luni, 10 ianuarie 2011

Prima dată nu-i prima oară


Ghijasa de Sus, luna iulie, anno domini 1982. Căldură mare, muncile câmpului în toi: coasa, prașila a doua, mă rog, mici galanterii, cum e pe la țară. Când se lăsa seara, aproape toți bărbații satului – de flăcăi nu mai spun – urcau dealul Bărcului, care pe jos, care cu tractorul. Ăla era singurul loc unde “se prindeau bulgarii”. Desigur, bulgarii ăștia nu se lăsau prinși ușor, trebuia pregătire: un televizor mic, de voiaj, era legat la bateria tractorului, apoi un flăcău mai sprinten (de obicei, văru-meu) aranja o sârmă de antena televizorului și se ondula cu sârma aia în toate direcțiile, până când imaginea se stabiliza cât de cât. Atunci toată lumea zbiera: “Se vede, bă! Stai acolo-șa că se vede!”. În semn de înaltă stimă și prețuire, unul din băieții mai mici era suit pe cabina tractorului, ca să țină sârma-n sus. Cum se mișca, cum îl potopeau cu-njurături.

Eu nu fusesem niciodată unul din “băieții mai mici”. Deși eram ceva mai răsărit decât ei, taică-meu (anti-microbist feroce) nu mă lăsa pe deal, sau “în Bărc” cum spuneam noi: “Ce să te mesteci tu cu oameni slaghi?” (slabi, nota mea). Desigur că nu vorba de mușchii lor era vorba, ci de statutul social. Doamne, cât îi mai invidiam pe băieții ăia! Veneau noaptea târziu, în grupuri, vorbind ca soldații după bătălie, iar eu prindeam de la ei câte o vorbă, extraordinară, nemaiauzită: “semifinală de infarct”, “hat-trick Boniek”, “dinții lui Battiston”, “voleul lui Fischer”, și mai ales un nume, repetat de toți: “Paolo Rossi”.

În seara finalei m-am culcat devreme, ca să-i adorm vigilența lui taică-meu. Cănd totul s-a liniștit și dormeau toți, am sărit afară pe geam și nu m-am oprit din fugă până-n Bărc. Am prins totuși repriza a doua, din cel mai onorantă poziție, adică de “băiatul care ține de sârmă”. N-am văzut nimic din meci, dar am înțeles c-ar fi câștigat Italia, cu trei la unu.

Drumul de întoarcere nu l-am făcut singur, ci împreună c-o fată mult mai mare decât mine, una din codanele Ghijesei. Era mult după miezul nopții, dar acum puteam să stau și eu de vorbă de la egal la egal cu microbiștii ghijăseni.
Din păcate, ei erau convinși că meciul s-a terminat 3-2. Eu am sugerat că ei sunt proști; ei au sugerat că însoțitoarea mea m-ar fi zăpăcit cu farmecele ei.

Toate babele satului povesteau a doua zi despre cum mi-am pierdut eu virginitatea, inițiat de curva satului.

4 comentarii:

Ciofiac spunea...

Frumos... una dintre cele mai bune povesti de claca si spada la care am ras cu toata bunavointa... Esti un adevarat Creanga!

Mihai Buzea spunea...

@ ciofiac: multumesc, sar'mana. Cate un comment din asta imi mai da curaj, si cumva motivatie sa mai bag cate un post, cand prind timp.

In materie de Creanga... nu ca ma infoi la clasici, dar as prefera sa-l urmez pe Creanga in texte ca "Mos Nechifor Cotcariul" (varianta hard), "Povestea povestilor" si "Povestea pulei" (astea nici n-au variante soft). Acolo e valoarea, nu in "Amintiri din copilarie"!

Dumitru spunea...

Din ce vat eu pe wikipedia povestea pulei si povestea povestilor e acelasi lucru. Sau nu?

Mihai Buzea spunea...

@ dumitru: sunt diferite. preferata mea e "Povestea pulei", pentru ca eu sunt mai timid si mai lipsit de imaginatie. criticii literari sustin, insa, ca marea capodopera licentioasa a lui Ion Creanga este "Povestea povestilor". se poate, nu contest.