Din beţiile altor popoare: azi, Misi bácsi

Când ajungi ca turist în Secuime, sunt şanse mici de tot (ca să nu zic „zero”) să iei în vreun fel parte la viaţa reală a localnicilor. Stai la pensiune, schimbi minimele vorbe de politeţe cu gazda, te miri ce bine vorbeşte româneşte, o feliciţi pentru gustul mâncării şi pentru mărimea porţiilor (la capitolul ăsta nu mai încape nici un fel de ipocrizie), eventual dai firimituri la porumbei... şi cam atât. Copiii şi câinii sunt extrem de suspicioşi faţă de străini, n-ai cum interacţiona cu ei, iar dacă te plimbi pe uliţă, oamenii n-au nici un chef să-ţi răspundă la întrebări. Dacă insişti, uită pe loc şi puţina română pe care o ştiau. Poate chiar vrei s-o faci pe marele reporter şi să te duci la cârciumă? Nu te opreşte nimeni. Doar c-o să te simţi complet deplasat, ca un ou într-o căldare: toată conversaţia încetează, iar consumatorii se uită la tine ca la urs, aşteptând să pleci, să te poată bârfi în voie. De fapt, cu excepţia limbii, în Secuime e ca oriunde la ţară.

Dar dacă nu turismul, ci jocurile întâmplării şi ale iubirii te aduc prin părţile alea, să zicem într-unul din satele cu ,,Szent” ca prefix, din aşa-numita Terra Sancta din Secuime, undeva pe lângă Târgu Secuiesc (Kézdivásárhely, cum zic ei; „Târgu Secuiesc” le sună ca-n chineză), ai parte de o cu totul altă experienţă. Cel puţin, aşa a fost pentru mine, mai ales când la respectiva domnişoară (cea pentru care venisem acolo) l-am cunoscut pe Misi bácsi, vecinul ei. Un personaj cu adevărat carismatic (pentru mine), parcă luat cu copy/paste din romanele lui Mark Twain (să zicem, „Pap” din „Huckleberry Finn”). Spre deosebire de counterpart-ul său american, Misi bácsi nu era un om fără căpătâi, ci avea o meserie bine definită: era sacristier. Acum, să nu credeţi că un sacristier catolic e prea diferit de un paracliser ortodox, atât ca nivel al veniturilor, cât şi ca fişă a postului: deşi angajat full-time, Misi bácsi avea tare puţini bani; ţinându-l sub papuc, soţia îi confisca în mod constant nu numai salariul oficial, ci şi micile atenţii băneşti pe care le primea de la localnici în zilele cu noroc (o înmormântare, un botez, un tras de clopot în memoria vreunui consătean emigrat în lumea de dincolo etc.). Cum băutura costă, Misi nu rata absolut nici o ocazie, indiferent despre ce băutură era vorba sau ce limbă maternă avea cel care-l cinstea. La un vecin bea vin de casă, la altul rachiu home-made, cu mine bea cu mare plăcere bere de la bodegă... Legendele spun că Misi ar fi băut chiar şi ţuică valahă! Nu ştiu dacă să cred sau nu această vorbă care circula prin sat: prea e gogonată.

Mie mi-a devenit simpatic încă din a doua zi de şedere în sat, când am fost scos „la vedere”, adică dus la slujbă. Ştiţi cum e la ţară, oamenii sunt tare curioşi, iar cotele la pariuri deveniseră foarte aprige de când se aflase că eu sunt român. Am aflat pe urmă ce reproşuri a primit mama fetei de la muierile din sat: „Uite ce se-ntâmplă când îţi laşi fata singură la mare! Vine-acasă c-un român de-ăsta!”. Vă daţi seama ce atmosferă era şi cum mă simţeam eu acolo-n biserică, cu toate privirile alea care mă sfredeleau ca laserele. Din belea m-a scos Misi bácsi, care tocmai adormise în sacristie (îşi făcuse omul treaba, se tratase cu vinul de împărtăşanie, apoi se întinsese un pic) şi-ncepuse să sforăie. Ăla a fost momentul când tirul bârfelor şoptite şi-a schimbat victima, de-am apucat şi eu să răsuflu, că pân-atunci stătusem în apnee, ca yogii. Numai că, deşi jenat, preotul şi-a terminat numărul, după care a ţinut misa, cum e rostul la catolici. Dar pe la mijlocul misei se sună dintr-un clopoţel. Atunci prin uşa întredeschisă de la sacristie a dat Misi bácsi năvală-n biserică, strigând în gura mare: „Csá, Riska, csá, csá!” („Treci la loc, Riska, treci la loc în grajd!”). Confundase clopoţelul popii cu talanga vacii. Având în vedere că Riska era singura sa vacă, grija lui Misi bácsi e de înţeles. (Din relatările ulterioare ale domnişoarei am aflat că din acea zi şi grija preotului se schimbase, acesta dându-l afară pe Misi, iar în spiritul egalităţii de gen aducând-o ca sacristieră pe o bombă sexy din sat. Cică aceasta îi cam făcea ochi dulci preotului – însă aici nu putem fi siguri, că aşa-s femeile: invidioase pe succesele alteia).

Am petrecut cu Misi multe momente inubliabile la birt, unde stăteam mai într-un colţ, să nu deranjăm conversaţia generală, şi tocam politică româno-maghiară într-un amestec năucitor de română şi maghiară, din care e puţin probabil că un om treaz ar fi înţeles ceva: eu sunt cam fudul de urechi (dintotdeaua am fost), iar Misi era cam bâlbâit. Dar, spre deosebire de mine, căruia berea îi desfundă urechile, Misi devenea tot mai împleticit la vorbă pe măsură ce berile se scurgeau, iar când plecam spre casă, monologul lui Misi devenea un fel de litanie semi-bisericească, pe care numai un expert muzicolog ar fi putut-o deosebi de piesa „Din cireş până-n cireş” interpretată în maghiară.

Am aflat originea problemei de la Misi însuşi, într-o zi cu muncă multă, deci pe trezie: numai intelectualii erau de vină pentru bâlbâială. Se pare că demult, în vremea tinereţii lui, în sat se anunţase vizita arhiepiscopului de la Alba Iulia, şi toată comunitatea intrase în fierbere. Femeile îşi luaseră rolul în serios, pregătind munţi de bucate (de parcă omu' ăla venea din gulag, nu din patria slăninii!), iar intelectualii satului, în frunte cu popa, se agitau şi ei, încercând să scrie un „cuvânt de întâmpinare” cât mai isteţ. Fie din emoţie, fie din lipsă de exerciţiu, niciunuia nu-i ieşea nimic, până când i-a scos din necaz un tinerel, un fiu al satului care studia la Cluj. Din păcate pentru ei, „fiul satului” studia literatura maghiară contemporană; textul lui era minunat, era superb, era sublim... dar ei nu înţelegeau nimic. Cuvintele erau frumoase şi alese, dar sensul le scăpa cu totul. Nici unul din ei nu a avut curajul să citească „cuvântul” în faţa prelatului, aşa că l-au băgat la înaintare pe sărmanul Misi bácsi. El s-a încălzit cu ceva tare înainte, să n-aibă emoţii la lectură, dar tot n-a mers: din graiul lui cu-ndemnuri pentru vite, Misi n-a scos cuvinte potrivite. N-a putut scoate, era peste puterile lui. A stâlcit rău discursul. Instinctul i-a spus, din foielile şi tusele din auditoriu, ca şi din privirile îndreptate către cer ale arhiepiscopului, că ceva merge rău de tot cu pronunţia lui. Şi din momentul ăla a-nceput să se bâlbâie. Laşitatea intelectualilor l-a distrus.

Când am dat peste La Trahison de Clercs, ani mai târziu, m-am gândit că multe adevăruri scrie Benda acolo, dar niciunul aşa limpede ca cel povestit de bietul şi dragul Misi bácsi, în româna lui pocită.

text publicat in Almanahul Beției din 2012