Scrisoare către Sandra

Dragă Sandra,

când vei citi aceste rânduri, eu am să fiu mort. Poți avea deci încredere că nu te mint. Chiar dacă ți se spune de peste tot să nu ai niciodată încredere în ce spun Tolerații, gândește cu mintea ta și încearcă să te desprinzi de cuvântul Războinicilor.

Pentru că Războinicii mint! Citește mai departe, chiar dacă ceea ce citești te șochează și te îngrozește, chiar dacă nu-ți vine să crezi sau te sufocă indignarea: Preoții mint! Războinicii Luminii mint! Numărătoarele mint! Tot ce vi s-a spus este minciună, minciună și minciună! Ați fost îndoctrinați de mici cu o teorie inumană și demențială, care va duce la extincția speciei umane! Singurii care cunosc adevărul sunt Tolerații, dar ei tac de frică!

Ți-au spus că nu ai părinți, că ești un Copil al Luminii. Te-au mințit: ai părinți care sunt în viață, care te iubesc și se gândesc mereu la tine. Dar ei sunt în munți, în Rezistență – da, ăsta este adevărul, ei sunt “Criminali ai Întunericului”, cum v-au învățat pe voi să-i numiți. Și eu sunt un astfel de Criminal, sau, mai exact, acum când citești tu, am fost. Eram unul dintre Criminalii Infiltrați, unul dintre aceia despre care ai învățat tu că sunt cei mai periculoși dușmani ai Luminii. Asta, cel puțin, e adevărat: da, noi cei care trăim infiltrați printre Tolerați suntem cei mai periculoși inamici ai acestui regim. Și, da, nu ne dăm înapoi de la nimic ca să-l distrugem.

Sandra, lumea nu a fost totdeauna așa cum o știi. Lumea pe care o cunoști tu este o lume nouă, foarte nouă, nu are mai mult de două decenii. Vi s-a spus că înainte ca Lumina să pogoare asupra lumii, aceasta era cufundată în Întuneric și că nu are rost să vă bateți capul cu ce era pe lume pe vremea Întunericului. Ei bine, are!

Are rost. De aceea tatăl tău se ascunde prin munți, c-o armă-n mână. De aceea mama ta tremură de frig într-o peșteră, lihnită de foame, îngrijind răniți și distribuind rații. De aceea eu mi-am petrecut ani și ani îmbrăcat în zdrențe, făcând munci fizice alături de nenorociții de Tolerați: pentru ca tu să poți avea parte de hrană suficientă și de bună calitate, de care au parte numai îmbuibații regimului (ai “Luminii”!): Preoții, Războinicii, Numărătoarele. Era esențial ca tu să crești mâncând pe săturate, pentru că acolo sus în munți hrana e puțină și săracă, iar copiii în creștere au nevoie de resurse abundente, altfel nu devin adulți sănătoși. Acum, însă, ești destul de mare ca să fii împreună cu ai tăi, așa încât e timpul să primești și hrană spirituală, să poți rezista șocului adaptării. Tot ce a fost până acum alb va fi negru de azi înainte, și invers. De aceea îți scriu această scrisoare, pe care o vei primi după moartea mea: să te pregătești pentru a te naște a doua oară, ca ființă umană ce cunoaște adevărul, nu ca robot al Luminii, cum sunt toți aștia.

Sandra, noi cei din Rezistență (“Criminalii”) știm ce este adevărul, din simplul motiv că l-am cunoscut. Pe vremuri, înainte de nenorocitul de război care a adus “Lumina”, toți oamenii aveau parte de adevăr, era la îndemâna oricui. Noi nu îi spuneam așa, pe vremea aia se numea “informație” și circula liber, nimeni nu putea să-i pună botniță, deși unii ar fi vrut (iar acum au reușit). 

“Informația” era ceva foarte frumos, deși acum nici nu mai există cuvânt în limbă care s-o descrie: însemna, pur și simplu, că atunci când cineva îți spunea ceva, puteai să verifici. Înțelegi? Era ceva imens, imens (atunci nu ni se părea, abia pe urmă ne-am dat seama ce-am pierdut): cum ar fi, când un Preot vă spune ceva (“Lumina vă îmbracă, Lumina vă hrănește, Întunericul este scrâșnirea dinților!”), voi să puteți verifica dacă nu minte? Ei bine, înainte de război era la îndemâna oricui să verifice pe oricine. Cei ce aveau acces la informație nu puteau fi mințiți – decât dacă voiau ei să se lase mințiți. Atunci credeam că ăștia sunt o minoritate, dar după război am văzut cât ne înșelaserăm. Erau și pe vremea noastră oameni care nu aveau acces la informație, cum sunt Tolerații de azi, dar noi nu prea aveam de-a face cu ei. Altă mare greșeală, cum ne-am dat seama prea târziu.

Totuși, Sandra, înainte de război viața era frumoasă! Multe dintre lucrurile pe care vi le spun Preoții la cursurile de îndoctrinare sunt corecte: da, oamenii obișnuiau să-și mutileze propriul corp (noi numeam asta “tatuaje” și “piercinguri” sau “cercei”); da, obișnuiam să intrăm în Întuneric otrăvindu-ne cu diferite substanțe chimice (noi le numeam “stimulenți”: cafeină, nicotină, teină, etanol, sucroză și multe altele pe care le-am uitat); da, obișnuiam să ucidem ființe din alte specii pentru a le mânca (chiar și specii mamifere, da, este corect!); da, erau zeci de vopseluri, pentru piele, păr, unghii, țesături, iar femeile și bărbații le foloseau pentru a practica Arta Interzisă a Seducției (“Întunericul în formă pură”, cum se zice acum); da, fiecare om se gândea la sine însuși, fiecare avea câte un Proiect Propriu (o “Cale Sigură către Întuneric”, cum spun Preoții voștri), iar aproape nimănui (nu chiar nimănui, cum am văzut mai târziu) nu-i păsa de Proiectele Luminii; da, atunci exista ceva numit “bani” (trebuie să-l întrebi pe taică-tu, că eu nu am știut niciodată ce era acest ceva) care îi împărțea pe oameni într-un fel de caste (da, dar cât de flexibile față de cele de acum!); da, noi am risipit în mod catastrofal resursele planetei, ne-am distrat arzând petrolul și murdărind apele, iar pentru asta nu avem nicio scuză – dar Preoții voștri nu vă spun că, fără risipa noastră, nu izbucneau Războaiele Apei (măcar că acum se zice c-a fost doar unul) și nu ajungeau ei la putere – mă rog, nu s-ar fi “pogorât Lumina”!

Totuși, totuși, era o viață frumoasă, chiar și așa. Fiecare făcea tot ce-i trecea prin cap și nimeni nu vedea asta ca pe o Crimă Împotriva Luminii. Fiecare avea habitaclul lui unde își dădea Stingerea când avea el chef, și la Stingere nu ne număra nimeni! Sandra, pe noi nu ne-a numărat nimeni, niciodată, și dacă cineva ne-ar fi spus de casta Numărătoarelor ne-am fi îmbolnăvit de râs! Așa cum lumea de dinainte de război îți pare ție de necrezut (sau de neacceptat, oricum) la fel ni s-ar fi părut nouă lumea în care ai crescut tu. Nouă ni se pare inacceptabil acest regim și de aceea am ales să ne opunem, taică-tu în munți, iar eu sub acoperire. Tu vei fi alături de ai tăi, la un moment dat, și iată de ce este nevoie să accepți valorile lor, valorile lumii lor. Pe vremuri, acestea se numeau “democrație laică”, “societate civilă”, “libertate”, și alte denumiri care acum nu mai înseamnă nimic, pentru că au fost interzise de prea mult timp. Acum, toate acestea se cheamă “Întuneric”.

Viața nu e “suferință” și “pregătire pentru Lumină” cum v-au învățat. Viața poate fi opusul suferinței (pe vremuri aveam un cuvânt pentru asta: “plăcere”), iar “pregătirea” o poți face în multe feluri, nu numai în felul Războinicilor. Îmi amintesc, odată, când erai tu foarte mică, a chemat taică-tu oameni, mulți oameni, care să fie alături de el atunci când preoții de pe vremea aia (alții decât cei de-acum) te-au pregătit pe tine pentru lumină, într-un ritual copilăresc și înduioșător, în comparație cu cele dure și psihopate de acum. După acest ritual am intrat cu toții într-un fel de habitaclu specializat, cu totul diferit față de cele de azi, având un rol vag asemănător cu refectoarele voastre; “restaurant” era numele de pe vremuri al unui astfel de habitaclu. Știu că e greu de înțeles, dar habitaclurile de atunci, chiar și cele care aveau același rol, nu erau identice! E adevărat, chiar dacă incredibil. Cel în care am intrat era... nu știu cum să exprim asta... toți cei care am fost atunci acolo ne-am simțit onorați să intrăm în acel habitaclu anume și nu în altul, cu același rol. Erau acolo foarte multe lucruri care acum nu mai sunt pe lume, și ar fi foarte greu să le poți imagina, oricât de bine le-aș descrie. Era ceva care se chema “muzică” (un fel de secvențe de sunete, unele ale vocii omenești, altele artificiale), erau niște obiecte numite “baloane” care pluteau în aer, mesele erau rotunde, nu lungi și înguste ca în orice refectoar, iar pe ele erau așezate niște plante care se chemau ”flori”. Exista o tehnică prin care plantele, chiar dacă tăiate, nu mureau pe loc, pentru că erau hrănite, artificial, cu apă stocată în niște dispozitive anume, astfel încât ele rămâneau în viață mult timp și emiteau niște particule asemănătoare feromonilor umani, dar cu miros plăcut, particule care se numeau “parfumuri”. Erau acolo niște oameni, un fel de Tolerați specializați, care se numeau “bucătari” (ei știau să prepare hrana) și unii numiți “chelneri” (ei fuseseră instruiți să aducă hrana și s-o distribuie; știu că acum pare o prostie, dar așa era atunci obiceiul!). Multe lucruri de acolo sunt acum greu de înțeles, multe sunt și mai greu de crezut, dar poți avea încredere în cuvântul unui mort: așa a fost, Sandra!

Dar cel mai bun lucru era hrana: deloc, absolut deloc nu semăna cu arpacașul sintetic! Erau lucruri de mâncare care nici nu mai au nume, așa că am să încerc să ți le descriu folosind vocabularul sărac de astăzi (nenorocitul ăla de război ne-a sărăcit până și de limbă!).

Știi ce sunt ciupercile, am aflat că în școlile de Numărătoare se oferă la mari ocazii o asemenea hrană. Dar pe atunci ciupercile erau preparate cu totul altfel, amestecate cu o pastă care se numea “maioneză” și cu bulbii unei plante numite “usturoi”, care pișca în mod plăcut interiorul gurii, întocmai cum este interzis acum. Erau rădăcinile unor plante de care poate ai auzit, “sfeclă”, “țelină”, “cartofi”, dar și altele, multe, cărora li s-a pierdut până și numele, până și amintirea. Dar în afară de plante erau și alte lucruri care se mâncau pe vremea aia, deși voi ați fost educați să credeți că asta e o crimă. Noi nu gândeam așa, Sandra, și te rog să citești fără să te sperii, pentru că e prima dată când auzi de obiceiurile unei lumi stinse.

Erau trupurile moarte ale unor ființe care trăiau în apă, “creveți” era numele lor și NU erau mamifere! Erau mici și roz și aveau gust foarte bun. O mulțime am mâncat. Erau pe urmă bucăți din corpurile altor ființe acvatice, care se numeau “pești” și erau de multe, multe feluri, fiecare cu modul său de preparare și cu gustul său propriu - gusturi pe care le-am uitat, îmi amintesc doar că erau foarte, foarte bune.

Erau însă și bucăți de mamifere moarte, care fuseseră ucise în acest scop anume (adică, special pentru a fi mâncate); așa erau atunci obiceiurile. Unele se numeau “vaci” și aveau ochi frumoși și blânzi, iar carnea lor era roșu-închis la culoare. Altă specie mamiferă se numea “porc” și mirosea foarte urât, dar carnea era fragedă și zemoasă, foarte apreciată. Era și o altă specie, nemamiferă, înrudită cu șopârlele Preoților (pentru mine este foarte amuzant numele lor de acum: Sfinții Gușteri ai Luminii! Oamenilor timpului meu le-ar fi provocat un râs nestăvilit...); totuși, deși înrudite, acele ființe nu semănau cu șopârlele, erau altfel, mai mari, acoperite cu ceva care se chema “pene”, iar carnea lor era albă și moale, le plăcea mai ales femeilor.

Erau și acele substanțe chimice de care și-am pomenit mai sus. Dar ele nu erau obținute prin sinteză, cum se face azi, ci prin analiză, și de-aia erau bine tolerate de organism. În plus, exista un întreg ritual de ingerare pentru acele substanțe, complicat și nuanțat, iar oamenilor de atunci le plăcea foarte mult. Erau anumite cuvinte care trebuiau spuse, cu o anumită tonalitate a vocii; emisiile de hormoni sexuali erau stimulate, atât la femei cât și la bărbați, iar atracția dintre ei creștea pe măsură ce ritualul avansa; privirile oamenilor deveneau lungi și sticloase, iar glasurile lor, ezitante sau necontrolate, uneori; memoria nu mai avea capacitatea normală de înregistrare, iar oamenii se puteau exprima și comporta ilogic, fără ca societatea să-i condamne (deși uneori se mai întâmpla și asta, din moment ce mulți nu cunoșteau toate nuanțele ritualului).

Prima substanță pe care au ingerat-o oaspeții tatălui tău purta numele de “whiskey”. Era obținută din plante, mai precis din amidonul conținut în semințele unor plante care se numeau (se numesc și acum, dar vouă nu vi se spune) “cereale”. Aceste semințe erau supuse unui proces chimic natural de “încolțire” (un fel de naștere), iar apoi ucis printr-un proces fizic de “malțare” (un fel de ardere). Apoi erau amestecate cu apă și supuse unui al treilea proces, chimic, numit “fermentare” (un fel de alterare specială) și apoi unui al patrulea, fizic din nou, numit “distilare” (un fel de selecție a lichidelor). Ultimele două procese, “blenduirea” (un fel de amestecare) și “îmbătrânirea” (un fel de îndoctrinare ireversibilă) erau cele mai de durată și cele mai costisitoare, astfel încât substanța finală era rară și greu de obținut (de fapt, cuvântul corect este “scumpă”, dar nu știu să-ți explic acest termen, pentru că se referă la “bani”, concept pe care eu nu am reușit să-l înțeleg niciodată, cum ți-am zis). Nouă ne plăcea foarte mult “whiskey”-ul. Avea culoarea galben-închis și un gust arzător pe limbă, iar noi obișnuiam să îl răcim cu gheață. Unii alegeau să ingereze doar această substanță toată seara, alții treceau la altele.

O altă substanță se numea “vin”, avea cu totul alt gust și altă proveniență, deși era făcută tot din fructele unei plante, care acum nu mai există. Și această substanță trecea prin câteva procese de analiză, până când din fructele acelea (care erau de-asemeni bune la gust) rămânea un lichid, colorat într-o multime de culori, de la roșu-închis la galben-verzui, cu gust dulce-acrișor, cărora unora dintre noi le plăcea foarte mult, iar altora deloc. Îmi amintesc că mie și unui om pe care-l chema la fel ca pe mine (pe vremea aia toți aveam indicative compuse din litere, nu din cifre ca acum; indicativele acelea se numeau “prenume”) ne plăcea același fel de “vin”, și recipientele în care era adus erau așezate între el și mine, iar fiecare se străduia să ingereze substanța înaintea celuilalt. Era amuzant! Acele recipiente se numeau “butelii de sticlă” și erau sigilate cu un mic cilindru, care era obținut din pielea unei plante, jupuită de vie în acest scop. Planta nu era ucisă în urma jupuirii, pentru că scopul urmărit nu era moartea ei, ci era lăsată să trăiască și să-i crească altă piele, care să fie jupuită altă dată. Repet, obiceiurile lumii noastre erau diferite de cele de acum, dar rămân convins că lumea de atunci era mai bună, cu excepția risipei.

Cel mai rău lucru dintre cele întâmplate acolo, în habitaclul în care taică-tu îi convocase pe acei oameni, era practicarea deschisă a AIS (Arta Interzisă a Seducției). Sigur că, din punctul nostru de vedere, lucrul ăsta era cel mai bun. În scopul practicării acestei arte, femeile se pregăteau foarte mult, cu mare risipă de energie, timp și “bani”. Își alegeau cu mare, mare grijă țesăturile cu care își acopereau pielea; dar nu și-o acopereau complet, unele părți rămâneau neacoperite (de obicei, brațele și umerii), iar altele erau acoperite cu țesături transparente (nu te-ai fi gândit că o țesătură poate fi transparentă, nu? Dar AIS din asta era făcută, din nenumărate mici secrete care s-au pierdut sau au fost interzise odată cu “pogorârea Luminii”); mai ales picioarele, care puteau fi astfel privite de către bărbați de la glezne și până peste genunchi (uneori, până sub fese, ceea ce avea un nume caraghios, i se spunea “minijup”!). Știu că pielea neacoperită e acum o Crimă Împotriva Luminii, dar atunci nu era.

Dar asta nu e nimic. Femeile vremurilor mele mai făceau multe alte lucruri: își ardeau propria piele în niște habitacluri anume, “solarii”, unde erau produse artificial emisii de radiații UV; părul de pe cap nu și-l rădeau zilnic, ca acum, dimpotrivă, îl lăsau să crească până la lungimi de necrezut, apoi risipeau multe ore pentru a-l alcătui în tot felul de așezări stranii, al căror scop era de-asemeni închinat AIS; și unghiile erau lăsate să crească foarte mult, până ajungeau ca niște gheare, apoi erau vopsite în culori sau chiar pictate cu diverse imagini – iar asta făcea parte tot din AIS; tot în culori își vopseau pielea buzelor și pe cea a pleoapelor, iar pielea feței și-o ungeau cu vopseluri transparente; trebuie să admit că acest lucru nu mi-e clar, pentru că AIS era în general ținută secretă față de bărbați.

Acestea erau însă doar pregătirile, pe care femeile le făceau singure sau în grupuri mici, unisexuale; uneori apelau la niște Tolerați specializați, care să facă aceste pregătiri în locul lor, iar acești specialiști erau abilitați să-și practice arta asupra corpurilor femeilor, uneori într-un mod de necrezut (n-am să-ți explic ce însemna cuvântul “masaj”, pentru că oricum nu m-ai crede). Apoi, după aceste pregătiri, femeile căutau prezența bărbaților și atunci începea partea rituală a AIS.

Ritualul AIS avea două paliere de ceremonie, cum s-ar spune acum: primul palier se numea “dans” și consta dintr-o suită de mișcări ciudate, venite din cel mai adânc Întuneric, mișcări ce sugerau Întunecata Poftă de Împerechere! Este adevărat. Poate că e mai fantasmagoric decât tot ce ți-am scris până acum, dar este adevărat, Sandra. Erau obiceiurile lumii noastre și ne plăceau foarte mult.

Al doilea palier e un pic mai complicat de descris, și mi-e teamă că, oricât m-aș strădui, n-am să reușesc să îți dau măcar o idee vagă despre el. Poate că taică-tu, care a fost dintotdeauna un maestru al acestui palier din ritualul AIS, să-ți explice mai clar. Eu am să fac tot ce pot, dar mi-e teamă că degeaba.

Spre deosebire de primul palier, la care se femeile se pricepeau mult mai bine decât bărbații, la acesta din urmă rolurile erau egal împărțite între ambele sexe, și unii bărbați erau mai buni decât femeile la acest palier. Ceea ce se făcea de fapt poate fi bine descris cu vorbele Îndreptarului Crimelor Împotriva Luminii (pe vremuri, astea se numeau “păcate”): “Am vorbit cu mai multe înțelesuri”. Bărbații și femeile schimbau între ei cuvinte și priviri; cuvintele spuneau ceva, iar privirile spuneau exact opusul. Cuvintele erau menite să ascundă Întunecata Poftă de Împerechere, iar privirile s-o dezvăluie. Dar extrema complexitate a ritualului e greu de prins în câteva cuvinte, era nevoie de ani și zeci de ani pentru a fi învățată, iar unii n-o învățau niciodată – deși cele mai multe femei o învățau mai repede decât bărbații. Această parte a AIS se numea “flirt”.

Sandra. Chiar dacă multe din lucrurile aflate acum îți par caraghioase; chiar dacă altele îți par vrednice de dispreț; altele, poate, îngrozitoare și barbare; iar unele, în sfârșit, Criminale – nu uita că vei descoperi de acum o altă lume, în întregime nouă și necunoscută pentru tine, o lume cu niște obiceiuri diferite de ale tale, dar care are frumusețile ei, multe, și ciudățeniile ei, încă și mai multe. NU o respinge! NU o judeca fără s-o cunoști mai întâi! Dacă diferențele ți se par prea mari, roagă-l pe taică-tu să-ți povestească despre un om din vechea vechime, pe care îl chema Platon și care a scris o carte numită “Republica”; în acea carte era ceva numit “alegorie”, un fel de poveste, și taică-tu cunoaște din tinerețe acea poveste ce se chema “alegoria peșterii”. El îți va explica mai bine decât mine, iar tu vei înțelege. Eu mi-am făcut treaba cât am putut mai bine. Era datoria mea. Pe vremuri, înainte de-a fi gunoier în lumea voastră, am fost scriitor într-a noastră.

A se înmâna, după moartea mea confirmată, Sandrei D., fosta cursantă nr. 89478 a Sfintei Școli de PreaFericite Numărătoare din Clusterul de Habitacluri nr. 1017