Expunerea pe care autorul
o susține în acel capitol (Scrisoarea a doua, pagina 52) e foarte deșteaptă și
merită citită la orice oră, dar nu despre ea e vorba acum. Ci despre democrație
ca sistem. Deși trebuie spus că autorul are în vedere ”democrația directă”,
când spune ”democrație”, și nu ”democrația mediată/indirectă/reprezentativă”
(spuneți-i cum vreți), cea care există într-adevăr în America (el o numește
mereu ”republică”).
După ce-am asistat la
alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, am înțeles în sfârșit ce vrea să
spună Martin S. Martin. Sunt de acord cu el: da, democrația directă are niște
limite (de funcționare). Pe care și le-a atins, nu numai în România, ci în
toată Europa, dar alde România este un caz mai grav, ca și Grecia. Am să enunț
aceste limite (numidu-le ”probleme”) și apoi încerc să ofer soluții pentur
fiecare, atât cât mă ajută mintea.
1. Problema traseismului
politic. Este cea mai simplă și cea mai ușor de observat la statele noi
(născute în secolele XIX, ca Grecia și România, sau XX, ca Ucraina). Nu am să
zăbovesc, c-o știți cu toții: politicienii nu au crezuri doctrinare, ci doar
dorința de a se folosi de putere pentru propriul bine, așa că migrează dintr-un
partid în altul fără jenă, în funcție de ”ofertă”. Asta înseamnă că aceste
partide nu fac politică de idei, ci politică de persoane (cum e mai rău!).
Soluție propusă: stagiul minim (”soluția UDMR”, cum s-ar zice, că dintre partidele din România, e singurul care a pus-o în practică). Un membru de partid nu poate avea o funcție de conducere (oricare!) dacă are o vechime mai mică de 2 ani (sau 3, sau 4) în partidul respectiv. Adică dacă eu, politicianul Pulea Spătarul, trec de la partidul X la partidul Y, stau doi anișori pe bară, fără funcție de conducere, la lipit afișe; să vedem dacă-mi convine!
2. Problema
mandarinatului politic. Universală, atât în UE cât și în America, poate
ceva-ceva mai puțin gravă în Japonia: politicienii se specializează într-atât
în politică, încât nu mai știu să facă altceva. Ergo, ei sunt dispuși să facă
orice (chiar orice!) ca să rămână în politică, pentru că altfel ar muri de
foame, neavând nicio meserie ”la bază” care să-i hrănească. De aici toate
mizeriile astea, cu firme de lobby, cu ”interese la nivel înalt” și alte
căcaturi; cum să ai încredere într-un om care depinde de votul tău pentru că
altfel crapă?!
Soluție propusă: limitarea mandatelor. Ceea ce este obligatoriu pentru funcția prezidențială (maxim 2 mandate) să fi valabil pentru orice funcție plătită de la buget. Și primarii, și deputații, și senatorii – toți în aceeași oală cu președinții de state: ai bifat două mandate? Gata, pa și pusi, lasă pe altul! Știu ce-o să-mi spuneți: păi cine-l împiedică pe-un bandit să fie de două ori primar, de două ori deputat, de două ori senator și pe urmă președinte, evident, tot de două ori?! Adică să stea 32 de ani în politică, fără să fie dat afară sau băgat în pușcărie? Răspuns: nu-l împiedică nimeni. Dar aveți o soluție mai bună decât limitarea mandatelor?
3. Problema
pensionarizării electoratului. N-am știut cum s-o denumesc mai bine, dar aș
descri-o astfel: pensionarii sunt coloana vertebrală a electoratului: tinerii
sunt dezinteresați de vot (pe bună dreptate, la 20 de ani ai interese mult mai
urgente la sexul opus!), maturii sunt dependenți de climatul economic (când
afacerile merg, sunt optimiști și votează, când e recesiune, se deprimă și-și
spun ”La ce bun?”), dar pensionarii votează totdeauna, indiferent de situație.
Dar pensionarul, ca orice elector, e interesat de propria persoană, iar propria
persoană, în cazul său, nu poate concepe proiecte decât pe termen scurt (cât
speră să mai trăiască, să le vadă concretizate). De obicei, aceste ”proiecte”
se reduc la creșterea pensiei. Asta înseamnă o contra-selecție a partidelor
politice: cu cât un partid sau un politician este mai vizionar (are o viziune
pe termen lung), cu atât mai mici sunt șansele ca el să ajungă la putere într-o
democrație directă. În schimb, partidele ”mioape” sunt avantajate de sistem și
au toate șansele să exercite puterea, fie continuu, fie în alternanță (adică
partidul miop X stă la putere 5-6 mandate, până îi mor liderii, fie alternează
la putere cu partidul miop Y. Ăsta a fost cazul Greciei). Pe de altă parte,
îmbătrânirea populației este un fenomen natural, nu poate fi stopat prin niciun
fel de ”soluție”, ceea ce înseamnă că toate democrațiile devin din ce în ce mai
dependente de electori ”miopi”, pe care nu-i interesează proiecte de
investiție, care să sporească competitivitatea (aeroporturi, metrouri,
autostrăzi, TGV-uri, energii alternative, universități, armată, înaltă
tehnologie etc), ci proiectele de asistență: pensii, medicamente compensate,
ajutoare de iarnă etc. Adică pensionarul îl obligă pe politician să devină un
”gânditor pe termen scurt” în loc să fie un vizionar (sau măcar un doctrinar,
acolo). Numai că un stat care gândește pe termen scurt... trăiește tot pe
termen scurt. În concluzie, pensionarizarea electoratului nu înseamnă moartea
democrației, ci moartea statelor democratice, fie prin implozie socială
internă, fie prin cucerire militară externă.
Soluție propusă: știu că nu există. Adică nu este implementabilă. De la o democrație reprezentativă (America) poți să treci de la o democrație directă (Europa), dar invers nu se poate: cum să-i iei omului un drept pe care l-a câștigat?
Sau, cum zicea John Adams (al doilea președinte al Statelor Unite, după George Washington): ”Nu a existat nicio democrație care să nu se sinucidă”:
Concluzie: copii, am belit-o. Vă amintiți de replica lui Kevin Costner din Waterworld? ”You have nothing. You are dying”. Mi-e teamă că asta-i epitaful Europei noastre multilateral democratice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu