vineri, 7 ianuarie 2011

Al patrulea amendament


Acum 234 de ani s-a născut textul declarației de independență a Statelor Unite, unde citim negru pe alb că noi toți avem niște drepturi ”inalienabile”, adică dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul la căutarea fericirii (We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness).

Acum 145 de ani s-a născut Vasili Blokhin, un om cinstit, muncitor, care și-a căutat și el fericirea, ca oricine. Din păcate, a murit la balamuc.

Acum zero ani, adică azi pe la prânz, s-a născut în mintea mea rotundă ideea de a scrie acest text, care adică să dezbată chestia cu ”căutarea fericirii”. Nu-l scriam, dar prea m-am enervat auzind a enșpe mia oară una din replicile pe care le urăsc cel mai mult (e-n top five, categoric): ”N-are nici o legătură!”.

Să mă explic. Ca pe oricine altcineva, și pe mine mă calcă pe nervi multe lucruri pe care le aud, le văd, le pățesc, le simt sau le intuiesc (adică le știu dar fără dovezi). Întotdeauna o să fie ceva care nu-mi convine, ceea ce nu-i de mirare (ar fi culmea să fie invers!). Cu trecerea timpului, m-am dezvățat să dau vina pe țară (”Ca la noi, la nimeni”) sau pe concetățeni (”Suntem ultimii oameni, domnule!”). M-am obișnuit și cu gândul că și în alte țări și zări sunt oameni proști – sau cel puțin, oameni care au alte păreri decât mine. Am încetat deci să invoc Mitul Perfecțiunii Altora (”Nu vezi așa ceva în Germania”; ”Coca-Cola are alt gust în America”; ”La noi e jale, dar Afară e cu totul altfel”, etc) și m-am dezobișnuit, puțin câte puțin, să mai cad în cur de admirație (”Aveți dublă cetățenie, ce extraordinar!”). Dar pentru că româna e limba mea maternă și în limba asta gândesc, mi-e încă foarte greu să mă abțin în fața stupizeniilor de limbaj. Nici măcar nu-i vorba de greșeli sau de exprimări confuze, ci pur și simplu de tâmpenii în gândire, coafate în și mai mari tâmpenii în vorbire.

Acum că m-am pornit, hai să fac și Top 5, că cine știe când mai am ocazia. Pe locul unu, detașat, ”Nici nu știi câtă dreptate ai!” (pai da, nu știu, am spus-o din prostie, noroc cu tine că erai pe-aproape, să-mi atragi atenția ce a putut ieși din bezna minții mele). Pe doi ar fi asta cu ”N-are nici o legătură!”, la care o să revin. Trei și patru sunt foarte disputate între ”o serie întreagă” și ”miere de albine”, aceste două piscuri ale precizării (prostești și inutile, dar ce contează), iar cinciul cred că-l acord celebrului ”întru”, ierte-mă adepții păltinișanului, doar că tare nerod trebuie să fie omul, când își vopsește cioara și se convinge singur că-i papagal. Dar dacă numai un papagal îl face fericit și-ajunge să creadă singur în propria lui scamatorie, n-o să m-apuc eu acum să-i contest dreptul la căutarea fericirii.

Bun, înapoi la ”N-are nici o legătură!”. Aici povestea e mai amplă, mai veche și mă tem că mult mai personală. Dacă e să mă rezum la esențial, aș zice că eu am fost dintotdeauna genul care vede ”legături” peste tot, dar nu știu cum s-a nimerit că am avut mereu prieteni care nu vedeau ”legături” nicăieri. Exemple, ca să nu vă pierd: în facultate am avut odată o așa-zisă ”comunicare științifică” (altă tâmpenie) și am vorbit despre ”Obsesia etnogenezei în opera lui Mihail Sadoveanu” (rahat cu perje, că despre etnogeneza asta e vorba doar în ”Creanga de Aur”). Ca să fiu sigur de succes, i-am chemat în sală pe băieții din echipa de fotbal, să mă susțină energic, în caz c-or sări etnogeneticienii la bătaie (adică regretatul profesor Gheorghe Bulgăr, fie-i țărâna ușoară). Conferința a fost o reușită, că fotbalagiii au făcut o bună impresie asupra colegelor mele, filoloage ochelariste pline de coșuri, și publicul a mai ieșit puțin din amorțeală. Pe de altă parte, pe băieți i-am cinstit ulterior cu bere Gambrinus, și după ce s-au cherchelit mi-au mărturisit că n-au înțeles absolut nimic: ”Băi, labă, da’ ce legatură e între Sadoveanu și daci?!”. Am explicat până am făcut spume la gură, ca să nu primesc alte replici decât ”Bine-bine, coae, da ce legătură e între Sadoveanu și dacii pulii mele?!”, etc.

Alta: urma să plec la Budapesta și am întrebat-o pe-o fată care făcuse masterul acolo: ”Cum e orașul?”. Răspunsul a fost descumpănitor: ”N-are nici o legătură!”. De data asta eu am fost cel care n-a înțeles nimic, și-abia când am ajuns pe Rakpart am priceput unde bătea ea: voia să spună că, în materie de urbanism, Budapesta nu seamănă absolut deloc cu Bucureștiul. Mă rog, gusturi – două capitale europene, vecine, foste comuniste, ambele de influență franco-germană (la început) și sovietică (la sfârșit), e cam greu să nu semene ”absolut deloc”, dar astea-s nuanțe. Important e că interlocutoarea mea nu putea să vadă ”legătura” dintre două orașe, pe când eu văd legături între orice și orice, între cumâs și NORAD, între Herodot și Kinder cu surprize, între ciobaneștii caucazieni și scrierea mayașă, între părul meu pubian și focile din Baikal. Esențial e să vrei să vezi legături, că te concentrezi și le vezi. Pe de altă parte, dacă nu-ți convine să vezi o legătură, păi atunci n-o vezi nici când ți se înfășoară de gât, sub formă de ștreang.

Mătușă-mea, de exemplu, nici acum nu poate să vadă legătura dintre cerceii ei din urechi și piercing-urile din buzele, sprâncenele și nările altora (ce-i drept, cu mult mai tineri decât ea). Sau verișoară-mea, care se miră și-acum de scânteia de geniu ce-a făcut-o să-și boteze cățelul ”Țachis”, de parcă n-ar fi la mintea cocoșului (câine-cățel-cuțulache-cuțulachis-țachis). Dar poate că vina-i a mea, că nu posed ca ea, minte de cocoș.

Alt exemplu de incapacitate în a vedea legături: Vasili Blokhin al nostru n-ar fi priceput niciodată ce ”legătură” poate fi între modesta lui persoană (general-maior în NKVD) și Statele Unite ale Americii. Spre norocul lui, nici superiorii săi politici n-au făcut vreo legătură, că altfel era rău de Vasili, nu mai pupa el pensie. Și de ce să i se fi refuzat omului dreptul la pensie? Că doar a muncit pentru ea, nu i-o dădea statul degeaba, pleașcă! Șansa lui e că a găsit devreme în viață o muncă aducătoare de fericire, fiindcă în fond ăsta e secretul: să-ți placă ce faci. Tu, de fapt, ești felul în care-ți câștigi pâinea, ești truda ta de zi cu zi. Dacă truda asta nu-ți place, ești nefericit. Dacă îți place, ești fericit. Simplu ca vaca.

Munca lui Vasili era să omoare oameni. S-a achitat cu bine de asta, de-a lungul multor ani de serviciu meritoriu, și-a ajuns călăul cel mai prolific din toate timpurile, cel puțin din toate cele consemnate istoric: în jur de 20.000 de indivizi și-au încheiat problemele datorită lui. Dintre ăștia, vreo câteva mii de ofițeri polonezi, în pădurea de la Katyn; restul au fost cetățeni sovietici, așa că apartenența lor etnică nu contează, că-n patria muncitorilor și țăranilor toți erau egali. Carevasăzică, Blokhin a beneficiat din plin de drepturile fundamentale ale omului: de dreptul la viață (că doar nu l-a omorât nimeni), de dreptul la libertate (ce, i-a zis cineva ceva?!) și la căutarea fericirii (omorâtul oamenilor îl făcea pe el fericit, și uite c-a avut parte din plin!). Și-atunci, de ce se laudă americanii cu drepturile omului, și contestă rușilor întâietatea?

În concluzie, cum poți să-ți găsești fericirea, dacă nu luând-o de la altcineva?!

3 comentarii:

Constantin Nica spunea...

Dom'le, nu am nimic sa-ti zic despre articol, doar ca trebuie sa-l mai citesc o data dupa ce se culca piticii. Doar o singura chestie, de forma mai mult. De de ce nu spui dvs "Vasili Blohin" ca doar asa scrie in rusa (Василий Блохин)?! Eu asa am invatat la scoala, nu cu varianta trecuta prin engleza (Blokhin).

Mihai Buzea spunea...

@ constantin nica: pai la cat de cunoscut e personajul, puteam sa-i spun cum aveam chef, ca tot trebuia sa fiu crezut pe cuvant! Cine naiba a auzit de Blohin/Blokhin in Romania...?!

p.s. au adormit aia micii?

Anonim spunea...

...ne vopsim singuri cioara si ne pacalim ca e papagal...Magistral!
.....................Krantz