The Blind Watchmaker

M-am apucat s-o citesc în original, ca berbecul. E grea al naibii (nici n-am pregătirea științică necesară, măcar că e scrisă cât mai ”popularizator” posibil). Revin cu un post detaliat cât o termin (cine știe când o mai fi și asta!!!).

Alin Fumurescu

 Acest post ar fi trebuit să se cheme „Despre religiozitate și despre alți demoni”, dar am preferat un titlu mai de impact, în dorința (meschină și diavolească) de a fi citit de cât mai mulți oameni, pentru că un titlu ca „Alin Fumurescu” este mult mai ușor de găsit cu un motor de căutare. 

Subiect: domnul Alin Fumurescu, un universitar american de origine română (adică un român emigrat în America), a publicat un articol pe site-ul Contributors, site pe care eu îl citesc cu religiozitate. Articolul se numește «... despre prostia „de dreapta” și prostia „de stânga”», iar autorul susține, în stil foarte propriu, o teză relativ clasică: „Decât prieteni mincinoși, mai bine dușmani pe față”. El, Alin Fumurescu, ca om de dreapta, susține că mult mai rău face cauzei adevărului un individ cu convingeri de dreapta, dar cu capacități intelectuale limitate (un „neajutorat”), decât unul cu convingeri de stânga, la fel de neajutorat. De ce? 

Pentru că, susține autorul, omul de dreapta își pune întrebări, pe când cel de stânga are pregătite răspunsuri. Și, adaugă Alin Fumurescu, este mult mai simplu să te prinzi de prostia unuia care „le știe pe toate”, decât de a unuia care, aparent, își pune același întrebări ca și tine. Pe scurt, Alin Fumurescu atribuie „recursul la autoritate” (ca mecanism cognitiv) oamenilor de stânga, rezervând „tradiția critică” oamenilor de dreapta. Unde este problema: Alin Fumurescu, orbit de lumea americană în care trăiește, identifică „oamenii de stânga” cu „ateii”. Iar pe cei de dreapta cu „credincioșii”. 

Numai că în Europa de Est lucrurile stau exact pe dos: ateii sunt de dreapta, iar ortodocșii de stânga. Nu am nevoie să demonstrez în amănunt această afirmație (o s-o fac, dacă mi se cere), pentru că toată țărănimea bigotă și tot pensionariatul urban votează cu stânga (PSD, în cazul României. La fel stau lucrurile și în celelalte țări din Est). Articolul lui Alin Fumurescu este plăcut la lectură, ca de obicei, și incitant, dar suferă (acest articol anume, nu scrisul lui Fumurescu în general) de o eroare absolut jenantă. O iau integral cu copy/paste, pentru a nu fi acuzat de citare trunchiată: „Când ești «de dreapta» trăiești în îndoială. Când ești de stânga, trăiești cu certitudini, cu explicații «științifice». Ca ideologie – și vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, e o constatare – stânga e proastă. E proastă pentru că-și imaginează că are explicații: proletariat, luptă de clasă, gene”. 

Acest mic pasaj explică de ce nu reușesc eu să comunic realmente cu amicii mei credincioși: ei bagă în aceeași oală teoria marxistă cu teoria evoluționistă. Cumva, e de înțeles, pentru că în școlile comuniste, evoluționismul era predat ca o „dovadă” în sprijinul marxismului. Mica diferență, pe care Alin Fumurescu refuză s-o observe, este că marxismul a fost doar o teorie economică falimentară, pe când genetica e o știință concretă, nu o teorie bazată pe vorbe goale: oaia Dolly și ingineria genetică sunt fapte, nu vorbe. 

Din păcate, persoanele credincioase aleg în mod conștient să se comporte precum copiii mici: ceea ce mie nu-mi convine, nu există. Iar adevărul este ce îmi convine mie să fie adevărat. Uluitor este că Alin Fumurescu (ca și Petre Țuțea, dealtfel), privind aceleași fapte ca și mine, trage (cu bunăcredință, presupun), concluzii exact opuse: eu zic că persoanele religioase trăiesc în întuneric, iar ateii în lumină. Eu zic că religioșii sunt leneși care nu caută adevărul, iar ateii fac exact asta, sunt permenent în căutare de adevăr. Eu zic că religioșii au răspunsuri de-a gata, iar ateii pun întrebări. Eu zic că în 1963, când Watson, Crick și Wilkins au luat premiul Nobel pentru descoperirea genomului, sau în 1973, când același premiu a fost împărțit între Lorenz, von Frisch și Tinbergen (pentru consacrarea etologiei ca știință), specia umană a primit mai multă lumină decât în cei aproape 2000 de ani de creștinism. Este exact imaginea „în oglindă” pe care credincioșii o au despre atei. 

Sau, în memorabila exprimare a lui Țuțea: „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor”. Remarcabilă formularea. Primitivă, de Ev Mediu, dar plină de forță poetică. Din păcate, ceea ce era scuzabil și chiar de înțeles la Țuțea, datorită lipsei lui de acces la informație, e inexcuzabil la Alin Fumurescu, lector la Departamentul de Științe Politice a Universității Indiana din Bloomington, SUA.

Sărăcirea este bună!

Nu vreau s-o fac pe originalul, ci pastișez deschis acea găselniță publicitară, aia care încerca să ne vândă detergent (”Murdărirea este bună!”). Normal că-i bună, că pe-un copil curat n-ai de ce să-l speli cu detergent, îl speli cu săpun, și oricum, doar când începe să pută. Deci, pentru un fabricant de detergent, ecuația e simplă: copii curați = faliment.

Acum, ce vreau să zic cu ”sărăcirea” și de ce o asociez cu un lucru bun: noi, de fapt, suntem foarte bogați. Eu, care scriu gândurile astea. Tu, care mi le citești. Și eu și tu suntem suficient de bogați ca s-avem burta plină (altfel n-am citi, am fura găini și le-am mânca), suficient de bogați ca să fi beneficiat de o educație (altfel nu am fi în stare să citim), suficient de bogați ca să ne permitem alte preocupări decât acoperirea necesităților imediate (ce mănânc mâine, cu ce îmbrac copilul, cum plătesc chiria). Da, tu și cu mine facem parte dintre bogătașii speciei noastre: majoritatea o duce cu mult, mult mai rău!

Grija care ne fute pe amândoi este această recesiune care a urmat crizei din 2008 și care pare să nu se mai termine. Grija se referă la viitorul pe termen mediu, adică ”Vai, ce s-o-ntâmpla cu euro, ce s-o alege de Uniune, dar de greci, bieții de ei. Etc”.

Părerea mea: labă.

Ce vreau să spun cu asta: n-o să fie nimic insuportabil, în afară de scăderea nivelului de trai. Așa ceva e insuportabil numai pentru cei care nu-și imaginează viața fără bani – dar eu mi-o imaginez perfect. E insuportabil pentru cei care n-au supraviețuit comunismului românesc. E insuportabil pentru cei care n-au muncit cu mâinile. Sau pentru cei care trăiesc numai prin comparație (”De ce ăla să aibă mașină și eu nu?”). Dar, altfel, e perfect suportabil – a venit prosperitatea, s-a dus, va veni iar. Vorba ardelenilor: ”Ce dacă-i război, ce, n-o mai fost?!”.

Și ca încheiere: fără mișto, suntem niște ipocriți. Dacă n-ar fi săraci pe lume, cine ar ține în mișcare ”mașinăria lumii”? Cine ar face munca manuală, cine ar ocupa toate joburile blue collar?

De fapt, asta e marea frică, nu? Să ajungem noi acolo, așa-i?

Și dac-ajungem, ce?

Alt cuvânt din neoromână

”Nășărie”!

Adevărul despre Meciul Morții

Știu că în România nu se știe nimic (pe bună dreptate!) despre așa-zisul ”Meci al Morții” de la Kiev, din august 1942, dar toți românii au văzut filmul ”Escape to Victory”, cu (între alții) Pelé, Ardiles, Deyna, Booby Moore, Michael Caine și Sylvester Stallone. Filmul a fost făcut în 1981 și a fost difuzat la TVR înainte de Revoluție, așa că aproape toți oamenii de peste 30 de ani și-l aduc aminte. Chiar și eu. 

Teoria noastră era că-i vorba de un film de ficțiune; teoria oamenilor din Uniunea Sovietică era că-i vorba de un caz real, așa c-au făcut și ei niște filme (”A Treia Repriză” și ”Meciul Morții”), în care povestea era alta decât în filmul american: eroicii prizonieri sovietici sunt recrutați de ocupanți pentru un meci de propagandă, pe care urmau să-l piardă, alfel aveau să fie împușcați. Ei, însă, joacă meciul pe bune, îl câștigă și nemții îi execută pe toți. Ura, trăiască Stalin!

Se pare că adevărul e undeva la mijloc, ca de obicei. Meciul a existat. Prizonierii sovietici l-au câștigat. Patru dintre ei au fost executați de germani. Restul, însă, a supraviețuit atât meciului, cât și războiului, dar nu au avut voie să spună adevărata poveste a meciului, pentru simplul fapt că ar fi contravenit propagandei sovietice, care încă din 1943 publicase în ”Pravda” o serie de articole despre acest meci.

Ce se petrecuse de fapt: în Kievul proaspăt ocupat de armatele germane, române, maghiare, italiene și slovace a fost înființat un mini-campionat de fotbal, la care luau parte două echipe germane, două maghiare, două ucrainiene și una română. Dintre echipele ucrainiene, una era formată din foști jucători de la Dinamo Kiev, și această echipă le-a bătut pe toate celelalte de le-a sunat apa-n cap (pe români i-au desființat cu 11-0, cel mai mare scor!).

Dar meciul despre care e vorba s-a jucat între această echipă ucrainiană (FC Start) și una din echipele germane, selecționata aviatorilor (Flakelf) și s-a terminat cu 5-3 în favoarea ucrainienilor. De data asta, meciul nu a mai fost arbitrat de un român, ca de obicei (românii erau preferați ca arbitri pentru că, nesimpatizându-și aliații germani și maghiari, tindeau să fie corecți, dar fără a trezi suspiciuni de filo-ucrainaism), ci de un ofițer SS. Ofițerul ăsta, deși i-a favorizat groaznic pe germani, nu i-a putut împiedica să piardă, iar chestia asta a luat-o personal: ca să nu bată la ochi, i-a lăsat în pace pe fotbaliștii ucrainieni, pe moment, dar a suspendat ”competiția” și după vreo lună i-a arestat, i-a băgat la zdup, i-a bătut cu mare cruzime (unul a și murit de pe urma bătăilor), iar pe restul i-a trimis într-un lagăr de concentrare. Acolo au mai murit trei dintre ei, exterminați cu gaz, alături de alte zeci de mii, dar cel puțin patru jucători (Mihail Putistin, Fedir Tiuciev, Mihail Sviridovsky, Makar Honciarenko) au supraviețuit lagărului și războiului. După căderea comunismului, de la ei s-a aflat adevărul despre ceea ce s-a întâmplat de fapt în Meciul Morții.

Iar eu mi-am permis să consider subiectul ca fiind destul de interesant pentru a-l povesti aici.

Examenul de om

Amicul nostru Iulius a propus, stilu-i inconfundabil, instituirea ”examenului de om”. Despre ce este vorba?

În primul rând, trebuie precizat că domnul Iulius nu este atât de nebun pe cât pare; atunci când îl asculți în direct, strângând halba-n mână cu nădejde (ca să nu i-o torni în cap), ai pur și simplu senzația că asculți delirul unui om bolnav, bătrânicios, un ”încremenit în proiect” a cărui evoluție spirituală s-a oprit undeva în anii '86 – '87, când era el dănac și-ncepuse să-i miroasă a muiere. Că lumea a evoluat extraordinar între timp, ce-i pasă amicului?!

Dar, însă. Dacă reușești să depășești prima impresie și să te concentrezi pe (bruma de) informație, atunci discursul lui căpătă sens. Mă rog, un fel de sens, nu spun că omul are dreptate, dar spun că, dincolo de enormitățile debitate, există (uneori) un gând. Acest ”gând”, acest punct de vedere, merită discutat; foarte puțini oameni sunt capabili să vină cu puncte de vedere care să surprindă, ca să nu mai zic că marea majoritate nu e capabilă să ”vină”, în cadrul unei discuții, cu o informație nouă, fie ea cât de mică.

Punctul de vedere exprimat de Iulius: specia umană are caracter ”lăcustian”: ajunge într-un spațiu cu resurse, devorează toate resursele și pleacă mai departe, lasând pustiu în urma ei. Exemple la îndemâna oricui: despăduririle din Insula Paștelui și din Islanda. În primul caz, efectul a fost cvasi-dispariția unei societăți cândva puternice și avansate (pascuanii, creatorii moai-ilor și ai scrierii rongo-rongo); în al doilea caz, societatea islandeză a fost pe punctul de a se prăbuși din interior, dar a fost salvată de avansul tehnologic (dezvoltat în altă parte): folosirea combustibililor fosili. Încă una sau două sute de ani să mai fi trecut, și islandezii ar fi trăit aceeași prăbușire socială ca și pascuanii.

Acestea sunt doar niște exemple (pe care, apropo, Iulius nu le-a dat: m-am gândit eu la ele, ca să-i fac teoria ”digerabilă”). Esențial e că Iulius spune că, din moment ce specia noastră este o calamitate pentru planetă, ea trebuie să apeleze la capacitatea ei de auto-organizare și să limiteze pagubele pe care le produce planetei. Adică să se înmulțească controlat și să folosească tot controlat resursele, pentru că altfel riscă să repete la nivel planetar tragedia pascuană: așa cum nici ei nu au fost în stare să plece altundeva după ce au pustiit insula (tăiaseră toți copacii, n-au mai avut din ce să-și facă bărci), nici specia umană n-o să poată părăsi planeta în cautare de alt cămin galactic, dacă până la momentul respectiv va fi epuizat toate resursele disponibile.

Dar cum să fie pusă în practică soluția ”controlului”? Părerea lui Iulius: oamenii nu pot fi lăsați de capul lor. Oricine are dreptul de a se naște (mulțumim, domnu' Iulius!), dar nu oricine are dreptul să și trăiască. Deci, ce facem? Păi, ce să facem: avem voie să ne naștem, avem voie să ne dezvoltăm până la o vârstă (16, 18 sau 20 de ani, Iulius nu s-a hotărât încă), după care ne prezentăm frumușel în fața unei comisii. Care ne decide soarta: trăim sau murim. Adică, mai clar: dacă eu, Gikă, nu conving comisia că sunt capabil să ”trăiesc comunitar” (să pun pe primul plan ”interesul comunității”, nu pe al meu personal), atunci comisia mă trimite la eutanasiere. Acesta este proiectul lui Iulius pentru a salva planeta de expansiunea prea rapidă a unei specii atât de hrăpărețe ca specia umană.

Desigur că Iulius nu spune nimic nou: ceea ce descrie el este exact mecanismul eugeniei imaginate de britanici (H.G.Wells, printre alții) și pusă în practică de către naziști (Die Endlösung). Nouă e însă (pentru mine!), ideea de ”examen”. Nu trebuie să fii prea deștept ca să te prinzi că Iulius personal va face parte din comisie. Și că eu voi fi primul dintre ”examinați”!

Am o întrebare la care amicul Iulius nu a putut să răspundă: cine decide care este ”interesul comunității”? OK, Iulius este examinatorul, am înțeles; dar cine stabilește grila de examen?

Are cineva răspuns la asta?

Nicușor Dan

Scrisoare deschisă: de ce am ales să-l susținem ca organizație pe domnul Nicuşor Dan pentru poziţia de Primar General al Capitalei

Centrul Român de Politici Europene a decis susținerea publică a domnului Nicuşor Dan pentru poziţia de Primar General al Capitalei. Vrem să-l susţinem pe Nicuşor Dan nu doar individual ca persoane ci ca organizaţie. Prin aceasta dorim să creăm un precedent pentru ca şi alte organizaţii să vină alături de Nicuşor Dan şi să-l susţină public, deschis, transparent.

CRPE militează activ pentru o Românie matură pe plan european. Europenizarea este obiectivul nostru fundamental. Dar nu poți avea o țară europeană cu o capitală ne-europeană. Ca cetățeni ai Bucureștiului simțim nevoia unei schimbări de perspectivă. Candidații propuși de partidele mari nu fac decât să intre în competiție cu proiecte pentru un București pe care l-ar fi construit și Nicolae Ceaușescu. Proiecte mamut de infrastructură propuse pentru nu se știe cine, ignorare aproape completă a nevoilor unui orășean modern: spații verzi, strategie de dezvoltare axată pe transportul public, spații pietonale. Bucureștiul este un oraș al mașinilor, iar partidele mari nu fac decât să agraveze problema prin strategiile propuse.

Bucureștiul este un oraș agresiv, iar partidele mari nu fac decât să ni-l propună și mai agresiv, și mai bezmetic, și mai agitat. Bucureștiul are nevoie de un primar care să propună soluții curajoase, moderne și aliniate ultimelor tendințe ale urbanismului modern. Primarul Sorin Oprescu și Silviu Prigoană sunt socializați într-un București desprins din filmele de propagandă comuniste: blocuri, mașini, macarale care râd în soare și oameni ai muncii care îi adulează pe ei, activiștii de bine. Nu e neapărat vina lor, așa cu fost educați. Dar e vina lor că s-au oprit din citit prea devreme.

Lumea s-a schimbat, politicile urbanistice au trecut prin niște revoluții în ultimii 40 de ani, iar orașele mari europene merg în alte direcții decât o făceau în anii 1970. Bucureștiul nu a suferit această schimbare de direcție. Pentru că e condus de oamenii trecutului, cu ideile trecutului. Nicușor Dan este din altă specie. Este primarul viitorului București. Orașul conectat la Europa.

Știm că este greu. Știm că vă veți spune: dar care sunt șansele? Vă îndemnăm însă să gândiți nu util pe termen scurt, ci util cu adevărat: nu e nici o diferență între PDL-Prigoană și USL-Oprescu în termeni de politici urbanistice. Nu e nimic de pierdut. Doar de câștigat – măcar sentimentul că suntem mulți cei care ne dorim un altfel de oraș. Și acest sentiment ne va aduna împreună – pentru acum și pentru data viitoare. Nicușor Dan reprezintă cel mai bine acest sentiment.

Este un om care a dovedit dezinteresat că îi pasă de București. În timp ce alții se străduiau să-l distrugă, el se străduia să-i oprească. În timp ce alții vin cu rețele de afaceri care căpușează lucrările și serviciile publice, pe timpul său și cu banii săi Nicușor Dan a oprit deja ilegalități și abuzuri comise de autorități. A condus cea mai de succes organizație guvernamentală pentru politici locale – Salvați Bucureștiul. Merită sprijinul nostru.

Acesta nu este un pas spre politică. CRPE rămâne o organizație non-politică. Ca și Nicușor Dan. Susținând un independent cu viziune modernă și merite personale atestate, CRPE este coerent cu propria misiune. Nu suntem implicați în politicile urbanistice locale, dar ne putem spune opinia. Pentru că suntem și bucureșteni.

Colegiul director al Centrului Român de Politici Europene

How strong the new drahma will be?

How long left?

Văcărești

Cristian Lascu a publicat un reportaj de excepție în revista National Geografic, intitulat ”Delta dintre blocuri”. Pe baza acestui material, trei televiziuni, și anume Digi 24, PRO TV și Antena 1 și-au anunțat atenția de a face la rândul lor câte un reportaj TV cu același subiect. Nu știu când o să le dea PRO și Antena pe ale lor, dar Digi 24 îl difuzează duminică, de la 18:30. Vizionare plăcută!

Despre ce este vorba: în cadrul proiectului de ”sistematizare” a Bucureștiului (mai cunoscut printre locuitori sub numele de Ceaușima), venise rândul și cartierului Văcărești. Un cartier sărac, situat în sudul foarte sărac al orașului, își luase numele de la un delușor pe care se afla mânăstirea Văcărești. Între delușor și albia Dâmboviței se întindea o mahala mlăștinoasă, plină de căsuțe semi-rurale cu grădini mari, populată de bulgari și de evrei. Asta până prin anii '60, când evreii au emigrat și locul s-a umplut de țigani; de atunci datează și porecla ”Valea Plângerii” dată de bulgarii rămași, dat fiind că țiganii le-au cam distrus economia: cum sa mai cultivi zarzavaturi pentru piață, dacă noaptea ți se fură toate?!

Asta era situația când a-nceput Ceaușima, pe la mijlocul anilor '80. Toată zona dintre Șoseaua Olteniței și albia Dâmboviței a fost complet rasă de pe fața pământului. A rămas un peisaj postnuclear. N-a scăpat nici mânăstirea de pe deal. Zona mlăștinoasă a fost înconjurată cu un taluz de beton și urma să devină Lacul Văcărești, iar unde a fost mânăstirea s-au săpat niște fundații enorme, pe care urma să fie ridicat noul Tribunal.

Dar, după căderea regimului, totul a rămas încremenit în timp, vreo 15 ani bătuți pe muche, după care lucrurile s-au urnit: pe locul mânăstirii Văcărești se află acum mall-ul Sun Plaza și spitalul regina Maria, iar fostul viitor lac a evoluat nestingherit într-o zonă sălbatică, cu câteva bălți (de fapt, japșe – bălți de mică adâncime), stuf, păpuriș, sălcii și pășune, plus câteva petice aride, cu aspect deșertic (acolo betonul e la suprafață). Cum s-ar zice, un ecosistem în lege! Evident, ”pus în valoare” de câțiva țigani amărâți și de niște ciobani care își pasc oile pe acolo în timpul verii. În rest, nu vine nimeni să se dea pe fundul lacului Văcărești.

Evident, în afară de mine. Am descoperit locul prin 1993 sau 1994 și de atunci mi-a devenit un loc familar de preumblare. Uneori mai văd câte un alt mizantrop care se plimbă, dar ne evităm reciproc. Mai sunt și câțiva pescari, bașca țiganii sus-menționați: asta e toată populația umană a celor 190 de hectare ale fundului de lac.
Vă dați seama că, în condițiile astea, viața vegetală și animală prosperă: e plin de dihănii. Mici, nepericuloase (în afară de câini), dar dihănii!

Dar, însă: nici vegetația luxuriantă și nici animalele sălbatice nu ar putea trăi acolo fără o sursă de apă. Iar această sursă de apă există, doar că pentru mine reprezintă un mare mister: e un izvor natural, sau e vorba de o țeavă spartă din rețeaua de alimentare a orașului? După debit, a doua ipoteză e mai plauzibilă; după faptul că ”izvorul” curge neîntrerupt de 25 de ani, îmi închipui că nicio rețea de alimentare nu-și poate permite asemenea pierderi. Poate doar una românească, mai știi păcatele?!

Nu mă întrebați ce se întâmplă când plouă și de ce, în 25 de ani, apa pluvială nu s-a acumulat astfel încât lacul să se umple: simplu, are evacuare. Există niște tuburi de scurgere (mari, de 2 metri diametru) care fac legătura cu albia Dâmboviței. Când se topesc zăpezile, pe acolo se devarsă ”surplusul” de apă, iar sistemul se autoreglează: japșele rămân japșe, iar zonele aride nu se înierbează.

Concluzie 1: urmăriți reportajul la TV sau cumpărați revista și citiți-l. Merită!

Concluzie 2: nu sunt nebun. Faptul că de atâția ani mă duc în locul ăsta, unde nu se duce nimeni, arată că nu sunt eu bolnav cu capul, ci am descoperit mai repede un loc magic, o mică minune a Bucureștiului.

Concluzie 3: dacă există vreo persoană care să cunoască răspunsul corect la întrebare (”Japșele au fost create de un izvor natural sau de o țeavă spartă?”), rog să mă informeze și pe mine. Reportajul lui Cristi Lascu e sublim, dar din el lipsește cu desăvârșire această informație.

Oarecum esențială. Și care constituie obiectul acestui post.

La Mulți Ani, România!

Bugetăreli fără comentarii

Socialism

Azi, Antonis Samaras versus Evangelos Venizelos. Boris Tadici versus Tomislav Nikolici. Nicholas Sarkozy versus Francois Hollande. Dreapta versus stânga. Pe cine pariem, asta-i întrebarea!

Din punctul meu de vedere, problema nici nu se pune, atâta timp cât ”stânga” europeană înseamnă ”socialism”, iar eu m-am născut și am crescut într-o colonie penitenciară care se numea ”Republica Socialistă România”. Socialismul ăsta, trăit pe pielea mea, era în plus și ”multilateral dezvoltat” - m-am lămurit, mulțumesc! Tot ceea ce îmi doresc e să am parte, cât s-o putea, și de capitalismul multilateral dezvoltat, că pe ăsta ”slab dezvoltat” îl tot experimentez din '89 încoace – și cu ăsta m-am lămurit, mulțumesc! Bun, deci punctul meu de vedere e clar: sus dreapta, sus capitalismul, sus democrația! Jos stânga, jos socialismul, jos autocrația!

Bun, politică am făcut, acum să trecem la treabă: la fel ca mine au trăit zeci de milioane de europeni, care acum sunt adepți convinși ai politicilor de stânga. Cum se explică?

Prima explicație (și cea mai comodă) este interesul imediat, sau dorința de a profita pe termen scurt. Adică redistribuirea resurselor. Dacă eu n-am decât o chiflă, iar tu ai 15 chifle, ”soluția” e ca tu să-mi cedezi mie 5 chifle, că doar n-oi muri dintr-atâta lucru: oricum îți mai rămân 10. Asta se cheamă, simplificat, socialism. În fața promisiunii de a primi ceva, imediat, foarte mulți se gândesc ”WTF, de ce alții să profite de împărțeală și eu nu?!”. E o gândire simplă, ușor de înțeles și nu foarte interesantă.

A doua explicație e la fel de simplă și încă mai neinteresantă: eu sunt ăla care împarte chiflele. Evident că-mi convine să existe o ”împărțeală”, nu să nu existe, pe principiul ”Cine-mparte, parte-și face”. Principiul oricărui guvern socialist (și cu atât mai mult al unuia comunist, care tranșează problema de la rădăcină: ia toate chiflele). Banal.

A treia explicație, adică lipsa ei, e cu adevărat cea provocatoare: socialismul din convingere. Adică eu am 15 chifle și vreau să le împart, dar cu condiția ca toți cei care au chifle, multe sau puține, să facă la fel, ca să nu cad eu de prost (asta e diferența între un filantrop și un socialist: primul n-are o problemă în a cădea de prost, al doilea are). De ce?

Aici vin eu cu o ipoteză extrem de gicsoniană: nevoia de restart. Despre ce este vorba?

Cu foarte puține excepții (cam 5% din totalul omenirii, estimez), nimeni nu se simte bine în pielea lui. Nici eu, ca să fie clar! Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi vrea ceva, simte nevoia de o schimbare. Tu vrei concediu. Altul vrea mărire de salariu. Al treilea vrea alt job (șomerul vrea un job, oricare!). Flămândul vrea mâncare, săracul vrea bani, adolescentul vrea sex, datornicul vrea bailout (ce-o mai fi și aia!), Dănel vrea una după ceafă. Et caetera. Esențial e că toți vrem schimbare. Dar schimbarea, dacă e doar personală, e riscantă: dacă eu schimb ceva, iar alții nu, și schimbarea se dovedește greșită – asta înseamnă că numai eu am picat mesa, alții stau și râd de mine și cu curul! Cum anulez acest risc, dar obțin totuși schimbarea, restartul? Prin generalizare. Atunci când dai un restart social, cum doresc socialiștii, ești acoperit din punct de vedere al riscului: dacă treaba iese urât, o pățesc toți, nu numai eu. Dacă iese bine, ies și eu bine, iar în plus am și imensul avantaj psihologic de a putea rosti vorbele magice: ”Vedeți? Păi nu v-am spus eu? E, cine-a avut dreptate?”.

”Și, ce”, parcă îi aud pe socialiști replicând, ”atunci să nu schimbăm nimic, niciodată? Asta vrei? Să încremenim toți for good and for ever, doar pentru că ți-e ție frică de schimbare, ca tuturor retrograzilor și fasciștilor? Ha?”. Nu, stângiști dumneavoastră, nu asta vreau. Când aveți voi chef de schimbare, schimbați! Dar nu pe banii mei. Nu vreau restart social. Nu doresc să fiu egalul vostru – dacă vreți egalitate, fiți egali între voi. Dați-vă restarturi personale, dacă țineți neapărat: fumați ceva, îmbătați-vă, plecați într-o călătorie, dați-vă demisia, oferiți-vă voluntari pentru vreo cauză, tăiați-vă cu lama, dați muzica mai tare, huiduiți la meci – orice doriți.

Și eu îmi dau restarturi, și chiar foarte des. Dar nu implic pe nimeni cu de-a sila: vrei să te gicsonizezi alături de mine? Bun, perfect, unge-ți bocancii și hai. Nu vrei? Și mai bine: du-te la miting.

Scrisoare către Sandra

Dragă Sandra,

când vei citi aceste rânduri, eu am să fiu mort. Poți avea deci încredere că nu te mint. Chiar dacă ți se spune de peste tot să nu ai niciodată încredere în ce spun Tolerații, gândește cu mintea ta și încearcă să te desprinzi de cuvântul Războinicilor.

Pentru că Războinicii mint! Citește mai departe, chiar dacă ceea ce citești te șochează și te îngrozește, chiar dacă nu-ți vine să crezi sau te sufocă indignarea: Preoții mint! Războinicii Luminii mint! Numărătoarele mint! Tot ce vi s-a spus este minciună, minciună și minciună! Ați fost îndoctrinați de mici cu o teorie inumană și demențială, care va duce la extincția speciei umane! Singurii care cunosc adevărul sunt Tolerații, dar ei tac de frică!

Ți-au spus că nu ai părinți, că ești un Copil al Luminii. Te-au mințit: ai părinți care sunt în viață, care te iubesc și se gândesc mereu la tine. Dar ei sunt în munți, în Rezistență – da, ăsta este adevărul, ei sunt “Criminali ai Întunericului”, cum v-au învățat pe voi să-i numiți. Și eu sunt un astfel de Criminal, sau, mai exact, acum când citești tu, am fost. Eram unul dintre Criminalii Infiltrați, unul dintre aceia despre care ai învățat tu că sunt cei mai periculoși dușmani ai Luminii. Asta, cel puțin, e adevărat: da, noi cei care trăim infiltrați printre Tolerați suntem cei mai periculoși inamici ai acestui regim. Și, da, nu ne dăm înapoi de la nimic ca să-l distrugem.

Sandra, lumea nu a fost totdeauna așa cum o știi. Lumea pe care o cunoști tu este o lume nouă, foarte nouă, nu are mai mult de două decenii. Vi s-a spus că înainte ca Lumina să pogoare asupra lumii, aceasta era cufundată în Întuneric și că nu are rost să vă bateți capul cu ce era pe lume pe vremea Întunericului. Ei bine, are!

Are rost. De aceea tatăl tău se ascunde prin munți, c-o armă-n mână. De aceea mama ta tremură de frig într-o peșteră, lihnită de foame, îngrijind răniți și distribuind rații. De aceea eu mi-am petrecut ani și ani îmbrăcat în zdrențe, făcând munci fizice alături de nenorociții de Tolerați: pentru ca tu să poți avea parte de hrană suficientă și de bună calitate, de care au parte numai îmbuibații regimului (ai “Luminii”!): Preoții, Războinicii, Numărătoarele. Era esențial ca tu să crești mâncând pe săturate, pentru că acolo sus în munți hrana e puțină și săracă, iar copiii în creștere au nevoie de resurse abundente, altfel nu devin adulți sănătoși. Acum, însă, ești destul de mare ca să fii împreună cu ai tăi, așa încât e timpul să primești și hrană spirituală, să poți rezista șocului adaptării. Tot ce a fost până acum alb va fi negru de azi înainte, și invers. De aceea îți scriu această scrisoare, pe care o vei primi după moartea mea: să te pregătești pentru a te naște a doua oară, ca ființă umană ce cunoaște adevărul, nu ca robot al Luminii, cum sunt toți aștia.

Sandra, noi cei din Rezistență (“Criminalii”) știm ce este adevărul, din simplul motiv că l-am cunoscut. Pe vremuri, înainte de nenorocitul de război care a adus “Lumina”, toți oamenii aveau parte de adevăr, era la îndemâna oricui. Noi nu îi spuneam așa, pe vremea aia se numea “informație” și circula liber, nimeni nu putea să-i pună botniță, deși unii ar fi vrut (iar acum au reușit). 

“Informația” era ceva foarte frumos, deși acum nici nu mai există cuvânt în limbă care s-o descrie: însemna, pur și simplu, că atunci când cineva îți spunea ceva, puteai să verifici. Înțelegi? Era ceva imens, imens (atunci nu ni se părea, abia pe urmă ne-am dat seama ce-am pierdut): cum ar fi, când un Preot vă spune ceva (“Lumina vă îmbracă, Lumina vă hrănește, Întunericul este scrâșnirea dinților!”), voi să puteți verifica dacă nu minte? Ei bine, înainte de război era la îndemâna oricui să verifice pe oricine. Cei ce aveau acces la informație nu puteau fi mințiți – decât dacă voiau ei să se lase mințiți. Atunci credeam că ăștia sunt o minoritate, dar după război am văzut cât ne înșelaserăm. Erau și pe vremea noastră oameni care nu aveau acces la informație, cum sunt Tolerații de azi, dar noi nu prea aveam de-a face cu ei. Altă mare greșeală, cum ne-am dat seama prea târziu.

Totuși, Sandra, înainte de război viața era frumoasă! Multe dintre lucrurile pe care vi le spun Preoții la cursurile de îndoctrinare sunt corecte: da, oamenii obișnuiau să-și mutileze propriul corp (noi numeam asta “tatuaje” și “piercinguri” sau “cercei”); da, obișnuiam să intrăm în Întuneric otrăvindu-ne cu diferite substanțe chimice (noi le numeam “stimulenți”: cafeină, nicotină, teină, etanol, sucroză și multe altele pe care le-am uitat); da, obișnuiam să ucidem ființe din alte specii pentru a le mânca (chiar și specii mamifere, da, este corect!); da, erau zeci de vopseluri, pentru piele, păr, unghii, țesături, iar femeile și bărbații le foloseau pentru a practica Arta Interzisă a Seducției (“Întunericul în formă pură”, cum se zice acum); da, fiecare om se gândea la sine însuși, fiecare avea câte un Proiect Propriu (o “Cale Sigură către Întuneric”, cum spun Preoții voștri), iar aproape nimănui (nu chiar nimănui, cum am văzut mai târziu) nu-i păsa de Proiectele Luminii; da, atunci exista ceva numit “bani” (trebuie să-l întrebi pe taică-tu, că eu nu am știut niciodată ce era acest ceva) care îi împărțea pe oameni într-un fel de caste (da, dar cât de flexibile față de cele de acum!); da, noi am risipit în mod catastrofal resursele planetei, ne-am distrat arzând petrolul și murdărind apele, iar pentru asta nu avem nicio scuză – dar Preoții voștri nu vă spun că, fără risipa noastră, nu izbucneau Războaiele Apei (măcar că acum se zice c-a fost doar unul) și nu ajungeau ei la putere – mă rog, nu s-ar fi “pogorât Lumina”!

Totuși, totuși, era o viață frumoasă, chiar și așa. Fiecare făcea tot ce-i trecea prin cap și nimeni nu vedea asta ca pe o Crimă Împotriva Luminii. Fiecare avea habitaclul lui unde își dădea Stingerea când avea el chef, și la Stingere nu ne număra nimeni! Sandra, pe noi nu ne-a numărat nimeni, niciodată, și dacă cineva ne-ar fi spus de casta Numărătoarelor ne-am fi îmbolnăvit de râs! Așa cum lumea de dinainte de război îți pare ție de necrezut (sau de neacceptat, oricum) la fel ni s-ar fi părut nouă lumea în care ai crescut tu. Nouă ni se pare inacceptabil acest regim și de aceea am ales să ne opunem, taică-tu în munți, iar eu sub acoperire. Tu vei fi alături de ai tăi, la un moment dat, și iată de ce este nevoie să accepți valorile lor, valorile lumii lor. Pe vremuri, acestea se numeau “democrație laică”, “societate civilă”, “libertate”, și alte denumiri care acum nu mai înseamnă nimic, pentru că au fost interzise de prea mult timp. Acum, toate acestea se cheamă “Întuneric”.

Viața nu e “suferință” și “pregătire pentru Lumină” cum v-au învățat. Viața poate fi opusul suferinței (pe vremuri aveam un cuvânt pentru asta: “plăcere”), iar “pregătirea” o poți face în multe feluri, nu numai în felul Războinicilor. Îmi amintesc, odată, când erai tu foarte mică, a chemat taică-tu oameni, mulți oameni, care să fie alături de el atunci când preoții de pe vremea aia (alții decât cei de-acum) te-au pregătit pe tine pentru lumină, într-un ritual copilăresc și înduioșător, în comparație cu cele dure și psihopate de acum. După acest ritual am intrat cu toții într-un fel de habitaclu specializat, cu totul diferit față de cele de azi, având un rol vag asemănător cu refectoarele voastre; “restaurant” era numele de pe vremuri al unui astfel de habitaclu. Știu că e greu de înțeles, dar habitaclurile de atunci, chiar și cele care aveau același rol, nu erau identice! E adevărat, chiar dacă incredibil. Cel în care am intrat era... nu știu cum să exprim asta... toți cei care am fost atunci acolo ne-am simțit onorați să intrăm în acel habitaclu anume și nu în altul, cu același rol. Erau acolo foarte multe lucruri care acum nu mai sunt pe lume, și ar fi foarte greu să le poți imagina, oricât de bine le-aș descrie. Era ceva care se chema “muzică” (un fel de secvențe de sunete, unele ale vocii omenești, altele artificiale), erau niște obiecte numite “baloane” care pluteau în aer, mesele erau rotunde, nu lungi și înguste ca în orice refectoar, iar pe ele erau așezate niște plante care se chemau ”flori”. Exista o tehnică prin care plantele, chiar dacă tăiate, nu mureau pe loc, pentru că erau hrănite, artificial, cu apă stocată în niște dispozitive anume, astfel încât ele rămâneau în viață mult timp și emiteau niște particule asemănătoare feromonilor umani, dar cu miros plăcut, particule care se numeau “parfumuri”. Erau acolo niște oameni, un fel de Tolerați specializați, care se numeau “bucătari” (ei știau să prepare hrana) și unii numiți “chelneri” (ei fuseseră instruiți să aducă hrana și s-o distribuie; știu că acum pare o prostie, dar așa era atunci obiceiul!). Multe lucruri de acolo sunt acum greu de înțeles, multe sunt și mai greu de crezut, dar poți avea încredere în cuvântul unui mort: așa a fost, Sandra!

Dar cel mai bun lucru era hrana: deloc, absolut deloc nu semăna cu arpacașul sintetic! Erau lucruri de mâncare care nici nu mai au nume, așa că am să încerc să ți le descriu folosind vocabularul sărac de astăzi (nenorocitul ăla de război ne-a sărăcit până și de limbă!).

Știi ce sunt ciupercile, am aflat că în școlile de Numărătoare se oferă la mari ocazii o asemenea hrană. Dar pe atunci ciupercile erau preparate cu totul altfel, amestecate cu o pastă care se numea “maioneză” și cu bulbii unei plante numite “usturoi”, care pișca în mod plăcut interiorul gurii, întocmai cum este interzis acum. Erau rădăcinile unor plante de care poate ai auzit, “sfeclă”, “țelină”, “cartofi”, dar și altele, multe, cărora li s-a pierdut până și numele, până și amintirea. Dar în afară de plante erau și alte lucruri care se mâncau pe vremea aia, deși voi ați fost educați să credeți că asta e o crimă. Noi nu gândeam așa, Sandra, și te rog să citești fără să te sperii, pentru că e prima dată când auzi de obiceiurile unei lumi stinse.

Erau trupurile moarte ale unor ființe care trăiau în apă, “creveți” era numele lor și NU erau mamifere! Erau mici și roz și aveau gust foarte bun. O mulțime am mâncat. Erau pe urmă bucăți din corpurile altor ființe acvatice, care se numeau “pești” și erau de multe, multe feluri, fiecare cu modul său de preparare și cu gustul său propriu - gusturi pe care le-am uitat, îmi amintesc doar că erau foarte, foarte bune.

Erau însă și bucăți de mamifere moarte, care fuseseră ucise în acest scop anume (adică, special pentru a fi mâncate); așa erau atunci obiceiurile. Unele se numeau “vaci” și aveau ochi frumoși și blânzi, iar carnea lor era roșu-închis la culoare. Altă specie mamiferă se numea “porc” și mirosea foarte urât, dar carnea era fragedă și zemoasă, foarte apreciată. Era și o altă specie, nemamiferă, înrudită cu șopârlele Preoților (pentru mine este foarte amuzant numele lor de acum: Sfinții Gușteri ai Luminii! Oamenilor timpului meu le-ar fi provocat un râs nestăvilit...); totuși, deși înrudite, acele ființe nu semănau cu șopârlele, erau altfel, mai mari, acoperite cu ceva care se chema “pene”, iar carnea lor era albă și moale, le plăcea mai ales femeilor.

Erau și acele substanțe chimice de care și-am pomenit mai sus. Dar ele nu erau obținute prin sinteză, cum se face azi, ci prin analiză, și de-aia erau bine tolerate de organism. În plus, exista un întreg ritual de ingerare pentru acele substanțe, complicat și nuanțat, iar oamenilor de atunci le plăcea foarte mult. Erau anumite cuvinte care trebuiau spuse, cu o anumită tonalitate a vocii; emisiile de hormoni sexuali erau stimulate, atât la femei cât și la bărbați, iar atracția dintre ei creștea pe măsură ce ritualul avansa; privirile oamenilor deveneau lungi și sticloase, iar glasurile lor, ezitante sau necontrolate, uneori; memoria nu mai avea capacitatea normală de înregistrare, iar oamenii se puteau exprima și comporta ilogic, fără ca societatea să-i condamne (deși uneori se mai întâmpla și asta, din moment ce mulți nu cunoșteau toate nuanțele ritualului).

Prima substanță pe care au ingerat-o oaspeții tatălui tău purta numele de “whiskey”. Era obținută din plante, mai precis din amidonul conținut în semințele unor plante care se numeau (se numesc și acum, dar vouă nu vi se spune) “cereale”. Aceste semințe erau supuse unui proces chimic natural de “încolțire” (un fel de naștere), iar apoi ucis printr-un proces fizic de “malțare” (un fel de ardere). Apoi erau amestecate cu apă și supuse unui al treilea proces, chimic, numit “fermentare” (un fel de alterare specială) și apoi unui al patrulea, fizic din nou, numit “distilare” (un fel de selecție a lichidelor). Ultimele două procese, “blenduirea” (un fel de amestecare) și “îmbătrânirea” (un fel de îndoctrinare ireversibilă) erau cele mai de durată și cele mai costisitoare, astfel încât substanța finală era rară și greu de obținut (de fapt, cuvântul corect este “scumpă”, dar nu știu să-ți explic acest termen, pentru că se referă la “bani”, concept pe care eu nu am reușit să-l înțeleg niciodată, cum ți-am zis). Nouă ne plăcea foarte mult “whiskey”-ul. Avea culoarea galben-închis și un gust arzător pe limbă, iar noi obișnuiam să îl răcim cu gheață. Unii alegeau să ingereze doar această substanță toată seara, alții treceau la altele.

O altă substanță se numea “vin”, avea cu totul alt gust și altă proveniență, deși era făcută tot din fructele unei plante, care acum nu mai există. Și această substanță trecea prin câteva procese de analiză, până când din fructele acelea (care erau de-asemeni bune la gust) rămânea un lichid, colorat într-o multime de culori, de la roșu-închis la galben-verzui, cu gust dulce-acrișor, cărora unora dintre noi le plăcea foarte mult, iar altora deloc. Îmi amintesc că mie și unui om pe care-l chema la fel ca pe mine (pe vremea aia toți aveam indicative compuse din litere, nu din cifre ca acum; indicativele acelea se numeau “prenume”) ne plăcea același fel de “vin”, și recipientele în care era adus erau așezate între el și mine, iar fiecare se străduia să ingereze substanța înaintea celuilalt. Era amuzant! Acele recipiente se numeau “butelii de sticlă” și erau sigilate cu un mic cilindru, care era obținut din pielea unei plante, jupuită de vie în acest scop. Planta nu era ucisă în urma jupuirii, pentru că scopul urmărit nu era moartea ei, ci era lăsată să trăiască și să-i crească altă piele, care să fie jupuită altă dată. Repet, obiceiurile lumii noastre erau diferite de cele de acum, dar rămân convins că lumea de atunci era mai bună, cu excepția risipei.

Cel mai rău lucru dintre cele întâmplate acolo, în habitaclul în care taică-tu îi convocase pe acei oameni, era practicarea deschisă a AIS (Arta Interzisă a Seducției). Sigur că, din punctul nostru de vedere, lucrul ăsta era cel mai bun. În scopul practicării acestei arte, femeile se pregăteau foarte mult, cu mare risipă de energie, timp și “bani”. Își alegeau cu mare, mare grijă țesăturile cu care își acopereau pielea; dar nu și-o acopereau complet, unele părți rămâneau neacoperite (de obicei, brațele și umerii), iar altele erau acoperite cu țesături transparente (nu te-ai fi gândit că o țesătură poate fi transparentă, nu? Dar AIS din asta era făcută, din nenumărate mici secrete care s-au pierdut sau au fost interzise odată cu “pogorârea Luminii”); mai ales picioarele, care puteau fi astfel privite de către bărbați de la glezne și până peste genunchi (uneori, până sub fese, ceea ce avea un nume caraghios, i se spunea “minijup”!). Știu că pielea neacoperită e acum o Crimă Împotriva Luminii, dar atunci nu era.

Dar asta nu e nimic. Femeile vremurilor mele mai făceau multe alte lucruri: își ardeau propria piele în niște habitacluri anume, “solarii”, unde erau produse artificial emisii de radiații UV; părul de pe cap nu și-l rădeau zilnic, ca acum, dimpotrivă, îl lăsau să crească până la lungimi de necrezut, apoi risipeau multe ore pentru a-l alcătui în tot felul de așezări stranii, al căror scop era de-asemeni închinat AIS; și unghiile erau lăsate să crească foarte mult, până ajungeau ca niște gheare, apoi erau vopsite în culori sau chiar pictate cu diverse imagini – iar asta făcea parte tot din AIS; tot în culori își vopseau pielea buzelor și pe cea a pleoapelor, iar pielea feței și-o ungeau cu vopseluri transparente; trebuie să admit că acest lucru nu mi-e clar, pentru că AIS era în general ținută secretă față de bărbați.

Acestea erau însă doar pregătirile, pe care femeile le făceau singure sau în grupuri mici, unisexuale; uneori apelau la niște Tolerați specializați, care să facă aceste pregătiri în locul lor, iar acești specialiști erau abilitați să-și practice arta asupra corpurilor femeilor, uneori într-un mod de necrezut (n-am să-ți explic ce însemna cuvântul “masaj”, pentru că oricum nu m-ai crede). Apoi, după aceste pregătiri, femeile căutau prezența bărbaților și atunci începea partea rituală a AIS.

Ritualul AIS avea două paliere de ceremonie, cum s-ar spune acum: primul palier se numea “dans” și consta dintr-o suită de mișcări ciudate, venite din cel mai adânc Întuneric, mișcări ce sugerau Întunecata Poftă de Împerechere! Este adevărat. Poate că e mai fantasmagoric decât tot ce ți-am scris până acum, dar este adevărat, Sandra. Erau obiceiurile lumii noastre și ne plăceau foarte mult.

Al doilea palier e un pic mai complicat de descris, și mi-e teamă că, oricât m-aș strădui, n-am să reușesc să îți dau măcar o idee vagă despre el. Poate că taică-tu, care a fost dintotdeauna un maestru al acestui palier din ritualul AIS, să-ți explice mai clar. Eu am să fac tot ce pot, dar mi-e teamă că degeaba.

Spre deosebire de primul palier, la care se femeile se pricepeau mult mai bine decât bărbații, la acesta din urmă rolurile erau egal împărțite între ambele sexe, și unii bărbați erau mai buni decât femeile la acest palier. Ceea ce se făcea de fapt poate fi bine descris cu vorbele Îndreptarului Crimelor Împotriva Luminii (pe vremuri, astea se numeau “păcate”): “Am vorbit cu mai multe înțelesuri”. Bărbații și femeile schimbau între ei cuvinte și priviri; cuvintele spuneau ceva, iar privirile spuneau exact opusul. Cuvintele erau menite să ascundă Întunecata Poftă de Împerechere, iar privirile s-o dezvăluie. Dar extrema complexitate a ritualului e greu de prins în câteva cuvinte, era nevoie de ani și zeci de ani pentru a fi învățată, iar unii n-o învățau niciodată – deși cele mai multe femei o învățau mai repede decât bărbații. Această parte a AIS se numea “flirt”.

Sandra. Chiar dacă multe din lucrurile aflate acum îți par caraghioase; chiar dacă altele îți par vrednice de dispreț; altele, poate, îngrozitoare și barbare; iar unele, în sfârșit, Criminale – nu uita că vei descoperi de acum o altă lume, în întregime nouă și necunoscută pentru tine, o lume cu niște obiceiuri diferite de ale tale, dar care are frumusețile ei, multe, și ciudățeniile ei, încă și mai multe. NU o respinge! NU o judeca fără s-o cunoști mai întâi! Dacă diferențele ți se par prea mari, roagă-l pe taică-tu să-ți povestească despre un om din vechea vechime, pe care îl chema Platon și care a scris o carte numită “Republica”; în acea carte era ceva numit “alegorie”, un fel de poveste, și taică-tu cunoaște din tinerețe acea poveste ce se chema “alegoria peșterii”. El îți va explica mai bine decât mine, iar tu vei înțelege. Eu mi-am făcut treaba cât am putut mai bine. Era datoria mea. Pe vremuri, înainte de-a fi gunoier în lumea voastră, am fost scriitor într-a noastră.

A se înmâna, după moartea mea confirmată, Sandrei D., fosta cursantă nr. 89478 a Sfintei Școli de PreaFericite Numărătoare din Clusterul de Habitacluri nr. 1017

Reflecții de Ziua Mondială a Teatrului

Se spune că excentricul director al teatrului din Cluj ar fi exclamat: ”Bă, actorii mei fură, altfel nu se poate! N-au cum să trăiască din salariul pe care li-l dau eu, aici la teatru: deci, fură!”. Pare o butadă, așa, un jeu d'esprit, dar nu e. Să vedem.

În funcție de vechime, actorii sunt împărțiți în șase categorii de salarizare, plus una suplimentară, pentru maeștri. Un actor debutant, încadrat în categoria a șasea, angajat cu carte de muncă, încasează un salariu lunar de 450 de lei. Pe treapta superioară, unul cu categoria a cincea primește 580 de lei pe lună. Salarizarea crește vertiginos odată cu categoria, astfel mândrul deținător al categoriei întâi ia în mână 1400 de lei. Maeștrii, cei cu ”1 A”, iau ceva mai mult (nu se știe cât). Din banii ăștia, actorul trebuie să locuiască undeva, să mănânce, să se îmbrace, să-și crească copiii și să ne facă să plângem și să râdem. Îhî.

Asta, la stat. La teatrele particulare din București, un actor tânăr poate primi între 50 și 150 de lei pe reprezentație, iar un consacrat între 3000 și 5000. Evident, consacratul ia bani și pentru repetiții. Tânărul, nu. De-asta se calcă în picioare toți actorii tineri să joace în telenovele sau să apară în reclame!
Asta, în capitală. În provincie, actorii se îmbogățesc cu viteza unei pandemii din următoarele activități: ”voci” la radio, clovni la petrecerile de copii, ursitoare la botezuri și Moși Crăciuni de sezon.

Nu trag nicio concluzie. Sunteți cititori cu vechime, puteți și singuri. Vreau doar să le urez tuturor actorilor din România un sincer ”La Mulți Ani!” și să-i rog să mă-nvețe și pe mine să fur. Ca și-n presă e greu cu banii. Da' parcă nu chiar ca-n teatru!