Dumitru Popescu

Din câte am aflat, Dumitru Popescu a fost un teolog, profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, iar de murit, a murit acum trei an și ceva, pe 10 martie 2010, după ce-a scris destul de mult. Pe cât se pare, a fost foarte apreciat, în branșa lui. Pe de altă parte, eu, ca ateu, mă simt dator să citez un pasaj publicat de Dumitru Popescu în revista Academica, numerele 1 și 2 din 2009, în articolul Creaționismul și evoluționismul din punct de vedere teologic, de la pagina 40:

”... ambele teorii fac abstracție de prezența lui Dumnezeu în creație și de chipul lui Dumnezeu în om, fiindcă Dumnezeu a fost transformat într-o ființă nemișcată, care rămâne total exterioară lumii naturale.”

Cele două ”teorii” la care se referă Dumitru Popescu sunt, evident, creaționismul și evoluționismul, iar punctul lor comun de vedere (respins de autor, după câte înțeleg) e acceptarea ideii că ”lumea a devenit o realitate autonomă care funcționează prin ea însăși”. Bun, până aici înțeleg. Ortodocșii refuză această idee (simplă, mi se pare mie) și propun în schimb un alt punct de vedere, adică a unei lumi care funcționează din și prin voia lui Dumnezeu, nu în mod ”autonom”. Bun, și asta e de înțeles pentru mine, deși nu și de acceptat. Dar admit diferența de opinii.

Ceea nu înțeleg absolut deloc este poziția dogmaticii ortodoxe față de evoluționism. Iată ce scrie Mircea Flonta (la pagina 136, în Darwin și după Darwin, editura Humanitas, 2010, ISBN 978-973-50-2812-1): ”Din perspectiva creștinismului ortodox, disputele interminabile dintre creaționiști și evoluționiști sunt lipsite de însemnătate din punct de vedere spiritual. Atât respingerea evoluționismului de pe poziții creaționiste, cât și preocuparea pentru trasarea unei granițe menită să despartă știința naturii, ca exercițiu al rațiunii, de credința religioasă vor apărea drept străduințe care nu au sens.”

Deci nici filozoful Flonta nu înțelege. Normal, din moment ce nu-i nimic de înțeles! Dat fiind că teologii ortodocși refuză să angajeze un dialog, normal că punctul lor de vedere se reduce la ”Noi n-avem niciun punct de vedere în această problemă, pentru că, pentru noi, problema nu există!”. Frumoasă eschivă, dar complet inutilă: dacă nu ești în stare să dai răspunsuri, atunci de ce te miri că nu te mai întreabă nimeni nimic? Dacă refuzi să intri pe teren, cum poți să pretinzi un cuvânt de spus cu privire la jocul echipei?

De multe ori sunt tentat să-i privesc cu milă pe credincioșii ortodocși, în primul rând pentru neverosimila lor ignoranță (”baba nespălată pe picioare” a lui Țuțea e mai mult decât o figură de stil). Dar, până la urmă, ce vină au ei, amărăștenii, dacă înșiși teoreticienii ortodocși sunt incapabili de a susține o dispută teoretică? De ce să mă mai mir, atunci, că ortodoxul de rând nu știe să deosebească Paștele de Crăciun? La nivelul lui, și asta e tot o ”teorie”!

Oprescu are dreptate

Iar Nicușor Dan se înșală, cel puțin în privința Halei Matache. Am fost azi pe-acolo să văd ce și cum: fără umbră de îndoială, Oprescu a avut dreptate când a încălcat toate legile pentru a demola Hala Matache, iar Nicușor Dan, care pe formă avea dreptate, cu legea-n mână, greșea pe fond. Hala era condamnată, și cât timp ea stătea în picioare, ”străpungerea Uranus” n-avea nicio șansă de-a fi terminată. Acum se lucrează în draci la cei 200 de metri rămași, deci presupun că până-n toamnă se dă drumul la circulație, atât la mașini cât și la tramvaie. Din momentul ăla (să zicem, 1 septembrie 2013), în maxim doi ani zona va renaște și va deveni un vad comercial care va surclasa rapid Calea Victoriei. De ce cred asta? Argumentația, în alt post.

Vom muri și vom fi veseli

”Sunt multe lucruri interesante în viață”, decretează Valya, ”ca, de exemplu, salata”. Restul piesei* pare o tentativă de a demonstra această axiomă, sau mai degrabă de a-i conferi un sens particular: Sunt multe salate interesante în viață, ca, de exemplu, piesa fraților Presniakov.

Începem cu Valya, un fel de Stavrogin de secol XXI. Personajul e luat cu copy/paste din Dostoievski: inteligent, dezabuzat, neimplicat… ce să mai vorbim, băiatul se plictisește. Așa că-și bate joc de lume, în felul lui. Pentru că și el însuși e o parte din lume, începe prin a-și bate joc de propria persoană și continuă bătându-și joc de toți ceilalți, părinți, șefi, colegi, anchetați, martori oculari. Pentru că Valya ăsta are o meserie cu totul ciudată, da’ prefer să nu v-o spun, ca să mergeți la teatru în loc să frecați la nesfârșit telecomanda aia nenorocită. Cea mai perversă sculă de tâmpire !

Un alt ingredient e fractura dintre generații. Mama care-și iubește fiul, dar nu-l înțelege (Dana Dogaru și Marius Manole), versus șeful care nu-și înțelege subalternii (Răzvan Vasilescu și oricare din ei, că toți sunt tineri), darămite să-i mai și iubească. Bine, el face o excepție cu o subalternă mai frumușică (Xing Elena Ling), dar asta ține de altă legumă din salata Presniakovilor. Mai găsim în rețetă și inevitabilele rusisme, acum aduse la zi (letonii, arabii, japonezii și chinezii sunt dușmanii noștri, vor să ne distrugă pentru că noi am câștigat războiul), alături de jalnica prestație a funcționarilor de stat (milițieni) și a celor particulari (chelneri).

Evident, ca să țină totul la un loc, era nevoie de oțet și de ulei. Și piesa le are: umorul și moartea sunt la ele acasă. Trăim atât de triști, încât numai moartea (altora, bunînțeles) ne mai face să râdem, cam asta e ideea.

Finalul e complet neașteptat, practic de neînțeles, dacă n-ai avut vreodată de-a face cu tembelismul ”creatorilor”. Care creatori? Orice creatori, că toți sunt la fel. Cum a scris vreunul ceva, un fleac, un articolaș, cum nu-i mai ajungi cu prăjina la nas.

Apropo, nu mă mai sunați degeaba, că nu răspund la numere necunoscute. Sunt foarte ocupat.

*În rolul victimei, de Vladimir și Oleg Presniakov, la teatrul Metropolis. Regia: Felix Alexa. Cu: Dana Dogaru, Iulia Colan, Xing Elena Ling, Răzvan Vasilescu, Gabi Costin, Costel Bojog, Vlad Logigan, Dan Aștilean, Elias Ferkin și Marius Manole.

Go for it, Angela!

I think you're right. Let them bark till foaming, you have a job to do. And when it is about impaling some lousy Europeans, please have the Romanians first. They quite deserve another impaler.

“Da’ eu cu cine votez diseară?” se întoarce

Povesteam ultima dată cum urma să mă duc în Fire Club cu băieții și să mă uit la meciul de fotbal de la Budapesta, ăla dintre Ungaria și România. Și ce-mi dă prin gând? Ia să testez eu care e stadiul real de reconciliere româno-maghiară! Evident, am pus la cale un plan subțire, că doar nu era să-ntreb de-a dreptul, berbecește. M-am dus și-am cumpărat un tricolor maghiar, de 13 lei, unul d-ăla mic, de pus pe mese festive când vine o delegație în vizită. Planul, foarte subtil (credeam eu), era să pun stegulețul pe masă și să aștept întrebările celor din cârciumă. Le-aș fi răspuns că e un concurs, că trebuie să scrii cu pixul un mesaj pe steguleț (nu mai lung de 10 cuvinte), și autorul celui mai creativ mesaj e premiat cu o bere din partea casei (barmanul e prieten cu mine, de la fotbalul din Joia Verde). Taxa de participare la concurs era de 5 lei. Mă așteptam ca oamenii să scrie numai înjurături, eram pregătit pentru asta, dar aș fi premiat cea mai creativă înjurătură (nu e ușor să produci așa ceva, să știți!) și toată lumea era fericită. Iar eu rămâneam cu minim 15 lei în buzunar, și-n felul ăsta îmi scoteam și banii pe steguleț.

Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg… aveați vreun dubiu? Experimentul meu a decurs după cum urmează: am ajuns, am scos stegulețul din geantă, l-am pus pe masă și am deschis pliscul, ca să le explic băieților regulamentul de concurs; în secunda doi era bătaie pe el, cine să-l sfâșie mai repede în bucăți și să se frece cu el între picioare. Au fost doi ”câștigători”, dintre care unul (după frecatul ritualic pe la coaie) s-a apucat să ardă bucățica lui de steguleț cu țigara, iar celălalt a plusat, c-a scuipat pe bucățica proprie și-a anunțat solemn că se duce și la budă, să se șteargă cu ea la cur.

Da. M-am lămurit care e stadiul real al reconcilierii. Mai am de lucru.

Da' eu cu cine votez diseara?

Un altfel de bizon pentru liniștea noastră

Nu știu cât de rentabil e teatrul Act, ca afacere, dar ca teatru e categoric o reușită: repertoriu mic și bine ales, actori foarte buni, public restrâns și care cunoaște, cam asta e impresia pe care mi-a lăsat-o mie. Mai e și micul ”amănunt” că sala e în așa fel organizată, că nu prea poate pleca melteanul acasă, dacă se plictisește (cum se întâmplă de multe ori la teatrele mari), nemaivorbind de fenomenul ”mobil care sună în timpul piesei”. Sau, cine știe, am avut eu noroc să nu sune nici un mobil de data asta. Nici chiar al meu.

Piesa* pe care am văzut-o la Act e aproape de-o vârstă cu mine, dar încă e foarte bună. Aș zice chiar că timpul a decantat-o, adică i-a lăsat numai partea etern-umană, pe când ”fazele” și expresiile care erau la modă acum trej’ de ani trec practic neobservate. Sinopsis, ca să fie clar: Don, Teach și Bob sunt trei fraieri, un fel de spărgători aspiranți care până la urmă nu dau nici o spargere, deși numai despre asta vorbesc. Teach e mândrul posesor al unui pistol, cu care nu intenționează să împuște pe nimeni, dar pe care îl cară după el because of the way things go these days, expresie de pe vremea lui taică-miu și-a lui unchiu’ Gelu, dar pe care nimeni n-o mai produce astăzi, decât dacă vrea să cadă în penibil.

Deși toți trei actorii joacă impecabil, gloria (și dragostea publicului) merg în primul rând spre interpretul lui Bob, adică spre Marius Florea Vizante. Nu c-aș vrea să le ocultez meritele partenerilor săi de distribuție, dar într-adevăr Vizante scoate un personaj absolut de neuitat din imbecilul de Bob: e-atât de veridic, atât de dezarmat în prostia lui, încât până la sfârșit nu știi dacă să-l bați sau să-l înfiezi. Nici nu e nevoie să-l bați tu, că-l bate pistolarul Teach, la sfârșitul piesei, moment în care publicul (care a râs până atunci de s-a spart) aproape că începe să plângă, când îi aude vocea lui Bob de sub masa unde s-a pitit: ”Bbbă, mie-mi curge sânge din ureche. Bbbă, mie-mi curge sânge din URECHE!”.

MIHAI BUZEA

*American Buffalo, de David Mamet, la teatrul Act. Regia: Cristi Juncu. Cu: Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante.  

Când înverzeşte turcoazul

Hai să mă duc la teatru d-ăsta neconvenţional, îmi zic, că p-alea convenţionale le-am cam bifat, şi-n plus nici nu mă lasă cu sticla de bere în sala de spectacol. Am nimerit în “La Scena”, pe Calea Călăraşi, colţ cu Mântuleasa. Casă veche, boierească, renovată.

Găsesc locul faptei (undeva la mansardă, sub grinzile acoperişului), m-aşez, începe piesa*. Acţiunea mă absoarbe instantaneu: un taximetrist negociază c-o “fetiţă”. Prietena mea se foieşte, apoi şopteşte: “Mai stăm?”. Noroc că prima scenă se termină repede, altfel iar mă trezeam poşetat, ca să nu mai zic de reproşuri: “N-ai tu sănătate dacă nu m-aduci la piese cu lesbiene sau prostituate!”. Poftim mod de raportare la actul artistic...

Apropo de acte sau de raporturi: sunt berechet. Cronometrate, nu aşa! În scena a doua, taximetristul are un act cu o fată-n casă; în al treilea, fata-n casă are un raport cu băiatul stăpânei, şi tot aşa, din raport în act şi din act în raport, defilează prin faţa noastră personajele piramidei sociale. Cronometrăm timpul de acuplare al masculilor din toate clasele, rasele şi masele, cercul închizându-se cu bogătaşul Malcom şi prostituata Irene, cea care deschisese balul. Scriitorul Robert se dă ziarist în patul top-modelului Kelly (scena 7), iar prietena mea comentează: “25 de minute! Nu-i rău deloc pentru un ziarist!”.

Desigur, toate aceste personaje (zece la număr) sunt interpretate de doi actori (un el şi-o ea), ceea ce dă montării piesei un ritm foarte alert – asta e şi ideea, să ţii oamenii în priză, nu să-i laşi s-adoarmă. Adevărat că pentru actori e un efort considerabil, dar amândoi se achită perfect de treabă. În plus, actriţa e şi foarte drăguţă, deşi aici opiniile sunt împărţite (“Ce drăguţă, care drăguţă? Aia-i drăguţă, chiombu' pământului?!”), la fel ca în privinţa sensului titlului: “Păi îi zice-aşa că tot decorul era tras pe albastru, afară de cuvertura de pat, care era verde”, zic eu. “Verde-i leurda aia-a ta”, e de părere Amy, “cuvertura e turcoaz toată ziua. Vezi ce scrii în cronică, că şi-aşa te ştie lumea de daltonist”.

*The Blue Room, de David Hare, la club restaurant La Scena. 

Regia şi distribuţia: Iulia Lumânare şi Radu Micu.

Generația greșită

Aș fi vrut să intitulez altfel textul ăsta, poate „Generația ’27”, poate „Generația Nae Ionescu”, sau chiar „Generația «Crinul Alb»”, dar fiecare din aceste titluri are câte o hibă, și-n plus nici nu comunică nimic din ce vreau eu să spun. Iar ceea ce vreau să spun e simplu: interbelicul a fost greșit. Intelectualitatea interbelică a fost greșită. De politicieni, de industriași sau de țărani nici nu mai zic.

Înainte de a continua, trebuie să precizez că eu am crescut fără nici cea mai mică informație despre intelectualii interbelici. Mie nu mi s-a spus acasă, ca altora, „Ehei, ce scriitori erau înainte... ce ziariști, ce eseiști, ce critici, ce profesori!”; nimic! Singurele informații primite de la familie despre perioada interbelică erau de natură strict economică, cum să zic, de natură mic-utilitaristă: „Înainte se trăia mai omenește!”. Când, după Revoluție, școala 104 din Berceni a fost rebotezată „Mircea Vulcănescu” am întrebat și eu, alături de puzderia de copii ai blocurilor: „Da’cine-i ăsta?”.

Tot după Revoluție m-am pomenit bombardat de o avalanșă de nume cu care, ca român, trebuia de acum înainte „să mă mândresc”: Noica! Cioran! Eliade! Vulcănescu! Țutea! Sebastian! Crainic! Ionescu! Ionescu! Lovinescu! Pandrea! Șeicaru! Sârbu! Manoliu! Vianu! Botta! Cioculescu! Acterian! Golopenția! Gyr! Brăiloiu! Holban! Blecher! Evident, m-a luat amețeala și prima reacție a fost una de respingere, de „Ia mai lăsați-mă-n pace!”. Pe urmă, treptat-treptat, am început să citesc.

Primele impresii au fost foarte puternice și admit că m-au ținut sub „vraja” lor mai bine de un deceniu, poate chiar două. Foarte greu, însă, am început să mă dezmeticesc. „Agentul de trezire” a fost nimeni altul decât amărâtul de Petre Țuțea: atât de stupizi și de primitivi mi-au părut admiratorii lui, încât am făcut și eu efortul de a-i citi „vorbele memorabile”. Cam de atunci am început să mă dumiresc.

Care a fost, din punctul meu de vedere, greșeala lor fundamentală, nu a unuia sau a altuia, ci a lor ca generație? Simplu spus, au ratat întâlnirea cu modernitatea. S-au apucat să construiască „românismul” într-un moment în care toate „ismele”, după o efervescență de 150 de ani, intrau în declin și urmau să dispară. Ei au refuzat „dezvrăjirea” lumii, chit că ăsta era viitorul; au ales trecutul („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). S-au concentrat pe mortăciuni: filozofie, teologie, hermeneutică... drumuri închise, fundături. Au închis ochii la germenii care încolțeau sub nasul lor (globalizare, tehnologizare, cercetare aplicată) și au căzut în fund de admirație pentru diverse mumii prăfuite: ortodoxie, naționalism, marxism, agrarism și câte și mai câte. Au pariat pe colectivism, sub diferite forme, și-au ignorat individualismul, libertatea alegerii și autonomia persoanei. Mai ales autonomia economică.

Aici cred că este esența greșelii. Toți acești oameni, indiferent de ce le-a rezervat ulterior soarta, au aspirat la a deveni bugetari. Nu le-a dat prin minte să fie altceva decât slujbași la stat. Cât de orb a putut trăi și muri un Petre Țuțea, de pildă, care în ultimul an de viață (când ar fi trebuit să tragă concluziile!) spunea că el s-ar fi realizat doar ca „legiuitor”! Ce viitor ar fi putut pregăti pentru România o generație întreagă de funcționari ai statului?! Ce fel de inițiative poate avea o generație care tremură pentru leafă? Cum credeau ei că o țară poate supraviețui și prospera într-o lume competitivă, dacă cele mai luminate minți își petrec viața stând la birou și aștepând să ia chenzina?

Să mă mai mir că România comunistă s-a făcut atât de ușor, cu cea mai mică rezistență populară din tot Estul, când în „genialul” interbelic oamenilor li s-a tot spus (de către cei mai progresiști tineri intelectuali!), că secretul unei vieți fericite e să lucrezi toată săptămâna la stat, iar duminica să te duci la biserică? Păi comuniștii exact asta au oferit românilor! Și-atunci, cum să nu-i regrete lumea?!

M-am lămurit. Ca și alte gogoși care mi-au fost băgate pe gât, nici interbelicul n-a avut vreo soluție pentru România. Poate că, la urma urmei, nici nu există vreo soluție. Și poate că nici nu e nevoie de vreuna. Fiecare să trăiască pe cont propriu, ca individ, nu ca stat, națiune, confesiune sau altă bălărie colectivistă, cu răspunsuri pentru fiecare în parte și pentru toți laolaltă.

Ca să-l citez pe Ian McEwan: „No more big ideas”.