Veți observa imediat,
eventual cu râsete, că am eludat un criteriu mult mai inteligent și aplicat:
”români care-au fost în China” vs. ”români care n-au fost în China”. Veți
spune, pe bună dreptate, ”Ce greutate poate avea părerea unui om care nu știe
despre ce vorbește?!”.
Argument corect. Îl
accept. Dar nu îl pot utiliza din două motive: extrem de puțini români au fost
în China să vadă cu ochii lor despre ce e vorba (eu cunosc doar unul, pe
domnișoara Andreea-care-avea-7-anișori-la-revoluție); be mic, eu am o părere
despre modelul chinez. Deci, treaba mea e să-mi spun părerea (pe care nu mi-a
cerut-o nimeni) și mai ales să-i pun la zid pe cei care îndrăznesc să aibă o
părere contrarie. Doar ăsta-i rostul meu pe lume, heya?
Bun, ia să vedem: Eugen
(un băiat, nu-l știți) are mare stimă pentru China (el reprezintă ”românul
favorabil modelului chinez”), iar eu o stimă extrem de mică (puchinoasă, chiar!)
despre această țară și ”modelul” ei. Deși m-am luat la harță de multe ori cu
Eugen despre acest subiect, n-am scris niciodată pe blog despre aceste
discuții. E timpul s-o fac, dar mai întâi să precizăm niște termeni.
1.
Eugen există,
nu l-am inventat eu. El este un om. Fost coleg de serviciu.
2.
Prin ”modelul
chinez” se pot înțelege mai multe lucruri, depinde cine-l definește, dar cel
mai simplu e să-i zicem ”prosperitate fără democrație”. Prin comparție, modelul
american poate fi numit ”flat world” (toată lumea să urmeze același model de
dezvoltare, modelul american, ”capitalism fără protecție socială”), iar modelul
european a fost numit ”liberal multilateranism” (ăsta nu prea știu ce e, dar
înțeleg, vag, c-ar fi vorba de valorile Uniunii Europene, ”fiecare stat face ce
vrea, în afară de război și de încălcarea drepturilor omului”). China respinge
ambele modele. Modelul ei propriu se cheamă ”walled world” și constă, sumar
spus, din ”fiecare stat face ce vrea și cum vrea, atâta timp asigură pâinea
zilnică pentru cât mai mulți din proprii cetățeni”.
3.
Nici Eugen,
nici eu nu am fost în China. Ambii ne-am format părerile pe baza celor citite
din cărți. În cazul meu, din cărticica ”What does China think?”, de Mark
Leonard, un profesor londonez de geopolitică, invitat de multe ori în China de
mari mahări din partidul comunist, să vadă cu ochii lui cum merge treaba. Mark
Leonard a văzut, a auzit și a scris. Categoric, cărțulia merită citită. I-aș
recomanda-o și lui Eugen, dar nu mai am numărul lui de telefon.
4.
Nu am niciun
interes personal în a denigra sau lăuda China. Nici Eugen nu are. E vorba, pur
și simplu, de două mentalități foarte profund înrădăcinate în mințile
românilor, ”dirijism” vs ”auto-organizare” – China e doar un pretext. Pentru
Eugen, ca pentru toți dirijiștii, oamenii care alcătuiesc o societate sunt
incapabili de organizare spontană: dacă nu-i dirijezi, ei cad în anarhie.
Pentru mine și pentru toți cei care gândesc ca mine, societățile umane sunt
capabile de auto-organizare, iar echilibrul rezultat este mult mai stabil decât
echilibrul unei societăți dirijate. Pentru Eugen, China este modelul care îi dă
lui dreptate. Pentru mine, Europa e modelul care mă confirmă.
5.
Pentru Eugen,
e de la sine înțeles că, dacă România ar urma modelul chinez de dezvoltare, el,
Eugen, ar urma să fie unul dintre ”dirijori”. Pentru mine, acest lucru nu este
deloc evident. Dar este evident că eu aș fi una dintre primele victime ale
regimului. Interesant: Eugen este perfect de acord cu acest lucru!
Ce am citit în cărticică și m-a convins că, dincolo de aparența unor succese gigantice (rezerve valutare de un trilion de dolari), societatea chineză are probleme majore? Multe lucruri, trebuie să citiți cărticica, dar unul m-a izbit în mod deosebit: modelul chinez nu este atractiv pentru nimeni, în afară de dictatori! În pofida unor eforturi uriașe de rebranduire, statul chinez nu a convins niciun popor să-i urmeze calea (să renunțe la pluripartidism și să treacă la economia planificată), dar a convins câțiva dictatori... dintre care mulți nu mai sunt acum în viață. Cu toate că a băgat în fundul lor miliarde și miliarde, în bunuri, investiții și armament, China nu s-a ales cu nimic: dictatorii respectivi au fost răsturnați de la putere, unii omorâți, alții judecați... iar banii chinezești din Sudan, Libia, Mali sau Zimbabwe s-au dus pe apa sâmbetei.
Mie, personal, afacerea asta
îmi aduce aminte de Ceaușescu. Și el era prieten cu toți teroriștii și le dădea
pomană, în timp ce românilor le ghiorăiau mațele de foame.
Cred că asta-i situația
și în China, cel puțin la țară. Guvernul de la Beijing aruncă cu dolari în toți
săracii, iar chinezilor nu le rămâne de mâncare decât patriotismul.
Nu, mersi. Am mai servit
odată meniul ăsta... așa că dacă vrei să emigrezi în China, Eugene, du-te
sănătos. Eu nu vin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu