Nea Cata si Pinky

In aceasta amintire, reconstruita de mine cu mare truda, valseaza personaje ca Pinky, Ticalosu, Nea Cata, Alina Dudea, Nea Mihaita, Ursu sau Mamaia Dida. Dar aceastea, desi ocupa practic tot spatiul naratiunii, sunt personaje cumva secundare. Personajul principal este Ionut Anghel, aiba-l Dumnezeu in buna lui paza. Voi stiti ca despre el e vorba in “Nea Cata si Pinky”, iar asta e destul. Restul e consiliere psihologica. Pe care mi-o acordati voi mie. Gratis, ceea ce ma bucura foarte mult!

De ce „reconstruita cu mare truda”? Pentru ca si creierul meu, la fel ca orice alt creier omenesc, functioneaza ca o masina de propaganda comunista, turata la maximum: retine, subliniaza, accentueaza, insista pe fiecare reusita din trecut, iar in acelasi timp da „ignore” la toate faptele neconvenabile, la toate esecurile, penibilitatile, rateurile si rusinile de care e plina viata omului. Tineti minte ca exact asa functiona si propaganda in comunism? Cand Steaua lua Supercupa Europei (succes incontestabil), propaganda zbiera din toti rarunchii, dar nu scotea niciodata o vorba despre „cozile la orice”, brandul inconfundabil al Estului. Enfin!

Bref: eu am vrut s-o otravesc pe Pinky, iar Nea Cata n-a fost de acord. Dar s-o iau cu inceputul.

Pinky era o catelusa sura care se oplosise, dracul stie cum, la scara E, mai exact in zona aia de buruieni si boscheti dintre scarile E si F (repet, acum acolo-s parcari). De fapt, oplosirea in „zona” se explica prin faptul ca acolo arunca Mamaia Dida (bunica Laurei de la unu) diversele subproduse de la bucatarie (paine veche, oase, tocanita stricata etc), direct pe geam, iar Pinky cu astea se hranea. Mamaia Dida nu era tocmai nebuna, dar fiind sontoroaga datorita batranetii, nu putea cobori cu gunoiul, de aici activitatea ei de „aruncatoare”. Oricum, datorita faptului ca Pinky era cuminte si nu latra noaptea (nici ziua, de fapt), Mamaia Dida o indragise si o hranea cu drag: sub fereastra ei putea de-ti carmea nasul din loc.

Nu era singura care-o indragise, pentru ca intre catelusa si Alina Dudea (tot de la scara E, dar din D7) se infiripase o dragoste fierbinte, ceva profund trans-specie, sentiment destul de rar vazut (cel putin de mine, care-s cam hater cu cainii). Cand venea Alina de la scoala si striga „Pinky!”, animala fugea ca o nebuna si i se arunca in brate, la propriu, de ziceai c-o dresase careva. Buninteles ca Alina isi exprima dragostea prin pupaturi languroase aplicate pe botul catelusei, de ni se facea si scarba noua, baietilor care jucam ceva cu mingea la bara de covoare. „Pacat de ea, ca altfel e bunoaca” – asa ne exprimam noi parerea despre amorul trans-specie pe care Alina il traia cu Pinky. Baietii, tot baieti!

Mutam obiectivul camerei pe scara B din blocul D23, unde Ticalosu isi alcatuise o armata particulara de caini vagabonzi, vreo 10 sau 12 animale fioroase, o haita infricosatoare condusa de un monstru blanos pe nume Ursu. De ce aceasta mobilizare canina a Ticalosului? Pentru ca el avea acea celebra Volga neagra, parcata in dreptul ferestrei lui (statea la unu), Volga pe care-o iubea ca pe ochii din cap si de care avea grija sa nu-i fie furata. Cum avea grija? Pai, montase un bec cu abajur in exteriorul blocului, sub fereastra, a carui lumina cadea permanent pe masina. Dar, evident, asta nu era suficient. Asa ca Ticalosu a inceput sa dea de mancare maidanezilor, asezand hrana sub Volga lui. Treptat, cainii vagabonzi au invatat ca acolo e permanent mancare si adapost si ca nu-i goneste nimeni, ca e un „loc bun” pe care au inceput sa-l considere „acasa”. Dar locul era intr-adevar bun, iar Ticalosu, cu o rabdare de fier si cu o viclenie taraneasca á la Ceausescu, a lasat selectia naturala sa se desfasoare de la sine, astfel incat, dupa o vreme, numai cei mai puternici si mai rai caini au reusit sa ramana pe acel teritoriu viu disputat; cei slabi, batrani, mici de statura sau prea blanzi, femelele… toti au fost alungati. De haita in formare, nu de Ticalosu! Nu, el nu s-a bagat. Dupa vreun an, avea ce-si propusese, probabil, de la bun inceput: somn linistit. Nimeni n-ar fi indraznit sa se apropie noaptea de masina aia a lui! Haita veghea. Ursu avea grija de asta.

Da, dar cainii nu-i puteau citi mintea lui Ticalosu, al carui interes era doar masina. Cainii terorizau orice trecator care se apropia de Volga ticaloșiană. Si zeci, sute de trecatori se apropiau, pentru ca Volga era parcata in buza aleii prin care locuitorii a patru blocuri (D7, D6, D5, D23) se duceau zilnic la statia de troleu, singura legatura cu orasul. Se duceau dimineata si veneau seara. Din noiembrie si pana in martie, plecau si se intorceau pe intuneric. Terorizati, zi de zi, de Ursu & comp.

Camera ajunge acum in apartamentul 27 al scarii C, unde Nea Mihaita, in plina faza exploratorie a varstei (13 ani?!) isi amenajase la el in camera un laborator de chimie: eprubete, retorte, pahare Erlenmayer, spirtiere, dopuri perforate, rastele, substante, cutii si cutiute, ce mai, tot tacamul. Bucuria parintilor! Tot amestecand, fierband si distiland, Nea Mihaita al nostru obtine un lichid de un albastru-safir, despre care el era convins ca e otrava (era, probabil, o solutie oarecare de sulfat de cupru, mai cunoscut ca „piatra-vanata”, d-aia de stropit via). Cu aceasta „otrava” intr-o eprubeta, Nea Mihaita se duce triumfator la Nea Cata: „Ba, Nea Cata, hai s-o otravim pe Pinky!”.

(Dialogul care urmeaza este integral inventat de mine acum; ideea lui centrala am pomenit-o la inceput - eu am vrut s-o otravesc pe Pinky, iar Nea Cata n-a fost de acord – iar rostul acestui dialog imaginar e sa clarifice peisajul de ansamblu).

Nea Cata: „Pai de ce s-o otravim, ce-avem cu ea?”. Nea Mihaita: „Pai n-avem nimic, dar trebuie sa verificam daca otrava-i buna. Dupa aia ii omoram pe toti cainii lui Ticalosu”. Nea Cata: „Ba, io pe Ursu si pe javrele alea tot le omor, cu sau fara tine. Dar pe Pinky da-o-n ma-sa. E de cacat s-o otravesti”. Nea Mihaita: „Da’de ce?”. Nea Cata: „Pentru ca e de cacat. Ti-ai gasit si tu cu cine sa-ti pui mintea, cu amarata aia! E ca si cum te-as bate eu pe tine, doar ca sa verific daca pot sa-l bat dup-aia si pe Croacăr” (acest Croacăr era un bataus notoriu, spaima scolii).

Nea Mihaita a fost convins de argument, asa c-a varsat „otrava” la closet. Nea Cata era deja convins ca in privinta maidanezilor trebuie facut ceva, atunci cand ajung sa terorizeze oamenii, iar in urma discutiei cu Nea Mihaita a fost convins ca, pe viitor, nu trebuie permis sa se ajunga aici, adica la constituirea unor astfel de haite, mai ales ca ele nu apar peste noapte si nu-s teleportate de pe Luna, ci se constituie incet, sub ochii nostri indiferenti („Pentru ca ne doare-n cur, d-aia!”), pana cand e prea tarziu. Aceste premise fiind bifate, Nea Cata si Nea Mihaita au trecut la concret, adica la Ursu si restul haitei.

Nu se va putea sti vreodata cum ar fi procesat ei problema, pentru ca, a doua zi dupa discutie, Ticalosu si consoarta lui (la fel de remarcabila ca el, ziceai ca-s gemeni), puteau fi auziti de dimineata racnind in fata scarii B: „Uite-l pe Ursu! Uite-l ca nu mai misca! Uite-l si pe Negrutu! Uite-l si pe Chinezu! E otraviti! I-a otravit cineva, sa vina militia! Criminalii! Criminalilor! L-ati otravit pe Ursu! Militia, sa vina militia!”. Nu exagerez, Ticalosu plangea. Era o zi de duminica, nu mai stiu daca primavera sau toamna, dar era vreme frumoasa. Aproape toti oamenii din D23, D5, D6 si D7 il auzeau pe Ticalosu plangad si urland, dar nimeni nu cobora sa vorbeasca cu el sau sa vada ce se-ntamplase. Stiau cu totii. Stiau si jubilau. Cineva, nimeni n-a aflat vreodata cine, trecuse la fapte. Ticalosu si-o meritase.

Eu am ramas cu un regret: oare lichidul ala albastru al meu o fi fost otravitor sau nu? Daca ar fi sa-mi dau replica in stil Nea Cata, ar suna asa: „Pai de ce nu l-ai baut tu, Nea Mihaita? Macar aflai o treaba!”.