"Tiganul cu darabana"

Ori de cate ori alerg seara in parc ma urmareste sunetul unei darabane. La inceput sunt in stare s-o localizez: e pe undeva pe “coama” derdelusului, locul de incalzire al multora dintre joggeri (era si al meu, dar l-am schimbat). Sunt doua banci puse fata in fata, si-acolo e in fiecare seara un grup ce-l contine si pe “tiganul cu darabana”. Acum, de vazut nu l-am vazut niciodata, ca alerg pe noapte, dar am vazut grupul si mai ales am auzit “darabanitul” instrumentului, cu care interpretu-si sustine recitalurile. N-am eu ureche muzicala, admit, dar ritmurile pe care le scoate el din darabana sunt manele toata ziua!

De fapt, toata noaptea – de aici, drama: ca la orice ora ajung la alergat aud inimitabilu-i tarap tarap, tarap tarap (ma rog, nu stiu cum s-ar putea reproduce sunetul respectivului instrument, in orice caz, ceva penibil si foarte neplacut auzului). Asta ar fi partea buna, ca-l aud cand ajung; partea proasta e ca-l aud cand alerg, de parca s-ar tine dupa mine! Intelegeti ce vreau sa spun: in orice parte a parcului as fi, darabana e parca la doi pasi, “doinind” pe tiganeste, in intuneric. Sa m-apuce nebunia!

Numai ca de vreo doua zile a dat frigul si m-am dus mai devreme, pe lumina. Si am avut urmatorul soc: “tiganul cu darabana” nu e o persoana. E o institutie!

Sa ma explic: cineva, un fabricant, a avut ideea (foarte lucrativa, banuiesc) de a pune pe piata niste darabane de plastic, de forma aproximativa a unei cupe de la Daciada (aveam io una p-acasa, d-aia stiu; castigata acum 30 de ani, intr-un “concurs popular”, categoria “pitici” – castigata prin “neprezentarea adversarului”!). Ei bine, aceste plasticarii, darabanele-astea au avut un succes colosal in Berceni, se pare, si multe grupuri de tineri (adolescenti?) le-au adoptat. Cam cum erau ghitarele “pe vremea mea”, probabil: aveai o ghitara, in jurul ei se forma un grup. Bine, ca atunci mai era nevoie de un mic amanunt: un ghitarist, cineva care sa stie cu instrumentul. Acum, grupurile formate in jurul unei asemenea darabane sunt mult mai omogene, in sensul ca fiecare bate in darabana aia cand ii vine lui cheful, fara nici un fel de pricepere, evident: doar cat sa sune a manea d-aia cu “dujmanii mei”.

Ca aceste grupuri sunt compuse din tineri etnici romani (baieti si fete), v-ati prins deja. Nici un tigan n-am vazut printre ei. Romani de familie saraca din margine de Bucuresti. Mahalagii, cum se spunea in interbelic, copiii blocurilor tipizate. Limba lor de comunicatie este romana, da, dar ei sunt apatrizi, in sensul ca singura lor patrie e “Smecheria-land”. Fata de acesti tineri, emo sunt o aristocratie (e cumva un raport simetric cu cel de acum 20-25 de ani: atunci opozitia era “rocher vs cocalar”, acum este “emo vs manelist”. Poate ma insel, dar nu cred).

Sa revenim la “tiganul cu darabana” si mai ales la continutul cutiei mele craniene: interesant, nu? Eu, care ma dau egalitarist si corect politic, ce-am facut? Am auzit o darabana noaptea-n parc si imediat am inceput sa-i injur pe tigani! Fara sa vad niciodata pe autorul faptei incriminate (darabanitul), fara sa fac nici o verificare, fara sa incerc sa stau de vorba cu el, ce-am zis? “Uite, tiganii, nenorocitii, uite cum tulbura linistea publica, si politia nu face nimic! Tiganii astia, domnule, care fac numai rele, si statul ii tolereaza! Pai, Antonescu saracu’, el ar fi…”, etc, stiti placa asta.

Nu seamana al naibii cu “romanismul militant” (adica ignorant) al lui Nae Ionescu si al altor speriati ca el…?!