Ce înveți când n-ai dreptate

O bună prietenă se întoarce în țară, după o carieră de semi-succes în New York, și mă invită la o bârfă, că nu ne văzuserăm de mai bine de zece ani. Prin „semi-succes” vreau să spun că viața ei new-york-eză consta dintr-o slujbă într-un birou (ziua) și din dormit într-un apartament cât o cameră de cămin (noaptea). Pentru mine nu conta ce făcea ea în biroul ăla, cât timp trimitea bani în România, nu că mi i-ar fi trimis mie; pentru ea, însă, conta al naibii, dat fiind că după ani și ani de frecat tastele, s-a săturat, a demisionat și s-a întors la glia străbună. Cam asta înseamnă un „semi”-succes!

Din vorbă-n vorbă am ajuns la subiectul „comerț internațional”, despre care eu nu știam mare lucru, din păcate. Ca să-mi ascund ignoranța, i-am povestit despre Teoria Celor Două Piețe, scornită de Stalin, iar povestea mea a prins, deși într-un alt mod față de cum mă așteptam: amica nu voia să creadă că cineva a putut lua ever în serios asemenea fantezie – și anume, că nu există o singură piață globală, ci două, una capitalistă și una socialistă. Am convins-o că au fost unii economiști în lumea liberă care au luat în serios „teoria” lui Stalin și au încercat s-o testeze; nu vreau să știu ce s-a întâmplat cu banii băgați de investitori în aceste tentative de testare!

Ca doi buni români ce suntem, amica și cu mine am terminat discuția prin a ne lua la harță. Domeniul: piața globală. Subiectul disputei: care este segmentul din piață în care se derulează cele mai mari afaceri? Unde se mișcă cei mai mulți bani? Ea susținea că industria turismului este cea mai grasă piață din lume, iar eu o țineam langa, spunând sus și tare că nici vorbă de așa ceva! Că, dimpotrivă, pe piața armamentului circulă cele mai mari sume. Discuția amenința să degenereze, dar la masă a apărut, netam-nesam, un cuplu de cunoscuți, fiecare cu părerea lui proprie și personală – pentru locul întâi, ea a propus „industria produselor de înfrumusețare” (m-a bușit râsul), iar el a propus „comerțul cu petrol”. Totul ar fi putut rămâne în coadă de pește, dar cum eram ambalați, cineva a accesat internetul. Răspunsul dat de Zeu a fost neechivoc: producția, prelucrarea, transportul și distribuția petrolului și a produselor petroliere înghit cei mai mulți bani dintre toate industriile acestei planete. Aveam deci un câștigător!

Numai că niciodată lucrurile nu sunt nici simple, nici definitive. Pentru că industria petrolieră e cea mai mare industrie din lume, da, dar nu e cea mai mare piață din lume; pentru a vinde și a cumpăra petrol, sunt necesari bani, adică monede naționale, adică valute convertibile. Și cum pe planeta asta sunt multe, foarte multe monede naționale, dar puține sunt universal convertibile, e nevoie de o piață pe care aceste valute să fie tranzacționate. Aceasta pare să fie cea mai grasă din lume, deși e oarecum invizibilă, mai ales în Europa, de când cu moneda comună: piața valutară. Cosmeticele, petrolul, turismul sau armamentul sunt nișe uriașe ale comerțului mondial… dar sunt totuși mici.

Bine, depinde cu ce le compari. Piața românească de carte are cam 6.000 de cumpărători pe care se poate baza; mă refer la segmentul „literatură română contemporană”, adică proză scurtă/lungă, scrisă de oameni care încă n-au murit. Asta-nveți când n-ai dreptate. Să-ți alegi mai bine termenul de comparație.

Sunt un bebe

Lucram în publicitate, ca foarte mulți alții care au crezut că o economie de servicii poate substitui o economie de producție (criza ne-a trezit la realitate). Șeful echipei noastre de creație, o femeie, vine și ne cheamă pe toți în sala de ședințe; era clar, iar avea o idee. Ne adunăm, scoatem pixurile și carnetele, ne uităm la ea întrebător, să vedem cam despre ce ar putea fi vorba. Și vorba era despre niște fotografii, o serie de fotografii care înfățisau bebeluși abia născuți. Șefa le înșiră pe flip-chart, se uită scrutător la fiecare dintre noi (ne-am luat figuri preocupate, încercând să părem că intuim esența briefing-ului), apoi ne întreabă: „Ce sunt ăștia?”. 

Am tușit, ne-am foit... până la urmă, unul mai curajos se încordează și răspunde: „Bebeluși”. Dăm toți din cap, înțelepți, pătrunși de acest adevăr profund, și anume că niște poze cu bebeluși înfățișează bebeluși. Șefa se încruntă și începe să pună întrebări personalizate, dar ceea ce a scos de la noi ca grup a scos și când ne-a luat la rând: toți am identificat respectivele ființe ca „bebeluși”. Ne-a cerut să ne mai gândim, să nu venim cu răspunsuri la prima mână. Unul mai creativ a sugerat „bebei”, altul (un ochelarist) a zis „infanți”, iar eu, care chiar nu mai aveam ce spune, am venit cu „pueri”, ceea ce a nedumerit pe toată lumea, și pe bună dreptate. Șefa era pe punctul de-a face infarct, iar noi eram tot mai încurcați și mai speriați, că nu știam ce nu-i convine. În final, roșie ca racul și gata să plângă, a scos din ea că ceea ce vrea să audă de la noi este cuvântul „copii”! 

Am rămas muți. La orice ne-am fi gândit, dar nu la această idee creață: să încerci să induci în mintea publicului gândul la copii, când tu le arăți niște bebeluși! Dacă voia să-l convingă pe client, de ce nu i-a arătat niște poze cu copilași de patru-cinci ani? De ce poze cu puiuți de om în etate de câteva zile? Explicația ei a fost următoarea: „Cu cât văd copii mai mici, cu atât oamenii sunt mai sensibili și mai ușor de convins! Psihologie elementară!”. O fi ea elementară, psihologia, dar nu e și funcțională: dacă nu găsești cuvântul just, nu convingi pe nimeni. Evident, nici ea nu și-a convins clientul; era vorba de un proiect UNESCO, de strângere de fonduri pentru copiii flămânzi din Africa. Oricât ar fi omul de bătut în cap, tot distinge un bebeluș alb care doarme de un copil negru care chirăie de foame! 

Totuși, întrebarea rămâne: când devin „bebelușii” copii, la ce vârstă? Când merg singuri? Când încep să vorbescă sau mult mai devreme, după înțărcare? Doar că înțărcarea nu e un reper fiziologic, ci unul cultural, din moment ce fiecare societate are propriul „prag” la care o recomandă. 

N-am un răspuns clar. Eu n-am, dar filologii au unul: în latină, bebelușul este „infans”, adică „cel ce încă nu vorbește”. Deci, măcar teoretic, problema e simplă: am început să vorbesc? Gata, am scăpat de bebelușie și-am intrat în vârsta de aur a copilăriei! Am petrecut prea mult timp la cârciumă, cu băieții? Am pierdut abilitatea de a vorbi. Sunt un bebe.

Post scriptum: nu am pomenit de cei ce locuiesc cu părinții! Aceia-s bamboccioni... altă gâscă-n altă traistă!

Când ți se aprinde beculețul

Când m-am întors din armată, am vrut să-mi renovez apartamentul conform ideilor cazone ce-mi intraseră în cap. Înainte de toate, apartamentul arăta extrem de „feminin” după părerea mea (normal, că maică-mea și bunică-mea se ocupaseră de el cât timp servisem, așa că-l redecoraseră după gustul lor: mult roz, macrameuri pe orice suprafață plană, perdeluțe vaporoase pe orice suprafață verticală etc); prima mișcare a fost, deci, să dau direct la gunoi tot ce-ar fi putut sugera că acolo locuiește Barbie cu Ken al ei.

A doua mișcare a fost să cumpăr de la amicul Pavone o bancă de gimnastică, de-aia cu halteră (o am și-acum, îmi usuc pe ea ciorapii), dar parcă totuși lipsea ceva... da! O bară pentru tracțiuni. Asta era! Din păcate, pe-atunci nu se inventase încă – ca acum – un dispozitiv pe care să-l poți monta într-un apartament dejist. Am întrebat în toate părțile, am încercat eu singur să improvizez ceva  (n-a ieșit nimic), iar în cele din urmă am găsit un meșter electrician. El mi-a promis că va găsi o soluție.

După vreo săptămână, meșterul (din păcate, nu mai este printre noi) a apărut la ușa mea cu o trusă de scule și c-un cadru pătrat de metal, care avea, în mijlocul unei bare diagonale, un inel din același aliaj. Când mi-a văzut privirea tâmpă, m-a rugat să am încredere în el. Aveam. Mai întai, de la tabloul electric, a tăiat lumina în camera mare. Apoi a scos din trusă un aparat nemaivăzut, un fel de „stetoscop”, cu care a-nceput să ausculteze mai întâi pereții, apoi tavanul. Mulțumit de rezultatul consultației, a demontat lustra, a badijonat firele rămase orfane, a scos din trusă bormașina și-a-nceput să dea găuri în tavan. Apoi a montat cadrul metalic pe tavanul meu cel proaspat chelit, cu inelul în jos. Credeam că vrea să agațe lustra înapoi, dar nu: din trusă a scos un cilindru de lemn, ceva mai scurt de jumătate de metru, pe care l-a introdus prin inel și l-a lăsat acolo, să spânzure în echilibru aproximativ. Apoi s-a dus la baie și s-a spălat pe mâini.

Presupun că aveam o privire de mânzat, deși începusem să cam bănuiesc despre ce era vorba. Și, într-adevăr: urma să nu mai am niciodată lumină electrică în camera mare, cel puțin nu una venind din tavan. În schimb, cilindrul de lemn din inel reprezenta bara de tracțiune pe care mi-o dorisem; l-am folosit ani și ani, când pentru tracțiuni, când ca s-atârn de inel un capăt al hamacului (după o vreme, hamacul a avut tot mai mult câștig de cauză). În ceea ce privește sfatul meșterului – care de-aia auscultase tavanul cu „stetoscopul”: să nu intre cu burghiul într-un fir îngropat! – cum că „E mai bine să ai penumbră-n casă, c-așa le place fetelor! Intimitate, Mihăiță, intimitate!”, pot spune că absolut fiecare gagică ce-a pășit în camera mare a „aprins”, cu un gest reflex, lumina de la comutator și-a comentat mereu la fel: „Vezi că ți s-a ars becu’!”.

Eu ce era să le spun? Ce era să le explic fetelor? Doar nu de aia le adusesem acolo, doar nu de aia îmi acceptase invitația, fiecare dintre ele. Povestea era prea lungă. Aprindeam vechea mea lanternă chinezească și-ncercam gluma cu beculețul. A mers de fiecare dată.

Requiescat in pace, meștere înțelept! M-ai învățat de bine. Nu te voi uita niciodată.

Copii la facultate

Când mai vorbeam, acum câțiva ani, cu prieteni plecați spre zări mai primitoare, auzeam uneori vorba asta care mă băga în ceață: „A, cutare… păi s-a lăsat de serviciu, s-a apucat de stock-uri”. Ziceam și eu: „A, aha!”, ca să nu par de tot prost, dar în sinea mea chiar așa mă simțeam; cum poate un om care pleacă în Canada, să zicem, cu meserie bună (programator, dentist, arhitect), să-și dea demisia de la serviciu... ca să facă ce? Să se „apuce” de stock-uri? Adică ce-s alea? Cum își hrănește el familia din „stock-uri”?

Paranteză: evident, la început a trebuit să caut cuvântul în dicționar, pentru că eu crezusem că era vorba de românescul „stocuri”; că, adică, omul din Canada se recalificase într-un fel de magazioner!

Ulterior, foarte lent (pe vremea aia încă nu mă interesa subiectul) am prins treptat a înțelege că „stock-urile” erau de fapt „acțiuni”, iar respectivul emigrant nu a căzut din lac în puț când a plecat de la job și s-a apucat de tranzacționat acțiuni, ba dimpotrivă. Aici era și o problemă semantică, pentru că foarte mulți români s-au dezțărat cu un vocabular extrem de sărac, așa că și-au însușit termenii de specialitate direct în engleză, fără a putea deci să-mi explice ceva în română, cu atât mai puțin ceva complex, cum este jocul pe bursă. A trebuit să pricep toate astea de unul singur, fără ajutorul celor care se străduiau să mi le explice dar care mai mult mă derutau. Nu zic, aveau ei minte multă, dar din Romania plecaseră cu mai puțină!

La prima vedere, nici nu e vreo inginerie deosebită: o firmă emite niște acțiuni, iar în funcție de câtă încredere are pe piață acea firmă, acțiunile ei sunt mai scumpe sau mai ieftine. Evident, în momentul emiterii, firma are 100% din pachetul de acțiuni, iar cu banii obținuți din vânzarea unui procent (să zicem 49%, ca să sune ca-n filme), firma aia își acoperă cheltuielile de funcționare. Sună extraordinar de simplu, dar implicațiile sunt imense, nu numai la nivel macro, dar și pentru oamenii obișnuiți dintr-o astfel de țară. Pentru că, în teorie, vânzarea și cumpărarea de acțiuni („jocul pe bursă”) nu este apanajul nimănui, cel puțin formal: orice individ poate cumpăra orice acțiune este de vânzare, dacă are bani și își permite prețul. A cumpărat-o și vede că prețul a crescut? Perfect, o scoate la vânzare pe bursă și așteaptă să i-o cumpere cineva, iar diferența de preț o bagă frumușel în buzunar. Totul perfect legal și cinstit, că bursa și-a încasat între timp comisionul de intermediere.

Pasul următor, din punct de vedere al pieței, a fost logic și previzibil: au apărut intermediarii de nivel superior, cum sunt platformele de tranzacționare, care au un plus față de bursele clasice: viteza. Datorită acestei viteze cu care banii trec dintr-o mână în alta, societățile avansate au mereu un plus față de societățile tradiționaliste: pentru antreprenori, banii sunt mult mai ușor de găsit. Aceștia au nevoie doar de o bună reputație, iar fonduri pentru a-și dezvolta afacerea găsesc cu mare ușurință. Cel puțin teoretic... iar pentru comparație, ia gândiți-vă cum decurg lucrurile când trebuie să-ți obții finanțarea de la bănci și nu de la burse. Altă viteză de lucru, corect? Dar asta-i treaba lor de antreprenori.

Treaba noastră de părinți e să ne trimitem copiii la facultăți, când va venit vremea. Și anii zboară; nu-ți dai seama, dar zboară ca vântul și ca gândul. Și vine la tine fiica sau fiul și-ți spune: „Tată, vreau să urmez studii la universitatea cutare, dar costă niște zeci de mii de dolari pe an!”. Și tu ce faci? Răspunzi fix ca Ilie Moromete: „N-am!”. Foarte bun răspuns, memorabil, nimic de zis, dar asta nu rezolvă problema fiului sau fiicei. Nici pe-a ta. Nu rezolvă nimic, de fapt.

Ceea ce fac părinții americani, japonezi, britanici, australieni și canadieni, încă de la nașterea primului copil, chiar rezolvă problema, iar eu cred că întreaga omenire middle-class va călca pe urmele lor, mai devreme sau mai târziu. Acești părinți cumpără, salariu de salariu, un mic număr de acțiuni ale firmelor mici, aflate la început (start-up-urile). Majoritatea acestor firme vor da faliment, iar acțiunile emise de ele nu vor valora nici cât hârtia pe care sunt tipărite, dar una, două sau poate chiar zece dintre ele vor prospera, în acești 18 ani. E suficient. Acel mic pachet de acțiuni, cumpărat pe nimica toată în 2022, va valora zeci sau sute de mii de dolari în 2040, iar fiica sau fiul își va putea urma studiile acolo unde simte chemarea. Evident, mecanismul ăsta este complet contraintuitiv pentru români.

Timp de 500 de ani, prin partea asta de lume, noi am făcut planuri cel mult până la iarnă, când planificăm să tăiem porcul și să mai tragem o dată vinul de pe drojdie. Ca să trecem iarna. Ce-om face după, numai bunul Dumnezeu știe, mare-i mila Lui!

Afacerea Delfinul

Vă amintiți de FNI? Și eu. Vă amintiți de Caritas? Și eu. Dar de SAFI, Gerald, Philadelphia și câte-or mai fi fost prin provincie, că-n aproape fiecare județ era câte unul, dacă nu chiar mai multe?

Ei bine, „a-ți aminti” nu e totuna cu „a băga la cap”. Și uite așa, spre rușinea mea veșnică, am ajuns eu să iau parte la Vienna House Easy Airport din Otopeni la o prezentare a firmei Delphin International, de unde n-am putut să scap decât cu mare greutate, și pot spune chiar c-am avut noroc, că alții – încercând să plece de acolo – au și încasat-o de la paznici. Cică ar fi existat un contract de confidențialitate... minciuni. A existat, dar nu scria în el că n-ai voie să pleci de la prezentare când ai tu chef!

Ca orice schemă Ponzi, indiferent de magnitudinea ei, și „afacerea Delfinul” (am înțeles că așa i se spune, în mod informal) se bazează pe două trăsături înnăscute ale ființei umane: lenea și supra-aprecierea. Lenea te îndeamnă să obții maximum de rezultate cu minimum de efort, iar supra-aprecierea te-ndeamnă să crezi că poți face asta prostindu-i pe alții. Te prinzi că trebuie să începi prin a le permite altora să te prostească pe tine, dar te consolezi cu gândul că vei reuși să faci și tu la fel, la rândul tău, doar să ai puțină răbdare.

Avertisment (model 1): „Rețineți că CFD-urile sunt produse pe bază de marjă și pot genera pierderi totale ale sumei depuse inițial. Este posibil ca tranzacționarea de CFD-uri să nu fie potrivită pentru dumneavoastră, așadar asigurați-vă că înțelegeți complet toate riscurile implicate”.

Avertisment (model 2): „Rețineți că orice criptomonedă este un produs pe bază de marjă și poate genera pierderi totale ale sumei depuse inițial. Este posibil ca tranzacționarea criptomonedelor să nu fie potrivită pentru dumneavoastră, așadar asigurați-vă că înțelegeți complet toate riscurile implicate”.

Al treilea simț

Se poate spune că cele șase simțuri ale omului au fiecare o specializare proprie, de care, de-a lungul vieții, suntem mai mult sau mai puțin conștienți. Ceea ce, însă știm cu toții (chiar dacă nu-l „gândim” explicit vreodată) este că unele simțuri sunt mai importante decât altele, cu alte cuvinte, există o ierarhie a simțurilor, deși ea nu este identică pentru toți.

Cel mai important (dar ultimul descoperit) este simțul proprioceptiv sau kinestetic. El ne permite să ne coordonăm mișcările, furnizând creierului, în orice moment, informații despre poziția relativă a fiecărei părți a corpului. Funcționarea lui se aseamănă foarte mult cu cea a unui radar modern instalat pe un submarin; datorită lui, submarinul se „vede” permanent pe sine, atât în mișcare, cât și momentele de imobilitate. Cu toată importanța lui, simțul proprioceptiv a fost foarte multă vreme ignorat de medici și fiziologi, fiind cumva de la sine înțeles că omul își simte corpul și-și poate coordona mișcările; abia în secolul trecut, când neurologia a ajuns, ca știință, la maturitate, prioceptivitatea a fost recunoscută ca „simțul numărul unu” în funcționarea ființei umane.

Văzul este simțul care furnizează cea mai mare cantitate de informație cortexului (scoarței cervicale, sediul conștiinței). Spre deosebire de propriocepție, văzul este educabil și perfectibil, fiind supus unui proces accelerat de învățare în primii ani ai vieții; din păcate, este și simțul care se degradează cel mai repede (odată cu înaintarea în vârstă) și care este cel mai vulnerabil, datorită atât sensibilității organelor specializate (globii oculari), cât și a zonei din creier care prelucrează informația vizuală (lobii occipitali).

Auzul este al treilea simț, ca importanță, dar cel mai versatil dintre toate. Atunci când un alt simț este afectat, auzul poate prelua o parte (în cazurile fericite, cea mai pare parte) din sarcini și trimite către creier informații care să țină „mecanismul” (ființa umană) în stare de funcționare. Din acest motiv, auzul este considerat de către neurologi un fel de sistem de avarie, care nu se activează cu adevărat decât în cazuri de necesitate, ca orbirea, de pildă. Datorită capacității sale de a putea prelua sarcinile îndeplinite în mod normal de văz, auzul reprezintă o remarcabilă resursă strategică a omului, care, spre deosebire de alte mamifere, trăiește într-un mediu relativ controlat (și deci poate suplini pierderea unui simț sau a unui organ de simț). Din punct de vedere funcțional, există un avantaj straniu al auzului, față de văz: organul de simț (urechea) se află în imediata vecinătate a zonei din creier responsabilă cu decodarea informației (lobul temporal), pe când în cazul văzului, organul de simț (ochiul), se află situat în partea opusă a creierului față de lobul occipital. Ca o consecință, în cazul accidentelor, leziunile craniene afectează mai rar auzul!

Există însă un revers al monedei. Pentru că ne procurăm cea mai mare parte a informației prin văz, la cei mai mulți dintre noi, simțul auzului rămâne needucat, neantrenat... se poate spune „subdezvoltat”. Ca și cum n-ar fi de ajuns, datorită robusteții acestui simț, specia noastră a dus la extrem un mod foarte rafinat de a-l chinui: zgomotele ritmice, foarte puternice, de mare amplitudine dar de joasă frecvență. Consumul acestor sunete este la mare preț pentru oameni (îndeosebi pentru cei tineri), și din păcate sistemul nostru auditiv nu e dotat și cu un mecanism de feed-back, pentru a protesta împotriva chinurilor la care este supus... insistent și periodic.

Reflectați la asta, dacă v-ați propus să mergeți sâmbătă la discotecă! Nu că eu aș fi mai breaz ca voi: vineri de vineri ascult seara muzică la căști. Tare. Știu că fac rău, știu că-mi fac rău, dar nu mă pot abține. Și nici tânăr nu mai sunt, să-ncep să mă autoeduc, din păcate. Și, cum sunt convins că nu v-am convins, vedeți filmul „Acts of Vengeance” al lui Isaac Florentine, când aveți timp. E acolo o replică ce sună cam așa: „When you shut the fuck up, you start to HEAR things”.

Rezidenți în Casa Visurilor

7 iunie 2018: „Mihăiță, fără tine nu se poate!”. Când aud fraza asta – și-o aud des – mă apucă tremuriciul, nădușeala, crampele; întotdeauna, cineva a promis altcuiva c-aduce un bufon ambulant, de care să râdă toată lumea, și mă cheamă pe mine, doar se știe că eu nu-mi pot permite să refuz, dacă-mi iese de-un ciubuc, de-un gheșeft acolo. „Lansare de carte”, zice Marius, cârciumarul, „nu ziceai că ești înnebunit după Radu Aldulescu, că e maestrul tău venerat? Mâine de la șapte, Victoriei 210, o casă antebelică, peste drum de Victoria Center, te descurci tu!”. Nu-mi aminteam să fi zis eu ceva de „maestrul venerat”, habar n-aveam unde-i Victoria Center, dar de dus, m-am dus. Cu Marius mă știu de-un sfert de secol, are și el un băiețel, să-i trăiască, se joacă cu fiică-mea în nisip, își trag lopățele-n cap, nu puteam să nu mă duc. N-am găsit din prima, dar am dibuit pân’ la urmă.

Casă veche, de la 1890, ciudată, fără pivniță, fără demisol, așezată direct pe pământ (NU se clădea așa atunci!), curticică meschină în față, Aldulescu la o măsuță din colț, iau două cărți, cu respect, maestre, câte un autograf pe fiecare, dacă se poate. „Se poate”, zice el, „pentru cine?”, și se uită la mine cu ochii ăia ai lui, albaștri-girofar. Păi pentru soră-mea, că-i aficionada, și pentru aia mică, când o crește, să vadă cum se bătea tac-su pe burtă cu maeștrii. El scrie atent, fără grabă, eu mă gândesc să-i spun ceva de Cafanu (un personaj de-al lui, cu care proștii l-au confundat pe autor – și eu, recunosc, am fost „proștii”), dar în spatele meu se-mbulzeau niște grase, așa c-am renunțat. M-am dus la bar, la povești cu Felix, barmanul (mi-a turnat și-un pint de bere, fără să cer – precizare pentru redacție, să nu se creadă c-am luat șpagă!), am amușinat prinprejur (casa-i invers decât Trabantul: mai mare pe dinafară decât pe dinăuntru, și oricum Absintheria nu ocupă decât parterul), apoi am întins-o.

Deschid cartea („Rezidenți în Casa Visurilor”) pe metrou, că de la Victoriei la Dristor e destul. Am înghețat. Personajul principal, care bea și nu se-mbată, se numește Grig; personajul secundar, care bea și se-mbată ca porcii, se numește Mihăiță; decorul este parcul IOR, unde-mi plimb eu copilul, că stau la juma’ de minut depărtare, iar meseria care asigură ratarea este ziaristica. Am vrut să-l bat pe Aldulescu, ce să-l bați, omul a făcut box.

Lumina vine de la Asfințit

Iosif Vulcan (n. 1841, Holod – d. 1907, Oradea) a fost un scriitor, ziarist, dramaturg și animator cultural, fondator și conducător al revistei Familia. Deși a rămas în memoria publică ca „descoperitorul lui Eminescu”, mai corect ar fi ca Vulcan să fie privit ca un „agent de transformare”; simplu spus, el a fost unul dintre cei ce-au lucrat pentru ca românii să devină. Dintr-o populație au devenit un popor, iar dintr-un popor o națiune – proces care continuă și-n prezent.

Meritele literare ale lui Iosif Vulcan sunt azi mult mai mici decât erau acum 150 de ani, când nu numai națiunea, ci și limba se aflau abia la începuturi. Ceea ce cititorii săi notau cu „Foarte Bine”, noi am califica „Suficient”; dar, dincolo de romane, nuvele și piese de teatru, din opera lui rămân reportajele de călătorie. Ele, singure, nu vor îmbătrâni niciodată, chiar dacă Europa călcată de Vulcan în lung și-n lat (de la Paris la Istanbul și înapoi) e cu totul alta decât era în 1867, iar limba română este și ea cu totul alta față de limba în care scria el. Citindu-le, am trăit două senzații opuse: pe de o parte, de prăpastie temporală; pe de alta, de familiaritate. Parcă eram doi elevi întorși din vacanță, care-și povestesc aventurile de peste vară!

Am înțeles adevărul, în cele din urmă: ca și noi, cei din 2022, Vulcan trăia într-o epocă a păcii. A fost pe deplin omul din La Belle Époque, desigur în varianta sa estică, nu mai puțin interesantă decât cea occidentală, dar infinit mai puțin cunoscută și discutată. El este, poate, cel mai ușor de înțeles dintre „oamenii vechi” ai panteonului cultural românesc, pentru că pur și simplu ne seamănă – după cum, de exemplu, Eminescu nu ne semăna deloc. Dacă ar fi să-l vând pe Vulcan, l-aș promova așa: „Luați-l. E ca o pereche veche de papuci”.

Ultimul croșeu la Paris

„Nu e așa, Ilie! Ce-ai văzut tu, nu e aia!” (Marin Preda, „Desfășurarea”). Dacă ar fi să strâng la un loc toate vorbele de seamă ce mi s-au spus de către cei bogați, cu carte multă (adică elite, ce mai încoa și-ncolo), așa ar trebui să sune strângătura. Nu e așa, Mihaie! Ce ai văzut tu, nu e aia! Pe bune. Orice, oriunde, oricum văd eu ceva cu ochii mei, sunt imediat pus la punct: nu e aia! Și pe urmă mi se deslușește, cu infinită condescendență: știu eu, că m-am informat de pe net!

Bine, mă. Așa o fi. Ce văd eu, nu e aia; dac-așa ziceți voi! Că sunteți mulți și deștepți în cap, iar eu sunt unul singur. O fi așa! N-am văzut eu bine! Pe de altă parte, măcar aici în articol să-mi pot duce și eu vorba până la capăt, dacă-n discuțiile cu voi nu am dreptul („Taci că ești prost”), iar vorba mea este după cum urmează: din punct de vedere turistic, marile orașe sunt false. Sunt niște mari fake-uri, făcături, butaforii, decoruri, fum de iarbă. Nu oferă nimic real, numai iluzie. Ceea ce turistul chiar cumpără de la marele oraș este aură; întorcându-se acasă, în satul lui plin de balegi de bivoliță, turistul poate spera la invidia, admirația sau / și atenția consătenilor, dar atât. Banii lui au intrat în circuitul economic al orașului, unde nu contează pentru că-s puțini, dar împreună cu banii puțini ai fiecăruia dintre cei 25 de milioane de turiști care se lasă păcăliți în fiecare an... contează!

Eu cred că Parisul are, în anii normali, peste 25 de milioane de oaspeți, că vin și francezi din toată Franța, nu numai străini; dar hai să rămânem la 25. Asta înseamnă cam 15 miliarde de euro banii jos, bani curați, bani pentru care orașul nu trebuie să facă nimic. Cam câte fabrici ar trebui să producă și să exporte din plin, un an întreg, ca să facă banii ăștia? Aud? De-aia zic. Turismul e ca jocurile de noroc sau ca pariurile sportive: toată lumea bagă bani în bilete, dar numai unul din zece mii ia ceva... dacă ia. Restul intră în tejgheaua organizatorului.

Am fojgăit vara asta prin Paris de mi-am tocit pingelele, și în afară de tras cu urechea pe ici pe colo, cu nimic nu m-am ales. Iar din trasul cu urechea am priceput un singur lucru, dar p-ăla l-am priceput bine (nu că nu-l știam deja): cât de mult îi urăsc parizienii pe „oaspeți”. Nu, nu e vorba de altceva, e vorba de ură. Vin vară de vară, milioane și milioane de papagali, fiecare cu pretenția de a fi servit și distrat la cele mai înalte cote, că dé, e și el la Paris! Dacă ar fi să fac o comparație, nu-mi vine în minte ceva mai isteț decât localnica din Deltă sau din Secuime, care de-abia așteaptă iarna, ca să scape și ea de necaz, să se liniștească și să-și vadă de viața ei proprie și personală, cea de dincolo de înțelegerea turistului.

Nu știam zona canalului Saint Martin, adică știam doar docul, sau bazinul Arsenalului, cum i se mai zice (cel care dă în Sena la Pont Morland); dar de bucata aia dintre La Villette și Bataclan habar n-aveam. M-a dus și pe mine cineva, mi-a povestit, m-a dumerit, m-a așa și pe dincolo, mi-a explicat ideea de bază, punctul lor de vedere în privința turiștilor („Mihăiță, sunteți PREA mulți!”). Eu am întrebat, privind la doi tineri care se antrenau la box, într-un fel de sparring amical: „Dar voi nu sunteți prea mulți?” (ea lucra la un hotel, cameristă, făcea paturile și ce mai pica). „Ba da”, mi-a răspuns, „dar noi muncim. Cu noi n-are nimeni nimic”.

Masivul Păpușa (IV)

A apărut o nouă subcultură. Aiurea! A apărut ea de mult, dar abia acum m-am prins și eu; mai bine mai târziu decât niciodată! S-au tot dat la televizor, vara asta, știri despre inundațiile „catastrofale” din Belgia, cu pierderi de vieți omenești, cu tot ce trebuie. Tare mă miram. Doar am fost în Ardeni, după inundații, și am văzut despre ce fusese vorba: ieșiseră râurile din mătci, pe Valea Meusei (adică Meusa și afluenții), umpluseră de noroi străzile orașelor, intrase apa în beciuri etc. Dar aici casele sunt foarte solid făcute, din cărămidă și piatră, nici vorbă să le poată distruge apele, oricât de mari ar fi (nu se construiește nici din scândurele, ca în New Orleans, nici din chirpici, ca în România); și-atunci? Cum muriseră oamenii aceia, ce se întâmplase cu ei?

Abia pe Valea Târgului mi-am dat seama că fusesem prost ca noaptea. Cei care muriseră era rulotiști. Asta e subcultura despre care vorbeam: rulotiștii. Olandezii sunt vestiți pentru asta, dar și belgienii sunt pe-acolo – zeci de mii de oameni își încuie casele pe la mijlocul lui mai și le mai descuie pe la mijlocul lui octombrie, iar în timpul ăsta se mută cu totul în rulotă. De fapt, nu: se mută într-o gospodărie temporară centrată pe rulotă, dar care include multe angarale: cort, WC ecologic, mașină pentru mers la cumpărături, ATV de plimbare etc. Rulotiștii au locurile lor de adunare, mari campinguri cu dotări foarte bune (apă curentă, prize, servicii de salubritate), unde își petrec cele 5-6 luni de vreme bună într-un fel de viață comunitară; se regăsesc an de ani în aproximativ aceeași componență.

Dar dacă ești rulotist fără bani? Că aceste campinguri costă! Păi atunci faci fix același lucru, dar într-un loc neautorizat, adică într-o luncă. Am tot văzut prin Ardeni comunități de-astea pe malul apelor, iar astă-vară, când râurile s-au umflat noaptea, pe mulți i-au prins beți, pe alții i-au prins nu în rulote, ci în corturi.

Mergând eu așa pe Valea Târgului, acum vreo lună, dau peste exact același tip de comunitate, undeva mai sus de Cabana Voina. Camping organizat, nu ilegal, dar fără facilitățile celor belgiene. Am intrat în vorbă cu doamna de la Vila cu Flori.

***

Doamna de la Vila cu Flori nu s-a prezentat, ne-a spus doar că e din județul Olt. Eu cu eram cu Rele, amicul, și ne plictiseam deosebit, că vremea era ploioasă, nu se punea problema să urcăm pe traseu, așa că frecam menta pe Valea Târgului, între cabana Voina și pensiunea Ursulețul. Ne minunam de mărimea campingului de rulote, dar mai ales de stilul extrem de hotărât în care rulotiștii se instalaseră. Cei mai mulți își demarcaseră un spațiu în care cultivau flori; altul își montase în fața „gospodăriei” macheta unei fântâni cu cumpănă, ca în plin Bărăgan. Atât de realist era macheta făcută, încât am stat secunde bune ca să ne prindem că nu-i o fântână adevărată! Bine, eram și oleacă mahmuri, dar zic. După ce-am liniștit câinii, am intrat în camping. Ploua mărunt, pe afară nu era țipenie de om, toată lumea era înăuntru, la televizor (rulotele moderne sunt dichisite, nici vorbă de simplitate!). Câinii era comunitari, adică depindeau de hrana rulotiștilor, iar în schimb păzeau campingul de urșii ce coborau noaptea. Și de noi. Auzindu-i încă mârâind, doamna a ieșit. Era bătrână, bătrână. Nu știu cât să fi avut: 70 de ani? 75? Mintea îi era ageră, aș zice chiar sprințară, dar corpul n-o prea ajuta, iar dinții n-o mai ajutau deloc. Bucuroasă de conversație, ne-a spus următoarele: de ani și ani pleacă primăvara de jos, de la câmpie, să scape de căldurile din Olt. Vine la munte, se instalează, stă la aer curat, îi place. Când era mai tânără, făcea și plimbări, dar acum nu mai face. Merge cu mașina ei la Câmpulung, o dată la două săptămâni, face provizii de mâncare, schimbă butelia și se-ntoarce aici, că-i place. Ani de zile a mers pe Valea Cerbului, în Bucegi, dar de când a „năpădit” guvernul peste rulotiștii de acolo, s-a mutat aici, „cum au făcut toți”. Nu e ușor, că noaptea-i frig și vine ursul, dar ea s-a obișnuit așa. Nu vrea să fie ca oamenii din blocul ei, care stau acolo peste vară și „se înnădușă” de cald. Că n-are lumea bani de aer condiționat, e lume săracă, vai de mama ei. Nu, doamna nu fusese intelectuală, cum crezuserăm noi (am întrebat-o); fusese muncitoare, șefă de secție, îi plăcuse mereu „să se descurce”, a ieșit repede la pensie, cu pensie bună, și-a primit și salarii compensate. Nu și-a bătut joc de bani: atunci a cumpărat rulota și și-a început noua viață.

Masivul Păpușa (III)

Am urcat, am urcat bine în prima zi de traseu. De la Casa Rim din Lerești am mers cu mașina până la cabana Voina, am lăsat mașina în parcare și am apucat-o în sus, mai întâi pe drum forestier și apoi am făcut stânga, pe costișă, pe traseu adevărat. Pădure de conifere, urcușul destul de greu, de pieptiș. Ne mai opream din când în când dar foarte scurt, așa, de-o gură de apă: dacă te oprești din efort e aproape la fel de rău ca atunci când te supralicitezi de la bun început și urci într-un ritm prea susținut pentru puterile tale (te epuizezi repede și creierul începe să dea comenzi aiurea, de tipul „Am obosit” sau „Hai repede la bere”). Cred că nu ne-a luat mai mult de două ore să ieșim din pădure în golul alpin, dar s-ar putea să mint: de multe ori, amintirile propriilor succese sunt umflate până la jenibil – încerc să evit această capcană, mă străduiesc, dar nu garantez!

Golul alpin de sub Păpușa e neobișnuit de abrupt. Am mers încet, fără pauze însă, până am ajuns la izvorul de creastă pe care îl știam din vara lui 2000. Între timp mai apăruseră niște „îmbunătățiri”: debitul izvorului scăzuse, dar fusese amenajat un bazinaș cu țeavă, așa că acum era mult mai ușor să-ți umpli bidonul decât atunci. Plus troițele care sunt mai nou peste tot, în orice munte: „Această sf cruce pentru pomenire este ridicată de Mihai Lufu” scria pe una, iar pe cealaltă nu mai știu ce scria. Ploaia stătea să vină, până pe Păpușa mai aveam de mers o oră țeapănă. Ce era să facem? Am coborât spre refugiul Găinațu, sperând să-l mai găsim în picioare după atâția ani, deși nu speram prea mult.

România ne-a făcut bucata: nu numai că Găinațu era acolo, dar e acum complet refăcut, utilat, cu priciuri curate, cu o masă, două scaune, sobă, câteva provizii elementare, neperisabile, cu ușă bună, zdravănă, care se închide bine cu un zăvor simplu (la cele mai multe refugii, ușa este o problemă majoră: fie nu se închide, fie nu se mai deschide). Au fost câteva picături, dar ploaia părea să mai ezite, așa că n-am zăbovit ci am coborât în continuare spre liziera pădurii, grăbiți dar atenți (la coborâre se întâmplă cele mai multe belele). RL, tovarășul meu de drum, era ciudat de tăcut. Mi-a explicat: „Aici am futut eu, în ’91, nu știi tu. Atunci era foarte murdar, era o jale. Dar nu-mi păsa, că eram tânăr. Acum e curat degeaba”.

***

Urcam spre vârf, spre Păpușa; RL și cu mine, ăștia eram. O gașcă mică, dar compactă; mică, dar unită; mică, dar haioasă! Mai exact, individul trăncănea fără încetare, în timp ce eu mă câcâiam să-mi reglez ritmul respirației, că m-am îngrășat fără măsură de când m-am mutat în Belgia. Fac o paranteză: acronimul „RL” vine de la Reputatul Leneș (ceea ce amicul chiar este), dar poate fi citit și ca poreclă: Rele. Pentru că omul este băiat bun, dar bun numai la rele. Am închis paranteza!

Treceam pe lângă cabana Cuca, dar nu ne-am oprit, că n-avem treabă acolo. Eu eram în față: „Ai făcut poză?”, îl întreb peste umăr. „Făcut, făcut, nu te fute pe tine grija aia”, îmi răspunde miezul, în stil neaoș (am cam uitat românismele pure și dure, trebuie să vin mai des prin țară). Îl întrerup din trăncăneală și-i spun, așa pe scurt, că dorm prost și am coșmaruri de când nu mă mai duc la sală, așa că să aibă grijă cu nervii mei, să nu-i întindă prea tare că plesnesc, și nu e bine. Maniacul a înțeles complet aiurea ce-i spusesem și s-a lansat într-un fel de amintiri de tinerețe – dacă am priceput eu bine, că bălmăjea, sărea de la una la alta etc – de pe vremea când suferea EL de coșmaruri („Alea sunt coșmaruri, mă, ce ai tu? Un căcat ai! Să vezi ce coșmaruri aveam EU, băbăiatule”), și cum s-a nimerit odată să doarmă chiar la Cuca, într-o seară când l-a prins vremea rea la coborâre, pe înnoptate. Cum, necum, s-a nimerit că nu exista picătură de băutură în toată cabana (WTF?!), așa că nenorocitul de Rele n-a avut de ales, s-a dus la culcare pe trezie; era convins fie că nu va putea să adoarmă (pe vremea aia nu putea să adoarmă treaz, dar nici beat mort, el zice trebuia să fie „între și între”), fie că va adormi și va avea obișnuitele coșmaruri. Ceea ce s-a și întâmplat. A adormit și-a intrat în visele lui nenorocite. Numai că de data aceea, a reușit să se trezească printr-un efort de voință, fix în mijlocul acțiunii, spunându-și: „Ăsta e un vis”. A mers, iar de atunci a scăpat de ele; ori de câte ori îl mai apuca vreunul, se trezea încă de la început și ulterior putea readormi. Eu, isteț. În timp ce-l batgiocuream pe guraliv, am băgat la cap metoda și am început s-o aplic, odată reîntors aici în Belgia. Merge ca unsă!

p.s. poza asta nu e aia. Mă mințise: n-a făcut niciuna. Am găsit la alt amic.

Masivul Păpușa (II)

Adevărul este că pensiunea NU este în masivul Păpușa, ci în Lerești, în partea dinspre Câmpulung a Lereștiului. Pentru cine nu știe, Lereștiul ăsta e unul dintre cele mai lungi sate din țară și pare clar delimitat: partea dinspre munte e zona romă a localității, iar partea din aval (dinspre oraș) e locuită de români. Eu tăceam din gură, că eram furios, dar amicul (RL – Reputatul Leneș) tot măcănea din guriță: „Băi, băiatule... ce s-a schimbat Lereștiul! Au ieșit țiganii din bordeie... ia uită-te la ei!”. Ca să vedeți cum oamenii se încurcă în cuvinte! Una voia el să spună, alta înțelegeam eu. RL a făcut armată grea în Câmpulung, la una din UM-urile de acolo; l-au încorporat în toamna lui 1989 și a băgat șmotru groaznic până la Revoluție și puțin după, da’ groaznic! „Și acum mai am coșmaruri”, zicea el și-l cred. Mi-a povestit doar câteva „faze” din stagiul lui militar și se-ncrețea carnea pe mine ascultându-l, că soldat am fost și eu, dar soldat de plastilină în comparație cu el: am servit între octombrie 1996 și aprilie 1997, mi s-a părut greu dar mâncam căcat, că ce-am făcut eu a fost un fel de all-inclusive – dacă folosesc ca termen de comparație milităria făcută de RL în ajun de Revoluție (apropo, pe vremea aia RL nu era nici reputat, nici leneș, că n-avea cum. Ofițerii lor de-acolo era câini, erau niște sadici psihopați, bucuria lor, sensul vieții lor era să-i chinuie pe teriști, pe cei de la Termen Redus, viitorii studenți. C-așa era pe vremea lui Nea Nicu: întâi armata și pe urmă facultatea. Vai de viața celor care au apucat sistemul ăla!).

Dar ce voise el să spună: la un moment dat au fost duși într-un marș forțat de la ei din cazarmă până la poligon ce se afla dincolo de Lerești, undeva între sat și lacul Râușor; cât au mărșăluit prin zona românească n-a fost cine știe ce, dar când au intrat în zona romă era ca și cum ar fi căzut de pe planetă. Cocioabele în care trăiau romii erau din cu totul alt film. Ei, soldații, băieți tineri, se uitau cu gura căscată, nu mai văzuseră așa ceva, nu puteau crede că în maghernițele alea trăiesc oameni, dar au fost nevoiți să creadă: din ele a năpădit pe coloana lor de marș o puzderie de copilași și de câini. Copiii cerșeau iar câinii lătrau, nebunie… acum, însă, Lereștiul rom arăta aproape normal. Case ceva mai sărace, dar case. Lumea, la porți. Când RL a zis „Au ieșit țiganii din bordeie”, eu la asta am crezut că se referă.

***

Mergeam cu mașina prin Lerești, de la coadă la cap, adică din amonte spre aval, căutând cazare și dând vina unul pe altul: la Ursulețul nu găsisem, la Voina nu găsisem, la Silva nu găsisem, la Cristina nu găsisem, la Montaneta nici atât, iar acum ne tot îndepărtam de „masivul Păpușa”, pe care avuseserăm noi de gând să facem trasee peste trasee. Cort n-aveam, veniserăm chitiți pe babalâceală, nici măcar rucsaci mari nu ne luaserăm, doar d-ăia mici de tură; iar hainele ni le aduseserăm în trollere! Doi moși cu trollere puse într-un portbagaj de mașină scumpă, ăștia eram. Altfel, tot cu mințile din 1993, când ne-am cunoscut: ne înjuram ca toți dracii, în hârjoana aia tipic masculină care e cam 40% din farmecul unei ieșiri cu băieții la munte (aici este, dealtfel și unul dintre motivele pentru care eu îl fac „prost” pe RL – Reputatul Leneș – de atâția ani: el susține în continuare, ca un tâmpit, că ar fi frumos să luăm cu noi și gagici. E impermeabil la orice argumentație rațională. Și căpos: de câteva ori a adus gagici în expediții. Fără excepție, inițiativele lui dobitocești s-au dovedit a fi dezastruoase).

Orice om cuminte se duce la cârciumă, că acolo bate inima satului, a oricărui sat din România (și, de fapt, din lume). A oprit RL mașina în dreptul unei babe de pe băncuța de la poartă, eu am coborât geamul și-am luat-o cu „mamaie”, iar în cele din urmă babușca a dat din ea informația esențială: cârciuma lui Nea Sterică era pe dreapta, la vreo doi kilometri mai jos. Culmea că informația s-a dovedit exactă: am oprit în fața stabilimentului și i-am salutat prietenos pe cei trei consumatori de dimineață, profesioniști parcă desprinși din Las Fierbinți. Am întrebat de Nea Sterică. Ne-au zis că nu e, dar putem vorbi cu nevastă-sa. Bună și nevastă-sa! Doamna lui Nea Sterică avea pe mână atât terasa la care beau ăștia, cât și un bar cu păcănele (plin de tineri fără treabă, care „băgau în aparate” – miercuri dimineață, cu vreo oră înainte de prânz!), plus un magazin cu de toate, ușă-n ușă cu barul. Am întrebat, delicat, de cazare. „Păi, stați la mine!”, ne-a zis ea. „Ce, la mine nu e bine?”. Noi ne-am uitat unul la altul. „Păi, și Nea Sterică?”, am întrebat. „E la bancă”, ne-a explicat dumneaei, „că azi e zi de plăți. Da’ pe camere vă duc eu, că și eu am chei”. A rezultat ulterior că în spatele micului complex comercial, Nea Sterică ridicase și o pensiune dichisită, pentru d-aștia ca noi. Am luat două camere, am stat ca-n puf, seară de seară am făcut grătar. Berile au curs ca Crișurile!

Masivul Păpușa (I)

Despre cum n-am dormit eu la Ursulețul s-ar putea scrie o nuvelă, un volum de proză scurtă sau măcar un scenariu de film, dar voi fi scurt: de prost. Dacă aveam creier în cap cât o muscă de hoit, nu mă încredeam în promisiunile unui român din București; așa, însă, nu m-am ales decât c-o nenorocită de învățătură de minte. Cine-o face ca mine, ca mine să pățească; anul trecut, prin noiembrie, discutam cu nevasta: nu și nu, că în august 2021 eu mă duc pe munte orice-ar fi. Ea, cu bun simț: păi, cu pandemia ce facem? Eu de colo: las’ că trece! N-am mers chiar pe „filiera Trump” („O răceală mică”), dar nici departe nu eram: dorul de munte mă orbea, îmi întuneca judecata și așa fragilă. Belgia e o țară bună, n-am nimic de zis, doar că n-are munte; mie nu-mi ajung Ardenii nici pe-o măsea, îmi trebuie ceva serios! Așa că nevasta, înțeleaptă, a cedat: mi-a luat bilet de avion pentru august 2021 și a zis un scurt „Dumnezeu cu mila”. Na beleaua, că așa a și fost! Am mulți prieteni munțomani în țară, dar l-am ales pe cel mai leneș. Motivele sunt clare: n-am chef (nu mai am, mai exact), de hărnicei d-ăia care să tragă de mine în faptul dimineții, „Hai scoală, hai pe traseu, hai să ieșim în gol alpin până la 10:01 precis”; nu, domnule! Vreau să dorm și eu ca omul, să încalț bocancii abia după un ceai fierbinte și-un mic dejun legumit, că milităria mi-a ajuns, mi-a ieșit pe nas! Ergo: l-am sunat pe RL (Reputatul Leneș) și am stabilit cu el planul de bătaie, adică masivul Păpușa și traseele pe care urma să le facem. Omul a fost la înălțimea propriei sale legende și a propus să luăm cazare la Ursulețul, care este cabana (mă rog, pensiunea) cea mai sus plasată pe Valea Bătrânei (e chiar la confluența pârâurilor Cuca și Bătrâna), ceea ce ne-ar fi permis să economisim timp. Adică să plecăm pe traseu mai târziu decât am fi plecat având cazare la cabana Voina, de pildă (punctul clasic de plecare pentru masivele Iezer și Păpușa). Planul era perfect, era magistral. N-a funcționat. RL a făcut el o „rezervare” la Ursulețul, adică a vorbit la telefon cu cineva al cărui nume nu l-a reținut, iar ăla i-a zis că „Bine, bine” și nu i-a cerut avans. Am parcat mașina în fața intrării și ne-am dus să ne cazăm: oha, rezervare. Când ieșeam, în pensiune intra o trupă de adolescente splendide, cu două însoțitoare cam de vârsta noastră: „Suntem instructoarele de la tabăra de dansuri! Păcat că plouă și că nu prea avem băieți”.

***

Am povestit deja cum am rămas fără cazarea de la pensiunea Ursulețul și cum ne-am întors cu cozile între picioare la Voina, acolo unde se termină asfaltul (între Voina și Ursulețul e drum forestier, a cărui stare proastă chiar ne-a uimit la început). Ce era să facem? Am lăsat mașina în parcarea din fața cabanei și am intrat ca să întrebăm de cazare. Cum am întrebat noi, așa ne-a întrebat înapoi și fata de la recepție: „Aveți rezervare?”. Noi, din colț în colț: păi, să vedeți... în mod normal am fi avut, dar, cum ni s-a întâmplat o chestie... ceva neprevăzut, vă dați seama... până la urmă, ce mai calea-valea... n-avem! Fata a zis că, după câte știe ea, nu există nicio cameră liberă, dar dacă venim peste câteva „minuțele” vom putea vorbi cu șefu’ care deocamdată doarme, că e obosit frânt pentru că azi-noapte „a avut grup”. Amicul ăsta și cu mine, doi golani bătrâni, numai la pornache ne gândim, dar ne-am abținut, deși puhoiul de glume porcine era acolo, amândurora ne veniseră aceleași blestemății pe limbă. Ce era să facem? Am ieșit la o plimbare, nutrind marile speranțe. Că șefu’ își va face somnul de frumusețe, că se va trezi bine-dispus și ne va da o cameră. Voina e o cabană mare, chiar mare.

Am luat-o în sus pe firul apei, pe Râul Târgului (care e pentru Câmpulung ce este Sena pentru Paris, dacă-mi e permisă comparația și iată că-mi e), iar la confluența Bătrânei cu Cuca am luat-o la dreapta, pe Valea Cucăi. N-am apucat să dăm prea mult din picioare că ni s-au înfundat bocancii în noroi, într-un noroi fals, pe care îl cunoaștem prea bine... noroi ca ăsta nu era pe vremea noastră. Noroi de șantier, de „amenajare”. Așa se cheamă când un râu de munte e capturat în băgat într-o țeavă: la suprafață rămâne un fir slăban de apă, care uneori vara seacă de tot, iar la marile ploi de primăvară se face torent, iar râul adevărat curge în subteran, prin țeava ceea care îl scoate departe, în vale, după ce-l trece printr-o microhidrocentrală „ecologică”. Evident, toată viața acvativă a fostului râu își pierde habitatul, adică moare. Așa o fi ecologia de secol XXI, ce să zic. Pe vremea mea era altfel.

Muncitorii erau în pauza de masă. Au terminat-o în timp ce noi ne plimbam și au repornit utilajele: zgomot ca-n iad, nu se mai înțelegea om cu persoană. Ne-am întors la Voina, ne-am descălțat la intrare (bocancii!), am întrebat de șef, iar fata ne-a răspuns: „Nu-i aici, îmi pare rău, dar mi-a zis mie ce să zic: n-avem!”.

Paris (VI)

Sandilăul mă „privi cu desprețuitoare milă: «Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una, cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?». Ca să-și dovedească spusele, se ridică și trecu la masa negustoresei căreia-i pupă mâna și-i vorbi la ureche, dete o raită și pe la alte mese [...]. Nu-mi ascunsei admirarea de câtă lume cunoștea” Sandilăul. „Lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea” (Întâmpinarea Crailor). Vedeți, problema mea e că dintotdeauna mi-am dorit să fiu Sandilăul, să mă știe lumea, să mă bage-n seamă, să marc puncte la capitolul „notorietate”, dacă mă-nțelegeți pe undeva; niciodată nu poți să știi când se transformă notorietatea într-o rugăminte discretă a unei comesene, că s-o conduci acasă, că-i e frică de căței (sau întuneric, sau ploaie, sau taximetriști, sau vise urâte, sau nu contează ce – orice!). Pe mine, bafta cu „rugămintea” m-a pălit niciodată, deci la notorietate sunt un zero. Mă rog, și la notorietate...

Când intri-n cârciumă, este foarte neplăcut să fii întâmpinat ca Mihăiță („Iar ai venit, săracule?”) și nu ca Sandilăul („Oooo!”), dar problema este mai profundă de-atât. Da, ține de stimă de sine, de încrederea că ești bun, că ești valoare (sau invers, că ești bun de nimic), doar că asta nu e tot, pentru că deși cârciuma este o parte esențială e vieții, nu e viața întreagă. Nici pe departe! Mai sunt și alte locuri pe lume unde te poți valoriza ca om (la muncă, de pildă...), dar nu asta voiam să spun, ci cu totul altceva. Un om valoros într-o cârciumă poate să nu fie la fel de valoros în altă cârciumă, ba chiar deloc.

Sunt la Paris în 2008 și mai fac un ban ajutându-i pe manageri, pe Vahid și pe Fjodur, când au zor la descărcat, la debarasat, la curățenie și la ce-o mai fi (angajații lor obișnuiesc să cam tragă, așa că uneori nu vin la muncă tocmai când e nevoia mai mare). Într-o zi, când mă vede stând degeaba (el închisese pentru renovare), Vahid mă trimite la un amic de-al lui, manager la Tournesol, lângă cimitir, că ăla avea de treabă și n-avea oameni. La bar, pe cine văd, pe unul dintre „pilierii” din Utopia, unul foarte rău de gură, scandalagiu și plin de fițe. Acum era cumincior ca o fetiță; fusese scos din acvariul lui, nu mai avea sânge să zică nici pâs.

***

„Și cum era, domnu’ Mihăiță, înainte de aderare?”. „Păi cum să fie, dragele moșului, era ca și-acum, munceam, doar că la negru. Și când venea razia, ne ascundeam în gaură de șarpe, că dacă ne prindea ne expulza, da’ înainte de asta ne mai și futea câte-un toc de bătaie ca acela”, zic eu. Fetele chicotesc, încântate de cuvântul obscen, despre care li s-a spus acasă că n-au voie nici să-l audă, necum să-l folosească vreodată. Pentru că sunt în primul an de facultate, se cred „bătrâne” și nu se mai pun cu „astea tinere”, gimnazistele și liceencele, așa că „De-acum, singura nostră șansă este cartea, domnu’ Mihăiță, învățătura”, iar eu realizez, șocat, oripilat, disperat, înnebunit, că deja a trecut un sfert de secol. Când dracul a trecut? Unde? Unde-am fost eu în timpul ăsta? Ce s-a-ntâmplat de fapt? E-o conspirație sistemică împotriva mea, o conjurație, o malversațiune?!

Nu, că să le povestesc despre Londra. Le povestesc. Despre Berlin, despre Praga, despre Istanbul, despre Budapesta, despre Cracovia. Le povestesc. Despre Paris. A, păi stați o clipă, stați așa! Stați pe loc și nu mișcați, că Parisul joacă într-o altă ligă; nu Parisul care este, ci Parisul ăla al meu (fetele au priceput imediat, că-s fete istețe, n-au tocit degeaba băncile școlilor). Mă gândesc de unde să încep, din ce loc anume, și aleg o cârciumă din Montparnasse (sau, ca să fiu corect, care era în Montparnasse, care obișnuia să fie în Montparnasse, că habar n-am dac-o mai fi), Utopia pe numele ei. Ce, Utopia nu e loc?

(Am vrut să le explic fetelor mica mea glumă, dar mi-au zis c-au înțeles, c-au făcut greaca la școală; m-am simțit umilit. Noi n-am făcut nicio greacă la școală, am făcut învățământ politic și practică agricolă. Da.)

Sunt la o masă lângă ușa de serviciu, beau bere; l-am ajutat pe Vahid cu căratul navetelor, mă lasă și pe mine să asist la cântare, doar să tac și să mă fac mic de tot, să nu mă observe careva (are nevoie de mine și la sfârșit, să le care înapoi în depozit, d-aia mă lasă). Mă uit la băiatul de la intrare, care încasează cei șase euro de căciulă, cât e taxa-n seara asta: tu intri, tu nu intri, tu da, tu nu și tot așa. Îl întreb a doua zi pe Vahid cum de-și permitea ăla să refuze atâta lume plătitoare, iar răspunsul lui este de ținut minte, că de-aia l-am și ținut: „Mai dă-i în pizda mă-sii de turiști” (traducere aproximativă), „oricum vin alții”.

Paris (V)

„Să știi că-mi plac textele tale din revistă”, se lingușește nevastă-mea pe lângă mine, „mai mult decât alea din revista de femei, de citit pe budă!”. Am simțit că mă ia cu vertij. Când începe cu chestii d-astea, e clar că vrea ceva, și nu vreun mărunțiș ca de obicei, nu! Ceva mare, grandios; mă și vedeam căutând bilete low-cost pentru cine știe ce „destinație” de toată jena, vreo fabrică d-aia de tocat banii turiștilor fleți, gen Praga sau Paris. Ei bine, nu! De data asta, nu! M-a uluit ce voia dumneaei: s-o las să-mi cumpere altă drujbă! Cică „asta veche e urâtă și murdară și lipită cu scoci și pare c-ai găsit-o prin gunoi”, și că ideea i-a venit când a văzut ea la reduceri drujba „Voinicel”. Am căzut direct în fund.

Ăsta a fost primul imbold. Al doilea a venit de la „băieții de la Vilacrosse” (care de fapt se-adună în Pasajul Macca), nu-i știți, valoare mare, de câte ori mă văd cu ei nu scap nemiștocărit, pe motiv că sunt sărac. Al treilea imbold l-am încasat citind o carte care m-a făcut să plâng („Fals jurnal de căpșunar”), cu toate că eu nu-s deosebit de plângăcios, poate doar la beție, dar aia nu se pune: scria acolo-n carte de Pasajul Brady, care chiar e-o chestie (revin!) și care nu-i infestat de turiști, că turiștii-s proști și sectari, merg cu turma, habar n-au de nimic. Așa c-am luat decizia să-ncep un mic (foarte mic!) serial despre cârciumile încă nedibuite de snobime, pitulate prin pasajele pariziene. La mine-acasă, da.

Când introduc în random-access memory termenii „drujbă” și „Paris” îmi dă mereu același rezultat: „muncă la negru înainte de aderare” (dar după ce-am scăpat de cozile la vize, adică 2002 – 2007), ceea ce este foarte frumos (pentru voi!), doar că eu tare-aș vrea să dau delete bucății ăsteia de RAM. Cum nu se dă dusă, nenorocita, pot doar pentru ca să spun că Bistrot Verdeau este un loc mic cu mâncărică ieftină în Pasajul Joufrroy, ăla paralel cu bulevardul Montmartre, pe care colcăie turiștii ca păduchii pe vulpe (dar colcăie și băieții ageri care-i fac la buzunare, lasă c-o povestim noi și p-aia). În pasaj nu intră niciun turist, că le e frică (tâmpiți!), o dată pe zi, maxim, dacă se aventurează un grup mare de babe americance, încadrat de doi ghizi (unu-n fața grupului, unu-n spate, „măturică”) și păzit de solizi închiriați cu ora. Altfel, e bine. Da, e bere la Verdeau, dar n-am băut acolo, că deși-i ieftină, pentru mine tot scumpă era.

***

„Nu te-ai schimbat deloc! Te gândești numai la tine! Ai rămas un monument de egoism și nesimțire!” etc. M-am întâlnit, adică, cu MMI (Marea Mea Iubire) pe stradă, absolut accidental, și mi-am luat o săpuneală ca-n vremurile bune (pentru ea), din care nu redau aici decât un 0,5%, cât suportă sărmana hârtie tipografică. Pe scurt: cică dumneai mă „urmărește” în revistă și constată că scriu numai despre bețiile mele („Care nu interesează pe nimeni, porcule”) prin tot felul de cotloane dubioase, suburbane, vasilerniene, când de fapt rubrica de baruri ar trebui să fie vector de forță al revistei, să educe publicul („Din țara asta de țărani, țigani și moldoveni”) prin prezentarea celor mai celebre localuri ale Europei, astfel încât cititorii să fie mult mai exigenți cu ei înșiși, cu cariera lor, să bea mai puțin, să muncească mai mult, iar în concedii să caute „restaurantele de elită” pe care le-ar fi aflat de la mine, să consume acolo și „să se simtă și ei oameni” măcar pentru două ore-n „viața lor de căcat”. În acest fel („Este foarte simplu!”), patronii români ar fi mai mulțumiți de angajați, angajații înșiși (adică voi care citiți, voi aștia cu vieți de căcat) ar fi motivați să fie mai buni, iar restaturatorii europeni, uimiți de afluxul de români cu bani care le calcă pragul, ar provoca, ușor-ușor, o schimbare de mentalitate în privința românilor: de la cerșetori și hoți, la consumatori respectabili și responsabili.

Mă rog. Ia uite ce viitor luminos de influencer mi se deschide-n față și eu ezit, probabil numai din prostie! Sigur, mi-ar fi ușor să mă folosesc de spațiul tipografic și s-o bag în pizda mă-sii pe MMI (cum am făcut și-acum 16 ani, fără spațiu tipografic!), dar hai să fie și un lup mâncat de oaie: vă recomand Dingo Bar din Paris, locul de legendă al întâlnirii dintre Hemingway și Scott Fitzgerald („The beginning of a beautiful friendship”). Așa, tată. Duce-vă-ți la Paris, arondismentul 14, coborâți din metrou la Vavin, pe linia 4, și căutați Dingo Bar, pe rue Delambre. Ați ajuns la numărul 10? Bun, bravo! Hai, că sunteți și voi europeni: respectabili, responsabili... poate chiar corecți politic? Bravo, bravo, bravo, de trei ori bravo! Doar c-acolo nu-i niciun Dingo Bar, e-o cârciumă italiană de superfițe, unde n-ar intra niciodată un om normal la cap (ca mine, de exemplu): am trecut de zeci de ori pe stradă, c-aveam treabă la cimitir, la Montparnasse, dar habar n-am avut că unde e-acum Auberge de Venise a fost, cândva, Locul. Lasă, că mai sunt și alte Locuri. Și alte MMI-uri!