Pe de alta parte: imi puteti spune vreun “centru” al Americii...?!
vineri, 11 aprilie 2008
“Nu te pricepi!”
Prietenul nostru O imi contesta orice fel de pricepere la “fenomenul fotbal”. La randul meu, il acuz de incompetenta galopanta in domeniu. Si-atunci?! La drept vorbind, mingea e undeva la mijloc: intr-adevar, eu nu stiu nume de jucatori, de antrenori, de arbitri, de patroni, de comentatori – vag, imi amintesc uneori de cate unul, dar c-o randunica nu se face primavara. Nu mai zic de istoricul cluburilor sau al partidelor, sau de politica de transferuri, asta ma depaseste total. Atunci ce stiu, totusi, de indraznesc sa sar la scandal cu bunul O?!
Ceea ce stiu este filozofia fotbalului, mecanismele prin care el a devenit sportul lumii, si nu baschetul, tirul sau bambiliciul. Stiu de ce o Cupa Mundial e peste tot un eveniment, iar Mondialele de Lupte Greco-Romane pasioaneaza doar cativa oameni, mai toti practicanti fosti si actuali. Buninteles, nu sustin nici o clipa ca astea ar fi descoperirile mele, ci doar ca am stiut unde sa caut. Va zic si voua, ca nu-i secret: autorul se cheama Desmond Morris, iar cartea “The Soccer Tribe”. Tipul era etolog de meserie, studia comportamentele animale, adica, si a abordat problema simplu si direct: a studiat tiparele de comportament ale jucatorilor si spectatorilor ca si cum nu ar fi stiut despre e vorba; numai si numai comportament, gesturi, limbaj non-verbal. Rezultatul a fost stralucitor.
Cartea e mai mult decat foarte interesanta, dar aici n-am sa va zic decat putinul pe care l-am retinut eu: dintre toate sporturile, fotbalul e cel mai bun substitut simbolic al razboiului. Cum bratele sunt instinctiv folosite de specia noastra in caz de conflict (personal sau de grup), acest sport, singurul in care bratele sunt “interzise”, a intrupat cel mai bine caracterul “duplicitar” al omului civilizat: ne prefacem ca nu e vorba de conflict, dar abia asteptam sa-l vedem declansat. Buninteles, daca pe teren se intampla sa nu se “declanseze” nimic, avem noi grija, astia din tribuna!
Adica cine? Amicul O, eu, tu care citesti... cam aiurea, nu credeti? N-ar trebui sa privim “fenomenul” cu ceva distanta, si sa ne mai si radem...?!
Ceea ce stiu este filozofia fotbalului, mecanismele prin care el a devenit sportul lumii, si nu baschetul, tirul sau bambiliciul. Stiu de ce o Cupa Mundial e peste tot un eveniment, iar Mondialele de Lupte Greco-Romane pasioaneaza doar cativa oameni, mai toti practicanti fosti si actuali. Buninteles, nu sustin nici o clipa ca astea ar fi descoperirile mele, ci doar ca am stiut unde sa caut. Va zic si voua, ca nu-i secret: autorul se cheama Desmond Morris, iar cartea “The Soccer Tribe”. Tipul era etolog de meserie, studia comportamentele animale, adica, si a abordat problema simplu si direct: a studiat tiparele de comportament ale jucatorilor si spectatorilor ca si cum nu ar fi stiut despre e vorba; numai si numai comportament, gesturi, limbaj non-verbal. Rezultatul a fost stralucitor.
Cartea e mai mult decat foarte interesanta, dar aici n-am sa va zic decat putinul pe care l-am retinut eu: dintre toate sporturile, fotbalul e cel mai bun substitut simbolic al razboiului. Cum bratele sunt instinctiv folosite de specia noastra in caz de conflict (personal sau de grup), acest sport, singurul in care bratele sunt “interzise”, a intrupat cel mai bine caracterul “duplicitar” al omului civilizat: ne prefacem ca nu e vorba de conflict, dar abia asteptam sa-l vedem declansat. Buninteles, daca pe teren se intampla sa nu se “declanseze” nimic, avem noi grija, astia din tribuna!
Adica cine? Amicul O, eu, tu care citesti... cam aiurea, nu credeti? N-ar trebui sa privim “fenomenul” cu ceva distanta, si sa ne mai si radem...?!
marți, 1 aprilie 2008
Efectul Savovici
Iata linkul, sa nu va stresez degeaba, cum fac eu de obicei: http://www.catavencu.ro/nashpa_turizm/restul_lumii/xel_ha.html. Bun. Acum dati in jos pe pagina si cititi comentariile lui Dan Savovici. Acest domn a sarit pur si simplu la beregata lui Adrian Iancu, autorul textului, sub pretextul ca a descris total aiurea una dintre “cele mai frumoase statiuni din lume”.
http://www.catavencu.ro/nashpa_turizm/restul_lumii/distrugeti_in_quebec.html. Alt link. Cu exceptia violentei de limbaj, aceeasi chestie: la comentarii se gaseste cate unul (in cazul asta, doi) care sa conteste acuratetea descrierii. Asta, aparent, la primul nivel. De fapt e vorba de altceva.
Nu va mai dau si linkul de la “Moscova nu crede in lacrimi”, desi e de departe cel mai haios, pentru ca de data asta e vorba de textul meu si nu vreau sa intru in proverbul “Tot tiganu-si lauda ciocanul”. Daca v-au amuzat comentariile de pana acum, le gasiti vor oricum si p-alea de la Moscova.
Amintire din copilarie – asta ca sa fie clar ca “efectul Savovici” poate lovi pe oricine: invatasem sa inot crawl. Eram foarte mandru de asta. Colegul meu Razvan Maliavin era incomparabil mai modest, desi facuse cinci ani de inot. Cand ma laudam eu de zor ca “stiu crawl” zice si el “Pai si eu stiu stilul asta, e usor!”. Innebunesc de furie, il acuz ca minte, etc. Ne ducem duminica la strand si imi arata ce e ala inot, ma lasa cu juma' de bazin in urma. Mort de rusine, o dau la intors ca “oricum, nu ai inteles nimic din placerea inotului!”. Acum imi vine sa rad, dar atunci eram verde-mar de invidie. Gelozie, de fapt, dar mai bine cititi pana la sfarsit.
Elevul meu Dinulet (trecusera intre timp niste ani) imi spune “A, pai am urcat si eu pe Valea Podragului pana sus in creasta, intr-o excursie cu scoala!”. Din nou furios, de data asta imi inghit nervii si tac: v-ati prins, pe Valea Podragului urc eu, nu toti fraierii cu scoala!
Asta este “efectul Savovici”: confiscarea unei experiente. Ceea ce am facut eu, si mi-a placut, nu poti face si tu, sau daca totusi faci, nu se poate sa-ti placa, sau daca, cine stie cum, iti si place... atunci nu intelegi de fapt ce-ai facut!
Este una din nenumaratele forme ale meschinariei omenesti, si cu putina introspectie, cred ca fiecare dintre noi poate gasi exemple in trecutul propriu. Din nefericire, de cand exista netul si usurinta de a sari la scandal la adapostul anonimatului, sau a non-prezentei fizice, o gramada de exemple sunt la indemana oricui. Uite asa l-am observat si eu, ca altfel...
Sa traiasca domnu' Savovici, ca ne-a botezat efectul!
http://www.catavencu.ro/nashpa_turizm/restul_lumii/distrugeti_in_quebec.html. Alt link. Cu exceptia violentei de limbaj, aceeasi chestie: la comentarii se gaseste cate unul (in cazul asta, doi) care sa conteste acuratetea descrierii. Asta, aparent, la primul nivel. De fapt e vorba de altceva.
Nu va mai dau si linkul de la “Moscova nu crede in lacrimi”, desi e de departe cel mai haios, pentru ca de data asta e vorba de textul meu si nu vreau sa intru in proverbul “Tot tiganu-si lauda ciocanul”. Daca v-au amuzat comentariile de pana acum, le gasiti vor oricum si p-alea de la Moscova.
Amintire din copilarie – asta ca sa fie clar ca “efectul Savovici” poate lovi pe oricine: invatasem sa inot crawl. Eram foarte mandru de asta. Colegul meu Razvan Maliavin era incomparabil mai modest, desi facuse cinci ani de inot. Cand ma laudam eu de zor ca “stiu crawl” zice si el “Pai si eu stiu stilul asta, e usor!”. Innebunesc de furie, il acuz ca minte, etc. Ne ducem duminica la strand si imi arata ce e ala inot, ma lasa cu juma' de bazin in urma. Mort de rusine, o dau la intors ca “oricum, nu ai inteles nimic din placerea inotului!”. Acum imi vine sa rad, dar atunci eram verde-mar de invidie. Gelozie, de fapt, dar mai bine cititi pana la sfarsit.
Elevul meu Dinulet (trecusera intre timp niste ani) imi spune “A, pai am urcat si eu pe Valea Podragului pana sus in creasta, intr-o excursie cu scoala!”. Din nou furios, de data asta imi inghit nervii si tac: v-ati prins, pe Valea Podragului urc eu, nu toti fraierii cu scoala!
Asta este “efectul Savovici”: confiscarea unei experiente. Ceea ce am facut eu, si mi-a placut, nu poti face si tu, sau daca totusi faci, nu se poate sa-ti placa, sau daca, cine stie cum, iti si place... atunci nu intelegi de fapt ce-ai facut!
Este una din nenumaratele forme ale meschinariei omenesti, si cu putina introspectie, cred ca fiecare dintre noi poate gasi exemple in trecutul propriu. Din nefericire, de cand exista netul si usurinta de a sari la scandal la adapostul anonimatului, sau a non-prezentei fizice, o gramada de exemple sunt la indemana oricui. Uite asa l-am observat si eu, ca altfel...
Sa traiasca domnu' Savovici, ca ne-a botezat efectul!
joi, 27 martie 2008
Intrebarea zilei
Discuta doi mosuleti model "pensionarul dibaci", in fata blocului. Il intreaba domnul Mustafa Capabilu pe domnul Max mecanicul de lifturi: "Ce bei de summit?"
miercuri, 26 martie 2008
Armata lui Cambise
Azi dimineata la coada la platit curentul (inca nu-l pot plati si p-asta prin card, dar lucrez la problema) ma intalnesc cu o fosta colega de facultate. Sefa noastra de promotie, de fapt. Ea m-a recunoscut pe mine, eu insa n-am recunoscut-o pe ea. Nici nu e de mirare.
Desi nu era considerata o frumusete (avea o expresie prea serioasa), eu asa o vedeam. Inalta, foarte gracila, un corp de zeita minoica. Un mers unic, extrem de usor, ne-terestru, ca de manza; cam cum descrie Baudolino mersul Ypatiei lui (bine, aia n-avea talpi ca oamenii, avea copite de capra, asa ca in cazul ei mersul ala specific era usor explicabil). Pentru ca era foarte buna la carte si in acelasi timp foarte tacuta, nimeni nu i-a observat imaginatia luxurianta si interesul pentru dragoste: ea a fost singura care si-a dat seama ca exista totusi o femeie indragostita in comediile lui Caragiale: Veta! Ca Veta este o indragostita adulterina nu era important pentru sefa noastra de promotie, si nici pentru mine dealtfel. E futil sa mai spun ca in acel moment (cand si-a citit lucrarea, profesorul i-a spus chestia cu “adulterina”, la care ea a replicat decisa: “Asta n-are nici o importanta, pentru numele lui Dumnezeu!”) m-am indragostit de ea. M-a tinut destul. Va dati seama, daca ii scriam scrisori din armata!
Ei bine, femeia care m-a salutat prietenoasa la coada la facturi era altcineva. Sigur, existau unele asemanari (isi pastrase memoria perfecta, mi-a recitat notele mele de la licenta! Dupa 12 ani, e ceva!), dar era fundamental o alta persoana. Ceva se stricase in ea, ceva plesnise. Nu mi-am dat seama decat acum, dupa trei ore: femeia de azi nu ar fi de acord cu adulterul, necum capabila de el. Atunci dragostea era pentru ea totul, acum nu mai e nimic, o vorba goala. Murise in ea acel lucru pentru care am iubit-o eu. Nu mai ramasese nimic, absolut nimic din el. Cum se poate una ca asta?
Cambise a fost un imparat persan care, dupa ce-a cucerit Egiptul, a trimis o mare armata spre vest, spre actuala Libie. Armata a disparut in desert, cu totul. Niciodata nu s-a intamplat asa ceva: o armata e ca o tara, are de toate, poate fi infranta, poate fi decimata, poate fi luata in prizonierat, poate fi distrusa pana la ultimul om, dar soarta ei se stie. Despre soarta armatei lui Cambise nu se stie nimic.
Desi nu era considerata o frumusete (avea o expresie prea serioasa), eu asa o vedeam. Inalta, foarte gracila, un corp de zeita minoica. Un mers unic, extrem de usor, ne-terestru, ca de manza; cam cum descrie Baudolino mersul Ypatiei lui (bine, aia n-avea talpi ca oamenii, avea copite de capra, asa ca in cazul ei mersul ala specific era usor explicabil). Pentru ca era foarte buna la carte si in acelasi timp foarte tacuta, nimeni nu i-a observat imaginatia luxurianta si interesul pentru dragoste: ea a fost singura care si-a dat seama ca exista totusi o femeie indragostita in comediile lui Caragiale: Veta! Ca Veta este o indragostita adulterina nu era important pentru sefa noastra de promotie, si nici pentru mine dealtfel. E futil sa mai spun ca in acel moment (cand si-a citit lucrarea, profesorul i-a spus chestia cu “adulterina”, la care ea a replicat decisa: “Asta n-are nici o importanta, pentru numele lui Dumnezeu!”) m-am indragostit de ea. M-a tinut destul. Va dati seama, daca ii scriam scrisori din armata!
Ei bine, femeia care m-a salutat prietenoasa la coada la facturi era altcineva. Sigur, existau unele asemanari (isi pastrase memoria perfecta, mi-a recitat notele mele de la licenta! Dupa 12 ani, e ceva!), dar era fundamental o alta persoana. Ceva se stricase in ea, ceva plesnise. Nu mi-am dat seama decat acum, dupa trei ore: femeia de azi nu ar fi de acord cu adulterul, necum capabila de el. Atunci dragostea era pentru ea totul, acum nu mai e nimic, o vorba goala. Murise in ea acel lucru pentru care am iubit-o eu. Nu mai ramasese nimic, absolut nimic din el. Cum se poate una ca asta?
Cambise a fost un imparat persan care, dupa ce-a cucerit Egiptul, a trimis o mare armata spre vest, spre actuala Libie. Armata a disparut in desert, cu totul. Niciodata nu s-a intamplat asa ceva: o armata e ca o tara, are de toate, poate fi infranta, poate fi decimata, poate fi luata in prizonierat, poate fi distrusa pana la ultimul om, dar soarta ei se stie. Despre soarta armatei lui Cambise nu se stie nimic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
