marți, 1 noiembrie 2011
Îngropaţi-mă pe după plintă
Am fost s-o vedem pe Mariana Mihuţ în piesa asta, despre care le Bucarest entier zice că e cea mai faină montare din târg. Las la o parte amănuntul că am făcut rost de bilete prin bunăvoinţa domnişoarei Dana (îl las pentru că e supărată pe mine, nu din alt motiv!).
Piesa are bune şi rele. Încep cu relele: e prea lungă (4 ore!) şi e o dramatizare (după cum se ştie, dramatizările sunt foarte dificile, în comparaţie cu piesele scrise de la bun început ca piese de teatru). Cu asta am terminat cu relele.
Bunele: jocul actorilor. Pe Mariana Mihuţ şi pe Claudiu Stănescu îi ştiam, marea surpriză a fost Marian Râlea, interpretul rolului principal. Nu îl ştiam pe Râlea decât ca pe un marţafoi de pe la TV, ceea ce arată cât sunt de dobitoc: dacă avea omul nevoie de bani, ce mare crimă că a lucrat într-un proiect TV?! Adică, ce, eu sunt un scriitor de nimic, doar pentru că-mi câştig pâinea scriind profunzimi ca „Sună ACUM şi poţi câştiga un voucher de două persoane!”? Dacă nu eram un meschin prin definiţie, ar fi trebuit să îl judec cu aceeaşi măsură cu care mă judec pe mine. N-am făcut-o. Îmi pare rău. Fac mea culpa aici şi zbier urbi et orbi: Marian Râlea este un mare, un foarte mare actor. De fapt, ACTOR, ca să fie clar.
După această mult prea lungă digresiune, ajung la miez: anume, la emoţiile pe care le-a creat în mine acest spectacol. Foarte simplu spus, mi-am amintit de propria copilărie şi mai ales de suferinţa pe care lipsa de putere o naşte în copii. Să mă explic.
Dacă definim (restrictiv) „puterea” ca pe „posibilitatea de a face ce vrei tu, nu ce vor alţii”, atunci copiii sunt complet lipsiţi de putere, cel puţin în societăţile tradiţionale (Rusia, România). Problema are implicaţii pe termen lung, pentru că un copil crescut în „dictatură parentală” are toate şansele să devină un sclav şmecher, la maturitate, şi nu un cetăţean. Aţi prins ideea: sclavul şmecher, fiind lipsit de libertate personală (putere de decizie în ceea ce-l priveşte personal), se va preface că face ce i se spune să facă, dar va încerca pe toate căile să-l prostească pe deţinătorul puterii (părinte, stat, preot, şef de birou etc). Exemple: taică-meu avea ideea fixă că trebuie să mă scol de dimineaţă. Când pleca el la muncă, la şase jumătate, mă trezea cu forţa, presupunând că eu îmi încep ziua şi mă apuc de lecţii. Evident, după ce ieşea el pe uşă mă culcam la loc şi mă sculam târziu de tot, tocmai pe la zece (aşa că oha lecţii!). Când mă lăsa în pace (se mai întâmpla), mă urneam din pat la opt şi ceva şi m-apucam de treabă. Alt exemplu: muncitorii din comunism, sclavii şmecheri care se fâţâiau toată ziua prin uzină târâind un cornier de colo-colo.
Unde vreau să ajung? La deresponsabilizare. Saşa, băiatul din piesă (interpretat de Râlea), nu vrea să ia medicamente, dar i se vâră cu sila pe gât. Evident, el le scuipă atunci când nu stă nimeni cu ochii pe el. Ce adult va deveni Saşa? Un sclav şmecher, un rus adevărat (sau un român, tot aia). Nu va avea niciodată mentalitatea unui cetăţean, care să ia singur decizii şi să poarte răspunderea pentru ele. Ce aş fi devenit eu, dacă nu cădea comunismul? Un dizident? Niciodată. Caracterul mi-a fost modelat din copilărie în direcţia exact opusă: zi ca ei şi fă ca tine, dar ai grijă să nu fii prins. Fii şmecher, oportunist, nu spune ce gândeşti cu adevărat, nu-ţi alinia vorbele cu faptele (una să spui şi alta să faci, numai ca să-ţi fie bine). Prosteşte pe cine poţi, că şi alţii vor să te prostească pe tine. Strecoară-te. Nu-ţi asuma nimic. Pupă în cur pe cine trebuie. Nu ieşi în faţă.
Bref, „Don't volunteer!”, cam la asta se reduce pachetul formativ pe care l-am primit de-acasă. Şi pe care îl primeşte şi Saşa. Şi pe care l-au primit generaţii întregi de copii crescuţi în comunism, în România, în Rusia şi oriunde.
Nicio mirare că putinismul există şi triumfă, pentru moment. Îl sprijină zeci de milioane de Saşa. Dar dacă copiii lor primesc o altă educaţie, o educaţie responsabilitoare, o educaţie de cetăţeni („Fă ce vrei tu, dar plăteşte preţul”), atunci ce-o să se întâmple cu toţi liderii autoritari din lumea asta?!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
cred ca dac-o duc pe nevasta-mea la piesa asta,ne "paruim" acasa.
eu sunt un free mind prin definitie,dar nu un derbedeu sau un terchea berchea.eu stiu ce e bine si ce nu pentru copilul meu si ii urmaresc evolutia.e foarte mic,ce-i drept,dar supravegheat de mine,il las,sa vad ce face,pana unde"merge"cu niste chestii.sotia se opune,zice ca vreau eu sa-i stirbesc autoritatea,dar nu e deloc asa,eu nu vreau sa stirbesc autoritatea nimanuiba din contra,altii vor sa ma dezumanizeze profund.eu nu vreau ca micul meu copil sa devina unul care sa nu stie ce decizii sa ia,cum sa le ia,doar pentru i sebaga cu de-a sila ceva in cap.asa am patit eu ,parintii mei fiind ridicoli de dictatori,si ...am ajuns unde am ajuns.greu am scapat de handicap,dar am scapat,dar,culmea,prin fortele mele intelectuale si fizice,si psihice,diverse abilitati etc,pe care ai mei nu le vedeau de nici o culoare.la ei,totul era incremenit in proiect.repet,nu sunt adeptul ca respectivul copil sa devina un golan(in sensu rau,nu in sensu "Piata Universitatii",ca fenomen)dar nici mamaliga sau gaina in capul careia sa se cace toti prostii.nici asa.e foarte complicat si delicat sa ai si meseria de parinte,dar merita,zic eu.
sunt multe de zis pe tema asta Mihai,dar ma repet,probabil undeva,la canile de aur...cu vin,continuata discutia.
Imi dau seama cat de important e subiectivsmul si perspectiva fiecaruia. Foarte interesant punctul vostru de vedere, recunosc, eu nu ma "gandisem" la piesa asa, decat partial. Pe mine ce m-a frapat a fost drama familiilor cu vise spulberate de societate, de comunism, de conventionalism, de context ... Drama unei femei care ajunge la batranete mutilata sufleteste si realizeaza ca a trait mereu pt. altii, niciodata pt. ea. Urla frustrarile in ea, iar asta este dramatic. Se cearta cu toata lumea, cand de fapt se cearta cu sine insasi ... Deconstructia identitatii personale pana la tragica identificare cu celalalt mi s-a parut de-a dreptul sfasietoare. Iar plusul de tragic era dat si de constientizarea situatiei, fara insa a o (mai)putea schimba. Nina se uraste pe sine din cauza tuturor lucrurilor la care a renuntat, nu se poate ierta pe sine si nu-si poate ierta nici fiica, pt. greselile sau alegerile ei, pt. vulnerabilitatile ei ... O piesa foarte sensibila, pe care recunosc ca au fost momente cand am privit-o cu un nod in gat. Nu foarte usor de digerat de catre oricine ...
amice, esti praf
daca pentru tine durata de 4 ore a spectacolului e la "rele", pai inseamna ca te-ai dus degeaba, n-ai inteles nimic.
piesa este pur si simplu extraordinara, teatru in stare pura.
Trimiteți un comentariu