Aparent, bat câmpii: de la mineriada a treia, cea din iunie 1990, stima Europei pentru România nu a fost niciodată mai mică decât acum. Corect, nu discut acest punct, și nici motivațiile acestei situații.
Altceva vreau să discut: dacă nu cumva E BINE că țara noastră a ajuns într-o asemenea fundătură. Eu zic că e bine, că e foarte bine.
Și iată de ce: gunoiul n-a mai încăput sub preș! În loc să ne văietăm ca disperații, mai bine s-o spunem pe-a dreaptă – noi știam, știusem de la început că nu suntem europeni nici în inimă și nici în spirit. Și-atunci, de ce ni se pare atât de cumplit că ne văd (în sfârșit!) și alții așa cum noi ne-am văzut mereu (niște periferici care simulează stilul ”boierilor din centru”, dar pe dinăuntru sunt tot cum sunt, adică mahalagii puricoși)?
Bref : în politica României vedem un moment unic. Două găști de securiști s-au repezit într-o încleștare pe viață și pe moarte, iar noi, oamenii, suntem solicitați să-i legitimăm pe învingători prin referendum. Uimitor e că ambele găști au susținători la fel de fanatici și la fel de onești (nu fac excepție, și eu sunt fanul uneia dintre găști!), dar și mai uimitor e că lupta dintre găști a împărțit România în două jumătăți perfect egale (Jack the Ripper era mici copii!). Evit să iau aici parte vreuneia din găști, nu pentru că nu am preferințe sau argumente, ci pentru că alta e ideea pe care încerc s-o exprim: indiferent cine câștigă, pentru România e de bine. Pentru că nu va mai merge ca înainte.
Vă amintiți? Din 1989 și până azi, doar două puncte mari și late au întrunit consensul clasei politice (în afară de sărmanul Vadim, dar din păcate el nu poate fi socotit nici măcar ”repetent politic”): moartea lui Ceaușescu și accederea în ”structurile euro-atlantice” (NATO, UE, Schengen). În rest, câte capete, atâtea păreri – dar nu asta ne-a deranjat pe noi, ci faptul că ”părerile” nu se aflau mereu în același ”capete”! Adică, un politician aflat în opoziție avea o părere (s-o numim X), iar cel de la putere era de părerea opusă (non-X). Dar când cel din opoziție ajungea la guvernare, hop! Dintr-o dată îl abandona pe X și devenea cel mai al dracului suporter al lui non-X – uite așa, hocus-pocus, preparatus!
Pe scurt, noi toți, oamenii din țară, avem impresia că politicienii nu au nicio convingere personală (să n-o numim ”doctrină”, că deja le cerem prea mult), ci îi interesează strict cașcavalul (adică puterea politică și avantajele economice care decurg din ea). Cumva, senzația de mascaradă e împărtășită de toți alegătorii (”Pleacă-ai noștri, vin ai noștri”) și de aici extraordinara lehămețeală în exercitarea dreptului la vot, plus (și asta e mult mai grav) tot mai profunda aversiune pentru democrație (”La ce bun?”). Singurul argument pro rămăsese recursul la trecut (”Taci, bă, că pe vremea lui Ceașcă era mai rău!”), plus, pentru românii ceva mai călătoriți, recursul la vecinătate (”Taci, bă, că la ucrainieni e și mai rău!”). Mi se pare puțin, mi se pare derizoriu!
Dar, dacă de acum încolo îi vedem pe politicieni rupându-și beregățile pe bune (ca suporterii din fotbal, pentru exemplificare), atunci eu văd o șansă. Dacă cele două găști securiste se decimează reciproc (cu ungurii arbitrând de pe tușă, ca de obicei), atunci există posibilitatea apariției unui tip nou de politician, nesecurist, care să profite de busculadă și să câștige oamenii de partea lui. Și să-i trimită pe securiști la munca de jos.
În fond, asta ne-am dorit în 1989, heya?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu