Moise Ilea a murit în zadar

În politică, acesta este sindromul „Băieții noștri nu au murit în zadar”. În 1915, Italia a intrat în Primul Război Mondial de partea puterilor Antantei. Obiectivul declarat al Italiei era să „elibereze” Trento și Trieste – două teritorii „italiene” pe care Imperiul Austro-Ungar le stăpânea „pe nedrept”. Politicienii italieni au ținut discursuri pătimașe în parlament, jurând că această eroare istorică va fi remediată și promițând o revenire la gloria Romei Antice. Sute de mii de recruți au plecat pe front strigând: „Pentru Trento și Trieste!”. Credeau că va fi o victorie ușoară.

Nu a fost nicidecum așa. Armata austro-ungară avea o puternică linie de apărare de-a lungul fluviului Isonzo. Italienii au atacat-o în 11 bătălii sângeroase, câștigând cel mult câțiva kilometri și nereușind să o străpungă. În prima bătălie au pierdut 15.000 de soldați. În cea de-a doua au pierdut 40.000 de oameni. În a treia confruntare au pierdut 60.000. Luptele au continuat astfel vreme de mai bine de doi ani îngrozitori, până la cea de-a 11-a ciocnire. Atunci austriecii au contraatacat în cele din urmă, iar în cea de-a 12-a luptă, mai bine cunoscută drept Bătălia de la Caporetto, i-au învins categoric pe italieni și i-au împins înapoi până aproape de porțile Veneției. Glorioasa aventură a devenit o baie de sânge. Până la sfârșitul războiului, aproape 700.000 de soldați italieni au fost uciși și peste un milion au fost răniți.

După ce au pierdut prima bătălie de la Isonzo, politicienii italieni aveau două opțiuni. Ar fi putut să-și recunoască greșeala și să propună semnarea unui tratat de pace. Austro-Ungaria nu avea revendicări în privința Italiei și s-ar fi bucurat să instaureze pacea, fiindcă lupta pentru supraviețuire cu rușii mult mai puternici. Totuși, cum puteau politicienii să meargă la părinții, soțiile și copiii celor 15.000 de soldați italieni morți și să le spună: „Ne pare rău, a fost o greșeală. Sperăm să nu suferiți prea mult, dar Giovanni al vostru a murit în zadar, la fel și Marco”? Alternativa ar fi fost să spună: „Giovanni și Marco au fost eroi! Au murit pentru ca Trieste să aparțină Italiei și vom avea grijă ca moartea lor să nu fie în zadar. Vom continua să luptăm până când victoria va fi a noastră!”. Nu e de mirare că politicienii au preferat cea de-a doua variantă. Așa că au mai purtat o bătălie și au mai pierdut 40.000 de oameni. Politicienii au hotărât din nou că ar fi mai bine să continue lupta, căci „băieții noștri nu au murit în zadar”.

Însă nu putem da vina doar pe politicieni. Și masele au susținut în continuare războiul. Iar după război, când Italia nu a obținut toate teritoriile pe care le-a cerut, democrația italiană i-a adus la conducere pe Benito Mussolini și pe fasciștii lui, care au promis că vor obține despăgubirile cuvenite pentru toate sacrificiile pe care le făcuseră italienii. Deși unui politician îi este greu să le spună părinților că fiul lor a murit în zadar, este mult mai dureros ca părinții să-și spună lor acest lucru – iar victimelor le este și mai greu. Un soldat infirm care și-a pierdut picioarele ar prefera să-și spună mai curând „M-am sacrificat pentru gloria națiunii italiene veșnice!” decât „Mi-am pierdut picioarele fiindcă am fost îndeajuns de prost încât să-i cred pe politicienii care-și urmăresc propriile interese”. E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței.

Preoții au descoperit acest principiu cu mii de ani în urmă. El stă la baza mai multor porunci și ceremonii religioase. Dacă vrei să-i determini pe oameni să creadă în entități imaginare precum zeii și națiunile, trebuie să-i faci să sacrifice ceva de preț. Cu cât sacrificiul este mai dureros, cu atât vor fi mai convinși de existența beneficiarului imaginar. Un biet țăran care își sacrifică un taur valoros pentru Jupiter va deveni convins că Jupiter există cu adevărat – altfel, cum să-și justifice prostia? Țăranul va mai sacrifica un taur, apoi altul și altul și altul, doar ca să nu fie nevoit să admită că toți taurii de dinainte au fost o risipă. Din exact același motiv, dacă am sacrificat un copil pentru gloria națiunii italiene sau mi-am sacrificat picioarele pentru revoluția comunistă, de obicei asta e suficient ca să mă transforme într-un naționalist italian plin de zel sau într-un comunist entuziast. Căci, dacă miturile naționale italiene sau propaganda comunistă sunt doar o minciună voi fi nevoit să recunosc că moartea copilului meu sau propria mea infirmitate au fost cu totul în zadar. Puțini oameni au tăria să recunoască un asemenea lucru.

(citat de la paginile 264-266 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Comentez:

Unu: străbunicul meu Moise Ilea luptat la Caporetto și a murit chiar în zadar. Zice Harari ce-o zice, dar italienii tot au căpătat Trento și Trieste după război, pe când patria lui Moise Ilea a dispărut ca fumul (atenție, „patria” lui era Imperiul Austro-Ungar, după numele lui oficial „Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der Heiligen Ungarischen Stephanskrone”, nu România, nu Ungaria, nu Europa, nu altceva! Ca om al timpul său, Moise Ilea avea și el o patrie, căreia îi plătea impozitele și pentru care făcea armata, iar patria lui era exact asta). Nu se pune problema ca morții din războiul ăla să fi câștigat vreunul ceva, indiferent de care parte au luptat, dar pentru supraviețuitori a fost mai rău dac-au fost dintre cei care-au luat bătaie, decât dintre cei care-au bătut. Văduvei și copiilor lui Moise Ilea (bunica mea maternă a fost cea mai mare dintre copii) nu le-a plătit nimeni pensie, mureau de foame dacă rămâneau în sat fără niciun sprijin, au plecat la oraș și-au muncit ca slugi, până când văduva lui Moise Ilea a murit în epidemia de gripă spaniolă și-a lăsat trei copii orfani, fără nimeni pe lumea asta. Asta înseamnă o moarte în zadar, nu pentru mort, ci pentru cei rămași în urmă. 

Doi: există beneficiari total neprevăzuți ale deciziilor politice greșite. Ernest Hemingway și Erwin Rommel au fost și ei la Caporetto, în tabere diferite, și experiența de acolo a stat la baza succesului în viață a fiecăruia dintre ei, e adevărat că pe căi complet opuse. 

Trei: am impresia că această carte va deveni o biblie pentru tineri, fiindcă le spune cam ce vor s-audă. În cazul ăsta, de cine vor fi purtate următoarele războaie?! Mă-ntreb, adică: când neîncrederea în politicieni este maximă (și este), cum ar putea fi convins cineva de cântecelele ca „Du-te la oștire, pentru țară mori”... ?!

Patru: dacă sindromul BNNAMIZ, descris de Harari, este corect (și eu cred că este), atunci toate eforturile politicienilor non-PSD de a-i disloca pe votanții PSD din convingerile lor sunt moarte din fașă. Cum zice autorul, „mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței”, iar viața electoratului PSD nu a fost altceva decât suferință, în comparație cu viața generațiilor născute după Revoluție. În consecință, schimbarea de mentalitate la care ne așteptăm („Vrem o țară ca afară”) nu va avea loc decât după ce toți oamenii născuți înainte de 1950 vor muri.

Cinci: noi toți, dar absolut toți, îi ținem pe loc pe cei care vin din urmă, pentru că fiecare dintre noi este blocat într-un proiect început într-un trecut oarecare, mai îndepărtat sau mai apropiat, proiect care între timp a devenit desuet, nu mai spune nimic, nu mai are niciun sens, darămite un rost. Dar sindromul „Nu, n-a fost în zadar” (variantă: „Nem, nem, soha”) împiedică pe oricine să tranșeze problema în stilul securistului Tudor Postelnicu („Am fost un dobitoc”), indiferent care e natura problemei: job, profesiune, căsnicie, hobby, viciu, angajament politic, credință religioasă, opțiuni geopolitice… bloguri. În 2007, când m-am apucat să scriu pe Berile de Aur, am fost convins că, pentru ceea ce scriu eu, vor exista cititori. N-au existat. Neuronii mei au murit în zadar.

Cranberries

Se spune ca romanii sunt prosti. Despre alti romani n-as garanta, dar despre mine sunt sigur: sunt prost de-mpung. Mai precis, eram, adica am fost, timp de 17 ani.  Si nu numai eu: toata gasca mea de munte e-n aceeasi oala.

Pentru ca, de ce: noi mergem impreuna pe munte din 1993. Mai mult sau mai putin in aceeasi formula (de fapt, mai putin, ca unii au renuntat, altii noi au aparut, ma rog cum e-ntotdeauna), dar eu incepusem sa merg pe munte in 1988 (in Bucegi, dar orisicum!). Ceilalti inca dinainte, de prin 1987, dar pe vremea aia nu ne cunosteam, deci hai sa ramana ’93 ca an de reper.

Bun, din ’93 si pana acum trei ani (adica in 2010!), noi nu stiam ca merisoarele (cranberries, pentru cei care nu mai stiu romaneste) sunt de mancare! Mi-e inexplicabil de rusine, dar asta e adevarul. Stiam sa recunoastem fragii, murele, agrisele, zmeura, afinele, ba chiar si scorusele si paducelele (dar nu le mancam decat la nevoie, c-au gust fainos), dar habar n-aveam ca merisoarele sunt comestibile. Cunosteam pana si “nebunelele” (p-astea nu le stiu in engleza), ca sa ne ferim de ele; mai mult, puteam sa recunoastem floarea de merisor (“rhododendron”, cum i se spunea pe atunci) si stiam ca este comestibila, dar nu ne-a dus mintea ca dintr-o floare comestibila rezulta un fruct comestibil. Vine-va a crede? Mie inca nu! Si doar eu sunt prostul din fabula…

De anul asta am vazut pietele din Bucuresti invadate de merisoare marketate ca “Merisoare de Sibiu” – de parca asta ar fi un titlu de noblete, sau ceva. Enfin, nu ma pun eu acum la mintea pietasilor romani.

Dar ma pun la mintea amicului Grecku, cunoscut si ca Stele, pentru cititorii Berilor de Aur: ce credeti ca explica asta-vara amicul, plin de zel pedagogic, unei vieneze cu sani frumosi? Cica “exista doua varietati de afine (huckleberries in americaneste, billberries in englezeste, blueberries in European pidgin), dintre care una e comestibila, asta”, si amicul baga o afina-n gura, “iar cealalta este otravitoare, adica, uite, asta”, si amicul culege o afina d-aia otravitoarele si i-o baga vienenezei sub nas. Am intervenit, scarbit de atata ignoranta, dar fara sa zic nimic: i-am luat afina din mana si-am mancat-o. Apoi i-am zis fetei: “Ambele varietati sunt bune de mancare. Dumnealui nu se pricepe”. Vieneza a oftat admirativ: “Ah, so!”.

Concluzia? Intr-adevar, romanii sunt prin traditie prosti, adica ignoranti. Dar sunt capabili sa invete: daca merisoarele sunt la vanzare in piete, inseamna ca cineva le si cumpara, corect? Pai, daca babetul vesel care misuna printre tarabe a ajuns sa-si dea pensia pe cranberries, inseamna ca poporul asta mai are o sansa!

From Russia with Love

Păi cum să nu mă mir, când intru pe partea de administrare a blogului Berile de Aur și văd că sunt accesări din Rusia? Adică, cele mai multe accesări sunt din România, iar pe urmă vin cele din Statele Unite, Rusia și Franța. Nicio mirare despre America sau Franța, că p-acolo am rude și prieteni; dar Rusia?! Pe cine am eu în Rusia, că n-am pe nimeni. Nu știu de niciun prieten care să se fi expatriat acolo, iar de rude nici atât. Atunci?

M-am gândit la trei explicații posibile. Unu: e vorba de expați din România sau Republica Moldova, cărora le e dor de limbă și citesc orice, fără prea multă discriminare (și fără să-i cunoască pe autori). Asta e varianta roz. Doi: e vorba de vreun dușman personal, pe care mi l-oi fi făcut în anii de muncă în agenții, și care îmi poartă sâmbetele de la distanță, așteptându-mă la cotitură. Ipoteza e destul de romantică, dar aiuristică: da, am mare talent în a-mi face dușmani la locul de muncă, dar de ce ar continua o astfel de persoană să mă supravegheze de la distanță? Oi ști eu ceva compromițător despre careva și nu-mi dau seama?! Asta e varianta neagră cu puncte roz: nimănui nu-i place să aibă dușmani, mai ales când nu-i cunoaște pe nume.

Trei: vreun securist de-al lor vrea să nu se observe că freacă menta, așa că s-a apucat să facă raporte despre ce scriu eu, când scriu, pe subiecte rusești. Variantă neagră, că mi-e silă de securiști ca de dracul, dar amuzantă într-un singur punct: dacă e adevărată, atunci serviciile rusești sunt chiar de râsul curcilor! Și-au găsit și ele pe cine să monitorizeze! Pe-un vântură-lume ca mine, care oricum n-o să calce nici mort în Rusia, cel puțin cât e Putin la putere. Poate dup-aia să dau o raită spre Baikal încolo, dar cât timp Rusia rămâne mafiotă, nici nu mă gândesc.

Concluzie: băieți, nu mai pierdeți vremea degeaba. Răsfirați-vă și-apucați-vă de ceva serios. C-o să vă dea șefii afară când se prind cu ce prostii îi aburiți, ca să vă justificați salariul!

Afară, afară, cu Creangă din manuală!

Sunt român, în sensul că româna este limba în care m-am născut, atât pe filieră maternă cât și pe filieră paternă. Primele contacte cu o limbă străină le-am avut abia la școală, adică după ce trecusem de vârsta de 10 ani, și din acest motiv nu am putut vreodată să trec de un anumit nivel, foarte jos, în a percepe nuanțele ceva mai fine ale unei limbi străine. Deci am rămas ”recluzionat” la exprimarea în română, lucru care nu mă stingherește cu nimic cât timp mișun prin România, dar care mă stingherește teribil când trebuie să călătoresc: nu înțeleg ce îmi spun oamenii iar ei, la rândul lor, nu pricep boacă din ce grohăi eu, în ceea ce-mi imaginez că e un fel de engleză.

Acestea fiind spuse, trec la subiect: în România, limba română se predă nediferențiat pentru vorbitorii nativi și pentru minoritari. Aceasta, domnilor, este mai mult decât o eroare, este o crimă! Nu numai că limba română se predă nediferențiat, dar se predă și prost, adică prin exemple literare! Or, dacă vrei să obții generații întregi care urăsc literatura română, exact asta ai de făcut: să predai româna nu ca pe o limbă străină, ci prin lectura și memorarea unor bucăți literare. Bonus: bucăți literare tâmpit alese.

Andy Hockey, un fost profesor britanic ce locuiește acum în Secuime, a povestit (aici, în română, și aici, în original) drama prin care trece fiica lui adoptivă, din cauză că e pusă la școală să ”comenteze” diverse bucăți literare în limba română, înainte ca ea să fi învățat o română fluentă, cu care să se poată descurca în viața de zi cu zi. Andy, sunt alături de tine: asta am pățit și eu când aveam vârsta fiicei tale, ba încă și mulți ani după aia. Exemplu: în Ion Creangă (autor onorabil în felul său, dar care nu are ce căuta în nicio carte de română de școală generală sau de liceu, ci doar în cursuri universitare) se găsesc sute de cuvinte absolut ininteligibile pentru un vorbitor de română. Ce înseamnă, de pildă, ”pâclâșit”? Ce înseamnă ”a afanisi”? Ce înseamnă ”a horăi”? Nu trebuie să fii un geniu ca să observi că astea sunt arhaisme sau regionalisme, fără circulație în limbă, care nu folosesc nimănui, niciodată, chiar dacă se apucă omul să le caute în dicționar. Și atunci, cum morții mă-sii să le predai copiilor din Secuime? Ca ce stranie tortură, ca ce metodă subtilă de a produce, an de an, zeci de mii de tineri maghiari care urăsc limba română și implicit și poporul care vorbește această limbă? Cum poți să fii atât de tâmpit, atât de orb, atât de bolnav psihic?

Ceea ce propune Andy este extrem de simplu și de ușor de implementat: pentru copiii minorităților să existe manuale de română lipsite de ”bucăți literare” de neînțeles. Româna să le fie predată ca o limbă străină. Întocmai cum copiilor români le sunt predate limbile străine: engleza, germana, spaniola, franceza, italiana și care-or mai fi.

Câtă engleză ar învăța copilul tău dacă i s-ar preda, în clasa a șasea, engleza din texte de Chaucer, Milton, Shakespeare? După zece ani de astfel de ”învățătură” n-ar ști nici să spună cât e ceasul, îți garantez!

De ce să fie păstrat, atunci, Ion Creangă în manuale? Și să nu faceți spume că am inventat cuvântul ”manuală” din titlu: dacă alde Creangă și-a permis să inventeze cuvinte pe care le înțelegea numai el, mie de ce nu mi-e permis?

Sau vreți să introduceți ”Berile de Aur” în programa școlară?!

Dumnezeu NU este mare

Acum c-a murit Christopher Hitchens, m-am învrednicit și eu să-i citesc o carte, deși până acum n-auzisem niciodată de el (rușine!). Se pare că volumul ”Dumnezeu NU este mare” este cea mai bine vândută carte a lui, tradusă în multe limbi și citită de milioane de oameni. Bun. Ca cititor care-a parcurs-o în traducere, am de zis următoarele: cartea e bine scrisă, documentată, plină de umor, nu favorizează nicio religie și le condamnă pe toate, fără discriminare (nici măcar budismul nu e tratat mai culant). Până aici, totul bine. Ideile cărții sunt simple și puternice, Hitchens nu se încurcă în delicatețuri: unu, religiile sunt false („făcături”, aș fi tradus eu); doi, religiile sunt otrăvuri; trei, o lume cu adevărat bună și pașnică nu se poate face până nu scăpăm de religii și nu le trimitem la coșul de gunoi al istoriei (la fel ca pe alte instituții ale trecutului, ca de exemplu sclavagismul).

De acord cu primele două puncte, dar cred că la al treilea punct Hitchens greșește. Am să explic imediat de ce cred asta, dar mai întâi, câte ceva despre autor: Hitchens a fost un jurnalist britanic, om de stânga în tinerețe, devenit ulterior anti-totalitarian, autor de articole și cărți, dar mai cu seamă talk-shower consacrat (era genul de om invitat mereu la talk-show-uri, unde „presta” foarte bine, zice-se). Toată viața lui a fumat și-a băut din greu, iar din cauza asta a și murit (cancer esofagian) la 62 de ani, deși altfel era sănătos tun. Și-a explicat mereu obiceiurile spunând „Dacă nu beau și nu fumez, mă plictisesc de moarte! Ce, vreți să mor de plictiseală?!”. N-a murit de plictiseală, ci de cancer (autoprovocat, într-un fel), dar nu a regretat nimic, nici chiar pe patul morții: „Pentru mine, chestia asta cu băutul și fumatul… a funcționat”. Iată un om consecvent!

Iată argumentele mele împotriva ideii sale că omenirea nu are nevoie de religii, chiar dacă ele sunt otrăvuri.

Opțiunea religioasă este liberă. E adevărat că aproape orice om „se naște” într-o religie, dar e alegerea lui dacă rămâne să facă parte din respectiva turmă sau nu. Adică: chiar dacă mă nasc într-o familie de baptiști, de pildă, odată ajuns la vârsta conștienței pot să decid dacă doresc sau nu să fac parte dintr-o congregație baptistă. Clar, am trei căi: fie rămân baptist, fie îmi schimb religia, fie renunț la religie. Depinde de mine, nu de altcineva. Așa că n-are niciun rost să mă văicăresc că religia e otravă: o fi, dar e otrava mea, pe care mi-am asumat-o în cunoștință de cauză. Ce, Hitchens nu știa că „alcoolul dăunează grav sănătății”?! Ba știa prea bine, dar a decis că, în cazul lui personal, „funcționează”. Și chiar a funcționat: omul s-a simțit bine în pielea lui și nu și-a regreat decizia. Dacă nici asta nu e libertate, atunci nu știu eu ce-i libertatea!

Religia este funcțională. Pentru enorm de mulți oameni, dintre care pe unii îi cunosc personal, practicarea religiei (adică îndeplinirea ritualurilor religioase) este aducătoare de satisfacții, este pur și simplu plăcută. Invers, încălcarea unei practici (rugăciunea zilnică, postul alimentar etc) e resimțită ca o neplăcere, ca un dezgust fizic. Omul care se roagă, de exemplu, se simte bine (unu), nu se simte singur (doi) și în orice caz nu se plictisește (trei). Păi exact asta simțea și Hitchens când se-ndopa cu whisky! Și atunci, de ce „otrava” unui om religios e ceva de condamnat, pe când „otrava” unui ateu ca Hitchens nu e?! Și pe urmă, ia gândiți-vă: dacă unei persoane religioase (să zicem, faimoasei babe „nespălate pe picioare” a lui Țuțea) i-l iei pe Dumnezeu, ce poți să-i dai în schimb, ca să-i compensezi golul sufletesc? Whisky?

Religia este necesară. În numele religiei s-au comis atât de multe crime, încât e ciudat să spui că o asemenea „otravă” e necesară pentru pacea speciei noastre. Corect, dar ia să ne gândim un pic: societățile areligioase au fost pașnice? Din câte știu eu, cele mai mari și mai agresive imperii din istoria lumii au fost Imperiul Mongol (animist, în cazul cel mai bun) și Uniunea Sovietică (atee). Și-atunci? Necazul e că mintea omenească e „proiectată” să funcționeze în modul religios, așa suntem noi programați, n-avem ce face: trebuie să credem în ceva, trebuie să venerăm ceva. Gândiți-vă la nenorociții de români: când li s-a interzis să-l venereze pe Dumnezeu, s-au pomenit că trebuie să-l venereze pe Ceaușescu! Faza asta chiar e de râsul curcilor, și dacă n-am fi trăit-o pe pielea noastră…

Așa că dacă-i iei omului o religie, el o să-și găsească alta. O s-o fabrice, o s-o importe, o s-o fure, o s-o cumpere, nu contează; dar fără, nu poate. Hitchens însuși, cât era el de ateu, tot credea în ceva: în munca lui, în scrisul lui, în lupta pe care o dădea, în scris și verbal, cu toți liderii religioși ai lumii. Nu e o luptă ușoară, că ăștia-s mulți și agresivi prin natura lor, ca orice lideri (dacă nu erau agresivi, n-ajungeau lideri).

Dovada că Hitchens a crezut în mod sincer și dezinteresat în ceva, chiar dacă acest „ceva” era atât de impersonal ca „lupta antireligioasă”? Iat-o: dacă nu credea sincer, de ce s-ar fi dus la acele talk-show-uri, să se certe cu toți proștii?

Raspuns catre d-l Ciprian Teodorescu

Iata cum vad eu lucrurile:

1. Piesa e de vazut. Du-ti nevasta fara grija, n-o sa va paruiti. In schimb, daca nu mergeti, e posibil sa regretati ca ati lasat piesa asta sa va scape.

2. Chestia cu "infantilizarea cetateanului" care incepe din copilarie, prin deresponsabilizare, dictatura parentala si alte tehnici - asta m-a impresionat pe mine din piesa. Dar poti intelege cu totul alte lucruri de acolo, eventual opuse! E un text foarte bun, foarte bogat in sensuri, si te poti opri pe orice nivel de intelegere vrei. Eu aici m-am oprit, dar eu sunt o greseala.

3. "Libertatea mea inceteaza acolo unde incepe a altuia", parca Rousseau a zis vorba asta. Cum faci sa trasezi linia asta intre autoritate si libertate? Cum faci ca libertatea pe care i-o acorzi copilului tau sa nu devina iresponsabilitate din partea ta? Invers, cum faci ca autoritatea pe care o exerciti sa nu devina depersonalizare? Eu nu stiu sa dau raspunsuri la intrebarile astea. Noroc ca inca n-am copii. Dar cand o sa am?!

4. Ma bucur s-aud ca nu sunt singurul roman care a avut si are de luptat cu fantome din propria copilarie. Pe de-o parte, ma bucur, pe de alta, nu: ca nu mai am pe cine arunca vina pentru nereusitele mele din prezent!

5. Zici sa umplem canile cu vin, nu cu beri de aur? Merge. Iarna merge. Poate imi mai da un telefon amicul ala care are pile la Dervent, la manastire: "Bai baiatule, tu ai o damigeana curata? Hai incoa' sa iei la pachet, ca iar mi-a dat staretul mai mult decat pot bea io de Sarbatori!".

Concediu!

Plec in California, in Sunny Vale. M-a luat mama dracului! Primitivii aia n-au nimic macar sistem metric, daramite bere normala, cu 5% alcool. Niste tarani.

Raport de activitate: azi, Pricopanu

Deci, ne-am întors. Că dacă era după Oterul şi stilul lui de organizare, eram şi-acum tot pe-acolo, nici vorbă să ajungem luni la muncă!

Am plecat vineri, c-o maşină de serviciu, chitiţi să parcurgem culmea Pricopanului, din masivul Măcin. E vorba de una din cele două culmi secundare, bunînţeles, cealaltă fiind Priopcea. Secundară, secundară, dar tot n-am reuşit s-o facem! Desigur, este exclusiv vina Oterului.

Prima etapă, Bucureşti – Brăila, a decurs fără incidente, dacă nu punem la socoteală faptul că brăilenii nu cunosc numele bulevardelor din oraşul lor, aşa că le e tare greu să dea indicaţii de drum. Am ajuns în cele din urmă la hotel (Campus Bella Italia), am lăsat bagajele şi ne-am bulucit jos, la bere. Din păcate, aveau şi pizza, aşa că Speranţa a mâncat pilaf cu linte, o mâncare extrem de neaspectuoasă. Din fericire, nu ne-a obligat şi pe noi să gustăm. Din nefericire, terasa hotelului închidea la 11, spre disperarea mea. Din fericire, tot am apucat să balotez patru bericioase, spre disperarea Amaliei. Nu chiar aşa bune ca Berile de Aur, dar totuşi uşor băubile (hidos adjectiv!).

Sâmbătă ne-am trezit cu noaptea-n cap, adică pe la 10, am mâncat tacticos, am împachetat cu foarte mare atenţie bagajele, trăgând de timp, doar-doar o-ncepe ploaia şi vom fi scutiţi de traseu. N-a ţinut figura, aşa că am plecat spre maşină, târşâindu-ne picioarele, cu ochii tot la nori. Nori nu erau, deci n-am avut ce face: am ieşit din Brăila, am trecut Dunărea cu bacul şi-am debarcat în marele oraş Măcin, care cică tocmai îşi renovase singurul hotel, pe nume „Turist” (câtă fantezie!!!).

Am vrut să ne rezervăm acolo două camere, dar grasa de la bar, privindu-ne dubios şi făcându-şi semne din ochi cu beţivanii care-şi duc veacul în „restaurantul” hotelului, ne-a zis că n-are nimic liber, totul e ocupat. Cred şi eu. În Măcin fojgăie turiştii, ceva de numa-numa, Monte Carlo e mici copii.

Am plecat spre mânăstirea Măcin, greşind drumul şi aproape rupând maşina pe un pietroi submers în poteca (noi, ca oamenii, n-am băgat maşina pe drum, ci pe “potecă”. Adevărăcioşi, mânca-v-aş leafa!); din nou, Oterul a fost de vină. Am ajuns la mânăstire, am vrut să vorbim cu popa de cazare, ăla, un sălbatic: “Plecaţi de-aici, nu puteţi sta aici!”. Ho, bă, speriatule. Ne-am echipat şi-am pornit pe traseu, lăsând deschisă chestiunea cazării din noaptea aia.

Traseul e foarte mişto şi excepţional marcat, dar bunînţeles că, urcuş fiind pe prima parte, Amalia ne-a informat solemn că ea “nu mai poate”. Am ameninţat-o că prind vreo trei guşteri şi i-i bag sub tricou, iar din momentul ăla s-a iuţit, a descoperit brusc că “mai poate”. Oricum, eu nu mersesem la cacealma, că erau guşteri acolo în cantităţi industriale, ziceai că mergi prin crescătorie, prin guşterie. Toate bune şi frumoase, dar Amalia (tot ea!) a descoperit o ditamai ţestoasa, specie ocrotită, ţestoasă d-aia de uscat, ceva enorm. Am vrut s-o bag în sacoşă şi apoi în rucsac, pentru supă, dar Speranţa s-a opus: “Ce, eşti prost? Nu ştii că suntem în rezervaţie?”. Păi tocmai de-aia trebuie profitat de ocazii de-astea: dacă Pricopanu nu era declarat rezervaţie naturală, mai găseam noi ţestoase barosane? Nu le-ar fi halit demult meltenii?

Apropo de melteni, ne-am prins de ce a ieşit aşa repede decizia asta de înfiinţare a rezervaţiei (Ţuţuiatu era demult, dar Pricopanu e foarte proaspăt în clubul ăsta, al zonelor protejate): din cauza investitorilor în eoliene. Sunt sute, atât în Dobrogea de Nord, cât şi în cea de Sud. Vă daţi seama, pentru eolienarii ăştia, orice formă de relief din Dobrogea e mană cerească, se reped asupra ei ca muştele la hoit, îţi trântesc instantaneu bartai parcul de eoliene, n-apuci să zici nici măcar “acid dezoxiribonucleic”. Nu zic că eolienele nu-s bune, da' nu chiar peste tot locul!

Mai mergem, mai scuipăm în jos, ca oamenii, mai una-alta, hop, un iepure! Mare şi ăsta, era cât o juma' de capră; bunînţeles că Amalia s-a speriat de el şi-a-nceput să chirăie, de frică să nu fie mâncată de iepure, că dé, astă iarnă a gătit maică-sa iepure în sos vânătoresc, şi acum se gândea că vine iepurilă să-şi răzbune ruda, probabil. Am făcut-o să tacă, speriind-o cu o lăcustă (uriaşe lăcustele de aici! Şi zburătoare pe d-asupra: Oterul zicea că vrea să le mănânce, uscate, ca să semene şi el cu Sfântul Ilie. Mă rog, mici curiozităţi), dar pe urmă iar s-a panicat de la iepure, în tura a doua (se pitise după o stâncă, chiar în traseul nostru).

După incidentul ăsta am coborât în spintecătura Pricopanului, care se numeşte “Fântâna de Leac”, probabil pentru că acolo nu e nici picior de fântână, sau de apă în general. În momentul ăla furtuna era pe noi, iar pentru că traseul continuă cu un alt urcuş, încă şi mai naşpa decât ăla de la început, s-a votat să coborâm către maşină, lăsând restul traseului pentru altă dată (am eu principiul ăsta, să laşi mereu ceva de făcut şi pe mai încolo, să nu consumi totul deodată şi pe urmă să nu te mai intereseze muntele respectiv şi să nu te mai întorci ever). Au fost cinci voturi pentru coborâre, nici unul contra şi nici o abţinere. E adevărat că eram doar patru oameni, dar Amalia a votat cu două mâini, când a văzut panta urcuşului.

Deci, dintre vârfuri nu am atins decât Caramalău şi Vraju, ratând (de data asta!), Piatra Râioasă, Şulucu Mic şi Şulucu Mare. Nici o pagubă, c-am avut şi compensaţii: Speranţa a găsit o călugăriţă, căreia i-a şi scos maţele (accidental, susţine ea), Oterul a făcut pe marele macho, torturând o ţestoasă mică-mică, întâlnită în drum (de aia mare nu avusese curajul să se atingă...), iar Amalia s-a îndopat cu dude negre, mânjindu-se la gură ca un pui de bogdaproste. În ceea ce mă priveşte, m-am scos: am văzut, în premieră absolută pentru mine, o scărmăneală aeriană între un şoim şi un uliu, adică, mai exact, între o pereche de şoimi şi una de ulii. N-aş putea să vă spun cine încălcase teritoriul cui, dar vă zic că şoimii, deşi mai mici, i-au izgonit pe ulii până la urmă. Zburau mult mai bine, erau foarte tehnici! De unde se vede că nu mărimea contează, ceea ce ar fi bine să înţeleagă şi cei care se dau mari cu aşa ceva. Mai mult nu spun.

Am ajuns la câmpie, am trecut pe lângă o stână de capre (câinii stânii s-au distrat copios, fugărind-o pe Amalia; nu din răutate, doar aşa ca să facă haz, auzind-o cum chirăie), am ajuns la maşină şi ne-am apucat să mâncăm, ascunşi în boscheţi (a fost alegerea fetelor). După masă ne-am îmbarcat şi am plecat, deşi ne luase somnul pe toţi, dar nu am cedat: eu, personal, am stat treaz aproape juma' de kilometru! E?!

Ne-am întors în Măcin şi am luat-o spre nord, până în Luncaviţa, apoi spre est, până am dat în drumul care duce la Niculiţel. Acolo am mai făcut o dată la dreapta şi-am ajuns la mânăstirea Cocoş, unde avea Oterul nişte şuste (adică umbla să se dea cocoş). N-am stat mult, dar a fost destul de interesant, având în vedere că mânăstirea e destul de veche (întemeiată în 1833, de nişte făgărăşeni, rude cu Amalia). Am luat numărul de telefon de la părintele chelar, care te cazează, dacă e la o adică, dar nu recomand: mânăstirea-i de taici, şi ăştia excelează prin sfinţenie, nu prin curăţenie. Nu c-aş fi acum io ăla curatu', da' orişicât.

De la Cocoş ne-am dus la altă mânăstire, Celic Dere, care e de maici. Altă ceva! Ordine şi disciplină, curăţenie şi organizare! Diferenţa îţi sare-n ochi. Evident, am presupus că măicuţele au pile la Patriarhie, iar tăicuţii n-au: sunt de capul lor, săracii.

Incidente deosebite n-au fost la nici una din mânăstiri, în sensul că eu m-am abţinut să sar la jugulara Oterului, iar el şi-a ţinut gura bine închisă, astfel încât nici o tentativă de dispută teologică să nu iasă p-acolo. Inspirat, Oterilă! Ştia el cu cine are de-a face, că prost nu e.

După-amiaza târziu am ajuns în Tulcea, la pensiunea Ramona, într-un cartier periferic al oraşului, unde ne găsise cazare Claudia (o fată, n-o ştiţi). Nu vreţi să aflaţi cum arată cartierul. Tulcea în sine e-o periferie, vă daţi seama cum e periferia periferiei! Rar am văzut oraş aşa urât, şantaliu, jegos şi prost construit, că Oterul încă zicea: “Păi, la ce te aştepţi, dacă tipii ăia care l-au proiectat aveau patru clase primare, dacă le-aveau şi p-alea! Cum voiai să iasă?!”. Are şi el dreptatea lui, da' parcă tot nu se justifică atâta prăpădiţenie. Cred că doar o dată am văzut ceva comparabil, în fabulosul oraş Bârlad (!). Nu bag în discuţie zona Zăbrăuţi din Ferentariul Bucureştiului, că aia-i altă ciorbă: teritoriu monoetnic, nu te joci.

Am mâncat în centru, dar degeaba: mâncarea tot a fost proastă, iar serviciul adormit. Bine că m-am obişnuit să cer câte două beri deodată, că altfel aş muri de sete.

Duminică dimineaţa am ţâşnit din pat cu viteza fulgerului, adică pe la 12. Eu am mâncat croissant de Tulcea (nu seamănă cu nimic de pe lumea asta), Amalia – plăcintă, iar Speranţa şi Oter – shaorma. După care ne-am dus la masă. Oterul s-a împrietenit cu ţiganii din parcare, cărora le-a dat 1 leu: “Aoleo, pai numa' un leu, şefu'? Alţi oameni ne dă doi!”. “Ce vrei şi tu”, a răspuns Oterul, “pentru o juma' de oră?!”. Adevărul e c-am stat chiar mai puţin, de se uita Oter în toate părţile, după ţiganii lui: voia să le ceară restul.

Pentru că prima schemă nu ne-a ieşit (am vrut să mergem la Mila 23, să îngurgităm peşte ca pelicanii, dar n-am găsit şalupă convenabilă), ne-am repezit în Deltă cu maşina, adică la Murighiol. Satul ăla o fi el turistic, dar e-o ruşine: toată lumea încearcă să te facă la bani. Adică să te ducă cu barca pe canale, dume d-astea. Pentru nişte oameni care veniseră să mănânce, nici nu se punea problema, măcar că pe Oter îl pălise romantismul şi voia la Uzlina, în rezervaţie, mort-copt. A trebuit să-l luăm de acolo cu forţa, că nebunu' o ţinea pe-a lui, gaia-maţu': nu, că el vrea să se dea cu barca. Ăsta e cu barca cum sunt eu cu berea: nu se mai dă dus, când simte miros de barcă.

Am găsit în cele din urmă singurul restaurant public din sat şi am mâncat peşte pe săturate, adică ciorbă şi saramură. Ghiciţi, că nu e greu: cine a fost ciudatul care n-a vrut saramură şi nici ciorbă, dar care a sfârşit atârnând la ciorba Speranţei şi trimiţând peştele înapoi la bucătărie, pe motiv că nu ştiu ce? Da, evident. Mai mult decât atât, tot el a şi opărit-o cu ceaiul pe biata Speranţa, care nu-i făcuse nimic. Sau poate că tocmai de-aia, mai ştii păcatele?!

Despre drumul de întoarcere nu am prea multe de zis, doar că e foarte frumos, şi că ar fi fost şi mai frumos dacă Amalia nu-l greşea de vreo două-trei ori, până am luat eu problema în mână. Nici aşa nu se poate! A, da, a mai fost un singur incident, şi anume “scurtătura” de la Babadag la Slava Rusă (ăsta e un sat, nu o eglogă pentru Vladimir Putin!). Ceva de mare senzaţie, drum de pădure, pe cea mai proastă şosea pe care am văzut-o de mulţi ani încoace. Ca de obicei, de mila maşinii, pe Amalia a bufnit-o plânsul. Speranţa a consolat-o: “Lasă, că nu-i maşina ta! Nici a mea, de altfel...”.

Vama Veche si Berile de Aur

Am de zis doar atat: pentru toti cei care au citit Berile de Aur, dar n-au inteles de ce-am ridicat in slavi Vama Veche, recomand acest articol. Este al unui blogger pe care nu-l cunosc, si care oricum apartine altei generatii. Dar nicaieri nu gasit mai clar definit spiritul vamaiot ca in acest text.

Astept comentariile voastre. Pe bune, chiar le-astept! Apropo, Purnur, nu mai comenta si tu dupa ce-a trecut baba cu colacii, mai bine comenteaza cat un post e proaspat, ca pe urma, dupa ce s-a "racit", poti comenta pan' la Sfantu-Asteapta, ca n-o sa-ti mai raspunda nimeni.

Si cred ca despre Vama Veche ai si tu cate ceva de spus, heya?

p.s: mie nu mi se pare ca "am ridicat in slavi" Vama Veche, cum mi s-a spus. Dar admit ca e capitolul cel mai lung al cartii. Dac-asa a iesit!

Cu domnul Stele, despre critica

Dupa cum prea bine stiti, pe amicul Grecku l-am botezat “Stele” si l-am facut personaj principal in Berile de Aur. Acuma, na... fie nu l-am facut eu bine, fie Berile n-aveau oricum nici o sansa (prea eram necopt cand le-am scris, macar ca am dat din mine tot ce-am putut), da' uite ca Stele a ramas, ca personaj, la periferia periferiei, adica nu l-a bagat nimeni in seama. Ceea ce, din fericire, nu este cazul si in privinta counterpart-ului sau, pe care il bag eu in seama. Bine, il mai baga si nevasta-sa, da' ea sta sa nasca, are alte prioritati.

Bun, si ce zicea Stele al nostru, sambata-n Herastrau, la terasa, printre sticlele cu bere? Pai zicea bine: il intreb eu de ce steaga ma-sii imi e atat de greu sa suport criticile pe care mi le incasez de la astia care citesc ce mai scriu eu. Stele s-a spart de ras si m-a luat la misto, ca ce ba, te crezi special, deosebit de alti oameni?! Adica toti suntem nesimtiti si juisam de placere cand ne critica cineva, numai tu esti ala sensibilul si te resimti, manca-te-ar tata pe tine de mimoza, turturelule?!

Bref, Stele-al nostru zice (sau eu zic ca el zice, ceea ce-i unul si acelasi lucru): cand te critic, te fac tuterul meu. Adica cel care critica implica instantaneu un raport de dominatie: eu, critic = alfa position; tu, criticat = beta position. Eu sunt un maestru, tu esti un putache. Eu te invat, tu ma asculti si bagi la cap. Eu sunt plutonierul Potarniche, tu esti recrutul Buzea (“Culcat! Drepti! Culcat! Drepti! La loc comanda!”). Eu, smecher, tu fraier. Eu, mare, tu, mic.

Auzindu-l pe Stele, m-am gandit ca desi am criticat la viata mea cat sapte, niciodata nu m-am gandit ca tot ce fac e sa-ncerc cu disperare sa ma “plasez” cumva mai sus decat interlocutorul. Asa mi se parea mie: ca ala n-a facut bine ce-a facut, si ca era firesc ca eu sa-i spun asta.

Dar nu era. Ca daca critic pe cineva, ar trebui sa pot face eu mai bine decat el (treaba pentru care-l critic). Si pot? Nu pot. Aia-i.

Tembel, tembel, da' cateodata are si Stele asta dreptatea lui.

p.s. ce, nu stiti cine-i aia doi din poza?! Sunt Statler si Waldorf, ma, bosorogii din loja, de la Muppet Show. De ani si ani, Stele si cu mine ne-am identificat cu astia doi. Si nu cu Beavis si Butthead, cum zice lumea cu rautate.

Bouvard et Pécuchet

Bai, m-am nenorocit! Am terminat azi ultimul roman al lui Flabert: "Bouvard si Pécuchet". O capodopera. Deci m-am nenorocit.

Uite cum vine asta: cand citesti o carte extraordinara, ti se taie original. Adica, ti se taie in a mai scrie si tu. Pai de ce sa scrii, ma? Ca sa faca lumea comparatii? Sa rada de tine si cu curul... ?!

Asta, una la mana. Dar, doua la mana: cine steaga ma-sii sa te citeasca? Dupa ce ca numarul cititorilor de carte e in cadere libera, cum sa-ti inchipui ca e careva atat de idiot incat sa te citeasca pe tine, cand il are la indemna pe Flaubert? Cu o capodopera - si nu exagerez!

Bai, stati, nu disperati, ca nu e dracul chiar asa de negru. Exista speranta. Dupa lectura lui "Bouvard si Pécuchet" mi s-a consolidat o parere mai veche, pe care n-am indraznit pana acum sa mi-o marturisesc nici macar mie insumi. Parerea consta in trei puncte:

1. Capodoperele literare sunt inaccesibile.
2. Capodoperele sunt plictisitoare.
3. Capodoperele sunt deprimante.

Nu dau acum alte exemple (Ulysses, Iliada, Procesul, Batranul si marea, etc), cand ii am la indemna pe cei doi imbecili (Bouvard si Pécuchet, buninteles). Cartea asta presupune o buna pregatire ca s-o poti citi, si nu numai literara, ci de cultura universala. Mai cere si un vast exercitiu al lecturii, pentru ca esti foarte tentat s-o abandonezi pe parcurs. Si mai e nevoie si de un psihic beton, de o mare incredere in sine, ca sa nu ramai trist si pesimist la sfarsit. Nemaivorbind de faptul ca nefericitul de Flaubert a murit inainte s-o vada publicata, deci cartea a aparut postum (1881).

Detaliu personal: cartea lui Flaubert seamana extraordinar, ca abordare, cu Berile de Aur. Doi prosti care se aventureaza intr-o "calatorie" de descoperire a lumii, asta e ideea. Care calatorie ("quest", cum i-am zis eu in Beri) se termina prost, evident.

Sigur, mai e si o mica, aproape insesizabila diferenta: "Bouvard si Pécuchet" e o capodopera, iar "Berile de Aur" nu prea e. Chiar deloc.

Dar astea sunt detalii, noi sa fim sanatosi si sa-l crestem mare pe Nea Nae, sa-l vedem publicat si recenzat! Oricum, ar fi cam greu sa ma opriti sa scriu, nu-i de ajuns niste Bouvarzi si Pécucheti d-astia. Ca sa ma opriti, trebuie sa ma-mpuscati - si nici atunci nu e sigur!

Credeați că glumesc?

Sunt învățăcel la tir cu arcul, ca să nu mai zic de Marcu.

Arta conversației

După lupte seculare am reușit să citesc și eu cel mai cunoscut roman al Ilenei Vulpescu, romanul care a impus-o pe dumneaei ca scriitoare de prim rang în literatura română. Da, dar chestia asta se întâmpla prin anii optezeci! Acum, însă, în 2010, ce mai rămâne din „Arta conversației”?!

Păi aș zice că romanul ăsta, care acum 30 de ani a părut „genial”, e acum un roman bunicel, fără să strălucească prin ceva deosebit. O să mă întrebați de ce sunt așa dur cu biata carte? Ce mi-a făcut, săraca, de sunt rău cu ea?

Asta în caz că nu întrebați, în clasica gândire: „Cine p. mea ești tu?!”. Aici răspunsul e simplu: sunt unul care a citit cartea. Așa că am dreptul să vorbesc despre ea. Cine îmi dă dreptul ăsta? Eu mi-l dau, bunînțeles. E o țară liberă.

Primul defect: e roman „cu cheie”. Pentru cine nu știe, sau a uitat, așa se scria în comunism: băgai un personaj cu un nume oarecare, dar în el era de recunoscut un individ anume, trăitor în epocă. Așa a făcut și Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” când i-a băgat în carte (fără nume, dar transparent) pe Ceaușescu (personaj pozitiv) și pe Eugen Barbu (negativ). Așa au făcut mulți. Necazul cu metoda asta, a scrisului cu cheie, e că „cheia” moare odată cu indivizii respectivi. Habar n-am pe cine a vrut să „sugereze” autoarea prin personajele Alexandru Bujor (negativ) și Ileana Sachelarie (pozitiv), dar, indiferent cine ar fi fost „modelele” acestor personaje, acum oamenii ăia sunt morți. Și mai rău: sunt uitați!

Al doilea defect: e presărat cu înțelepciuni. A presăra acțiunea cu înțelepciuni e o tentație irezistibilă pentru scriitori, cel puțin pentru cei de atunci. Și pentru mine a fost o tentație la fel de irezistibilă: „Berile de Aur” geme de atâtea înțelepciuni (penibile...) câte am presărat pe-acolo. Acum știu că m-a luat apa, și n-aș mai scrie așa. Atunci însă... n-am putut să rezist ispitei. Dobitoc!

Exemplificare: ca să nu vorbim în deșert, iată o pildă (imaginară) de „a presăra înțelepciuni”; să zicem că un personaj povestește ceva (cum a fost la piață, cum a fost în armată, cum a fost la bordel, etc), și la un moment dat se întrerupe din poveste și începe s-o dea pe filozofeală, să explice el „cum devine chestia”: femeile... barbații... viața... moartea... dragostea... istoria... maturizarea... arta... bătrânețea... Dumnezeu... etc, ați prins ideea. Penibil. Da, dar așa se scria atunci, când nu era internet, să afli imediat ce te interesează! Pe vremea ante-informatică, scriitorii se complăceau în a se juca de-a înțelepții în romanele lor, uitându-și condiția reală: cea de făcători de povești. Nici mai mult, nici mai puțin. Cel puțin din acest punct de vedere, Sven Hassel sau Sandra Brown sunt „mai scriitori” decât Dostoievski!

Al treilea (și ultimul) defect: Ileana Vulpescu își exagerează feminitatea. Eroina ei (Sânziana Hangan), la 40 de ani și cu doi copii, este curtată, iubită și cerută în căsătorie de 8 (opt) bărbați (însurați, burlaci, văduvi, divorțați, vii, morți, nu contează). Bine, știu și eu că visul secret al oricărei femei este „să aibă de unde s-aleagă” și că madam Vulpescu, ca orice scriitor de valoare, își explorează propriile obsesii; dar, totuși, parc-a tras prea tare de ancoră! Nu strica să mai taie coada vulpii...

Al patrulea defect al cărții (ăsta chiar că-i ultimul): e prea lungă! Autoarea nu știa vorba din bătrâni: „Cu cât o carte e mai groasă, cu atât găsești mai multe prostii în ea”?! Păi, generația de scriitori români care a început să publice după 2000 știe lecția asta ca pe Tatăl Nostru!

Da, știu și eu de „Orbitor” și „Derapaj”. Dar, credeți-mă, nu „cărămizile” astea sunt cele mai citite. Chiar dacă sunt (poate!) cele mai bine vândute.

Cum zicea Neagu Djuvara, când visa că lucrarea lui va avea succes: „Da, voiam să fie celebru, dar parcă nici bogat nu strica”. Mare om, mare vorbă!

Ce ziceam? A, da, de Ileana Vulpescu și de cartea ei. Ce să zic, citiți-o, dacă aveți timp destul, într-o vacanță. Dar dacă e să m-ascultați pe mine, mai bine cumpărați „Teodosie cel Mic” sau „Degete Mici” – astea sunt mari romane, nu Arta Conversației!

Viaţa unui om singur

Citesc în disperare volumul postum de amintiri al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Desigur, m-am apucat de carte din motive strict egoiste, sperând să aflu scandaluri din aşa-zisa „lume literară” din România, dar mai ales vreun pont-două despre cum să acced în această cloacă (visul meu dintotdeauna: scriitorii îşi petrec viaţa bând, bârfind şi spionându-se unii pe alţii. Mi se potriveşte ca o mănuşă, ăsta este exact caracterul meu!).

Până acum nu sunt cu nimic dezamăgit, aş zice doar un pic surprins de lipsa de talent scriitoricesc a autorului (oricum, el dispreţuieşte profund „talentul”), precum şi de rigoarea cu care îşi duce ideile până la capăt. Idei reci şi seci, dar de necontrazis. Există şi un capitol fascinant, al 24-lea („Altă Românie”), în care Marino reuşeşte un tur de forţă în cel mai pur stil Aida B, descriind cu lux de amănunte defectele „caracterului naţional” al românilor. Impresionant, un adevărat rechizitoriu. Îmi permit totuşi să nu fiu de acord cu el decât în procent de, să spunem, cel mult 60%. O să revin ulterior asupra subiectului, după ce termin cartea (mai am două capitole).

Iată şi un citat, care mă priveşte direct: „O ţară în care dacă începem în tragedie, terminăm totdeauna şi cu certitudine în derizoriu, parodie şi băşcălie. O înclinare naturală cvasimorbidă spre denigrare, calomnie şi bârfeală. O furie demolatoare mereu refulată ţâşneşte, parcă prin toţi porii, când nici nu te aştepţi. Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Caţavencu, în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest „specific naţional”. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializeată totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune.”

Maestre Marino, dumneavoastră sunteţi mort de.un cincinal, dar să-mi permiteţi să vă dau replica, că d-aia sunteţi om de litere. Spuneţi că nu de băşcălie are nevoie România, ci de construcţii literare solide. Nu e nevoie de Berile de Aur, e nevoie de Biografia ideii de literatură. Eu zic că e nevoie de toată lumea. Şi de dumneavoastră şi de de-alde mine. O cultură vie are nevoie şi de produse de larg consum, şi de mari opere de sinteză.

Şi mai e ceva: fiecare să facă ce ştie mai bine. Dumneavoastră scrieţi o lucrare în şapte volume, pe care o consultă oamenii la bibliotecile de specialitate. Eu scriu o cărţulie de nici 100 de pagini, pe care omul o cumpără din gară şi o uită-n tren, la coborâre. Corect. Dar dacă Adrian Marino ar fi scris un roman umoristic, l-ar fi scris prost. Nu râdea nimeni. Dacă Mihai Buzea scrie o operă de sinteză, ar râde şi curcile.

Ergo, lăsaţi-l pe Buzea cu micile lui glumiţe de autobază, şi acoperiţi dumneavoastră rafturile bibliotecilor cu lucrări de sinteză. Altfel ne călcăm pe picioare şi nu s-alege nimica. Nici că-că, nici că-că!

Jean Claude Van Damme

Dacă vă zic c-am văzut un film pe care-l recomand cu toată inima, ba chiar mai mult, voi o să mă credeţi. Dacă însă vă zic că filmul acesta e cu Jean Claude Van Damme, o să mă luaţi pe ţigăneşte (ceea ce e foarte urât pentru nişte oameni de cultură, v-am mai zis). Totuşi, eu, Mihai Buzea aka ”Gika” (care e atât poreclă, cât şi nom de plume, plus nume de personaj al Berilor de Aur, da?), vin şi vă recomand un film cu Jean Claude Van Damme. Un film extraordinar: nu garantez c-o să vă placă (eu unul nici acum n-aş putea spune dacă mi-a plăcut sau nu), dar în mod sigur vi se va părea ”ciudat”. Genul de film despre care poţi discuta în contradictoriu. Pe care-l ţii minte, chiar şi ca pe o ”porcărie” – dar de uitat nu-l uiţi!

Pentru că dacă-l vezi şi-l uiţi… atunci eşti un bou şi-ţi pierzi degeaba timpul pe blogul meu. Mai bine du-te şi împerechează-ţi ciorapii, că ieşi mai câştigat.

p.s. a, da, uitam: filmul se numeşte JCVD. Scenariul: Mabrouk el Mechri. Regia: Mabrouk el Mechri. Nu ca alea ale noastre, cu Sergiu Nicolaescu!

Experiment cimpanzeu

De zeci de ani (literalmente: 30 şi ceva de ani pot fi numiţi ”zeci de ani” fără nici o exagerare, corect?) m-a uimit urmatoarea treabă: de ce părerea mea este sistematic ignorată, deşi am în mod clar dreptate? Lucru care este evident fie chiar atunci, fie se arată mai târziu?

Păi în ceaţă eram şi acum, dacă nu vedem pe Animal Planet experimentul ăla cu cimpanzeii. Din păcate, nărod fiind, am uitat numele (orice experiment poartă un nume, de obicei al celui care l-a imaginat şi l-a pus prima dată în practică). Un cimpanzeu mic în grad (adică pe o treaptă ierarhică inferioară, în cadrul grupului), e luat deoparte şi învăţat să extragă banane dintr-un dispozitiv, apăsând într-o anumită succesiune câteva butoane colorate. După învăţare, cimpanzeul mic e reintrodus, cu tot cu dispozitiv, înapoi in perimetrul grupului său.

Evident, micul cimpanzeu nu aşteaptă ca prostul orele fixe de masă, ci se îmbuibă după pofta inimii cu bananele din maşinărie, pe care numai el ştie să le scoată. Ceilalţi cimpanzei nici gând să se uite cum face, ca să scoată şi ei banane! Nu, domnule, mai bine rabdă de foame, decât să înveţe de la ăla micu’! Păi, cum?! Încearcă cel mult să-l fugărească şi să-i ia bananele, dar nicidecum să observe cum face!

Când experimentul a fost repetat, folosindu-se de data asta un cimpanzeu alfa (cu statut social superior), rezultatele au fost exact contrarii: toţi s-au adunat în jurul lui să vadă cum face să scoată banane, şi în mai puţin de jumatate de oră tot grupul învăţase algoritmul şi a golit dispozitivul.

În concluzie, mi-am zis, băgându-mi de ruşine capu-ntre urechi: nu contează ce spui, contează cine eşti, când spui ceva. Degeaba ai dreptate, dacă n-ai statut social superior, în cadrul grupului respectiv!

Exemplificare (tristă): de Revelion m-am luat la harţă cu mai vechiul nostru prieten Grecku (aka ”Stele”, după numele de personaj din Berile de Aur şi din Nea Nae). Care o fi, ne întrebam noi, titlul original al nuvelei lui Steinbeck, ”Oameni şi şoareci”?! Of Mice and Men, am spus eu, cu autoritatea filologului (dar cu statut social inferior în grup); Of Men and Mice, a spus Stele, cu autoritatea ignorantului (dar cu statut social superior). Evident, pariurile erau 100 la 1 în favoarea lui (numai gagică-mea credea în mine, da’ ce era să facă ea singură împotriva atâtor beţivi?!).

Vedeţi? Ăsta e necazul, şi fac pariu că v-aţi lovit de el de mii şi zeci de mii de ori până acum: funcţia bate gradul (în formularea domnului plutonier Potârniche, UM 02525 Breaza). Degeaba ştii, dacă nu eşti (formularea mea). Iar când, în sfârşit, ajungi să fii… atunci nu mai ştii nimic (formularea lui Laurence J. Peter).