Pânzărel era un sas de prin Mihăilești, de profesiune achizitor, tovarăș de vânătoare cu vărul meu, Liviu. Așa am avut onoarea să-l cunosc pe numitul Pânzărel (nu-i ăsta numele lui real, cel din cartea de identitate. Scuze!). Detalii: eu aveam vreo 15 ani, Liviu și Pânzărel aveau cam 35, mergeau împreună la vânătoare și se urau de moarte. Asta e de fapt toată povestea, aș putea să mă opresc aici și să-mi văd de ale mele, că voi nu pierdeți nimic, dar simt mâncăriciul ăla în degete, ăla care mă face să mă dau povestaș, așa c-am să continui.
Nu înainte de-a explica ce înseamnă ”achizitor”, meserie astăzi dispărută, pentru că dacă eu explic bine, voi veți pricepe clar mizanplasul: în comunism nu exista piață liberă, reglată de cerere și ofertă, dar o anumită formă de comerț trebuia să existe, că, altfel, ce sens ar fi avut banii, moneda?! Ei bine, țăranii își puteau vinde o parte (mică) din produse în piețele orașelor, ceea ce ei și făceau, de unde și legendele cu ciobani sibieni care umblau să-și cumpere elicoptere (din vânzarea urdei și-a cașului!). Dar nu puteau vinde la ”liber” produsele principale ale gospodăriei – laptele, carnea, lâna, mierea, cartofii, slănina, ouăle, pieile, blănurile; pentru asta existau achizitorii. Ei erau niște nenea care mergeau prin sate și le ”cumpărau” țăranilor aceste produse, la prețuri complet nerealiste, între 5% și 50% din prețurile pe care le-ar fi luat oamenii dac-ar fi fost lăsați să vândă liber (dar atunci întreg sistemul economic se prăbușea, nu stau acum să explic de ce!). Acum, vă dați seama că pe achizitorii ăștia nu-i iubea nimeni prin sate, deși, după 1989, am auzit zeci de țărani plângând după ei ca după mama, deși înainte de ’89 îi urau groaznic și le doreau moartea; dar nu mă mir deloc, că doar îi cunosc eu prea bine pe țărani...
Cel mai celebru achizitor pe care l-a dat literatura română este Costel, din piesa lui Ion Băieșu (”Tanța și Costel”, pentru cine a uitat). Ei bine, Pânzărel ăsta era un Costel veritabil, numai că era sas. Adică avea toate defectele lui Costel, plus lipsa completă a umorului (chiar și involuntar, ca la Costel), dar mai avea ceva: o răutate totală, înnăscută, cum rar vezi în viața reală. Din acest motiv, comunitatea lui îl rejectase, iar nenorocitul de Pânzărel se aciuase pe lângă români (ăștia, de proști ce erau, se simțeau onorați de prietenia unui sas, fără să-și dea seama că tipul era minciună!). Mă rog, ”se aciuase” e-un fel de a vorbi, pentru că Pânzărel își făcea de treabă cu românii din două motive clare: unu, să-i păcălească zi de zi la ”achiziții”; doi, să meargă la vânătoare (sașii nu-l mai lăsau să vină cu ei).
Eu nu eram luat niciodată la vânătoare, că eram prea mic, așa că nu înțelegeam de ce se întorcea văru-meu de fiecare dată foc și pară: ”Îl omor pe Pânzărel! Dau cu tractorul peste el! În două îl tai cu joagărul, în două îl tai!” etc), până într-o seară, când vânătorii noștri au rămas fără băutură, în ”cabana” în care se cinsteau ei, după expediții. Eu am primit sarcina de supremă încredere să vin cu un bidon de cinci litri cu rachiu d-ăl bun (de pere!), da’ repede! M-am dus. Repede, adică am ajuns în vreo două ore și ceva (drumul ducea prin pădure. Opt kilometri, noaptea! Vă dați seama că, la cei 15 ani ai mei, mă simțeam un fel de erou, cărând ca disperatul la bidonul ăla!).
Am ajuns. Pânzărel era cel mai beat, dar vorbea perfect. Și repede, nu ca Johannis! Atunci am înțeles de ce îl detesta văru-meu: când se îmbăta (ca atunci, de pildă), Pânzărel spunea ceea ce gândea cu adevărat, iar ceea ce gândea el era un simplu ghem de frustrări, de uri și de invidii, ceva fantastic, repet, cum rar vezi în viața reală. Metoda lui (că prost nu era!) consta în atacuri verbale la adresa tuturor, dar pe rând: fiecare era țintit în punctul cel mai sensibil, pe care Pânzărel îl identifica fulgerător, cu o intuiție a răutății comparabilă cu a lui Stalin (așa cum rezultă din memoriile celor care l-au cunoscut bine, ca Vera Davâdova, de exemplu). Pe văru-meu îl ciocănea pe subiectul sărăciei (într-adevăr, bietul Liviu își cam ”austerizase” gospodăria ca să-și permită pușcă de vânătoare, care, credea el, îl ridica la nivelul elitelor din satul lui – popa, gestionarul, milițianul, învățătorul, activistul de partid etc); pe Niță, tractoristul, îl pisa cu presupusa lui origine țigănească (ăsta era cam brunet); pe Daneș, fumătorul, pentru patima lui, care (chipurile!) îl făcea să adune chiștoace, când rămânea fără țigări; pe Leone, milițianul, pentru reputația de prostie a profesiunii sale; pe popa Mircea pentru necredință (Pânzărel era foarte ateu și se mândrea cu asta: atacurile lui la popa Mircea se concentrau pe manifestările blasfemiatoare pe care popa le avea la beție); pe Pișta, mecanicul, pentru că era ungur, deci bozgor, deci ”du-te-n țara ta de bozgori, bozgore care te faci român!”); pe Iurcă, cizmarul, pentru că era... cizmar, deci blue collar, deci n-avea obraz să vorbească cu el, cu Pânzărel, ditamai achizitorul. Și așa mai departe. În plus, pe toți la grămadă, pentru că erau români (inclusiv Pișta!) și deci niște viermi în fața lui, care, ca sas, nu-i așa, nici nu știa de ce umblă cu niște d-ăștia dintr-o rasă inferioară. Plus că mai erau și bețivi!
Paranteză: toți știau de ce se ține Pânzărel după români ca scroafa după vier! Pentru că toată săsimea de pe Valea Hârtibaciului îi dăduse reject de multă vreme, iar el n-avea niciun prieten, dar, și mai grav, niciun partener de afaceri: ”achizițiile” și le făcea de la români (care erau într-adevăr mai proști), pentru că-n orice casă de sas punea omul câinele pe el, dacă se-apropia de portiță.
Paranteză doi: românii umblau cu el nu din simpatie (omul era grav sociopat), ci din interes, pentru că Pânzărel avea ceva rar: pașaport. Și mai rar: viză de RFG! Și cel mai rar lucru, deși nu pot fi sigur că-i adevărat: nu-i fusese permis să se stabilească în Republica Federală, dar nu de către autoritățile române, ci de cele germane... avea și el dreptate când spunea că germanii sunt o rasă superioară: nu permit oricărui dement să se cuibărească în țara lor! Mă rog, așa era atunci, acum s-au prostit și nemții, cu ”multiculti” și cu alte căcaturi, că mi-e și rușine. Dar, cu pașaportul lui, Pânzărel putea călători, ceea ce și făcea foarte des, iar la întoarcere avea gușa plină de povești din lumea liberă și buzunarele de cartușe de vânătoare, de fabricație germană, cu care ale noastre nici nu se puteau compara. Mă rog, puteai să le compari, dacă vrei, dar de ce s-o faci? Ca să te simți umilit... ?!
Ei bine, să mă întorc la momentul când intru eu în ”cabană”, cu bidonul meu de rachiu, în timp ce Pânzărel își tortura victimele, cum am povestit mai sus. Dar acum avea o nouă victimă! M-a întrebat, așa, ca de la bărbat la bărbat: ”Și... câți ani zici că ai?”. ”15”, i-am zis eu, onest (imbecilul de mine! Onestie cu sociopații!). ”A, da, da, 15 ani, da, da... și ia zi, ai futut?”. Mie mi s-a părut că n-am auzit bine. ”Zi, ai futut, ai fost la femei? Sau te ții numai de labă? Ești labagiu d-ăia, ia zi?”. Pânzărel era lansat, ca de obicei, găsise imediat punctul vulnerabil al victimei. ”Și ia zi, de câte ori ți-o iei la labă? De câte ori poți, nu-i așa? Cum nu te vede nimeni, cum pui mâna pe pulă, și dă-i și dă-i! Și ia zi, ce faci când rămâi fără sloboz? Freci melcu’ așa, fără zeamă, fără nimic – vezi să nu rămâi cu melcu-n mână de tot!”. Din păcate, aș mai putea continua să reproduc batjocura lui Pânzărel, pentru că e genul ăla de amintire care nu se șterge (amintirea umilințelor din adolescență!), dar n-are rost, c-ați prins ideea. Cred că dacă aveam atunci pușcă de vânătoare, Pânzărel își lua un dubleu de ”trei la fund” direct în meclă, dar, spre norocul lui, Liviu refuzase categoric să mă învețe să trag cu arma.
Și spre norocul meu, de altfel: cine ar mai fi fost povestașul bețiilor lui Pânzărel? Pentru că, am uitat să spun, omul era foarte viclean: era membru de partid (toți achizitorii erau, dacă nu mă înșel), și avea grijă să se prezinte cu mici cadouri (prezervative, anticoncepționale etc) la securiștii locali, de fiecare dată când revenea din Refe. Din patria strămoșilor lui, cum ar veni.
Pânzărel! Ce personaj. Habar n-am ce s-o fi ales de el, după Revoluție. Cred că tot și-a luat-o, până la urmă. Sper!
Am ajuns. Pânzărel era cel mai beat, dar vorbea perfect. Și repede, nu ca Johannis! Atunci am înțeles de ce îl detesta văru-meu: când se îmbăta (ca atunci, de pildă), Pânzărel spunea ceea ce gândea cu adevărat, iar ceea ce gândea el era un simplu ghem de frustrări, de uri și de invidii, ceva fantastic, repet, cum rar vezi în viața reală. Metoda lui (că prost nu era!) consta în atacuri verbale la adresa tuturor, dar pe rând: fiecare era țintit în punctul cel mai sensibil, pe care Pânzărel îl identifica fulgerător, cu o intuiție a răutății comparabilă cu a lui Stalin (așa cum rezultă din memoriile celor care l-au cunoscut bine, ca Vera Davâdova, de exemplu). Pe văru-meu îl ciocănea pe subiectul sărăciei (într-adevăr, bietul Liviu își cam ”austerizase” gospodăria ca să-și permită pușcă de vânătoare, care, credea el, îl ridica la nivelul elitelor din satul lui – popa, gestionarul, milițianul, învățătorul, activistul de partid etc); pe Niță, tractoristul, îl pisa cu presupusa lui origine țigănească (ăsta era cam brunet); pe Daneș, fumătorul, pentru patima lui, care (chipurile!) îl făcea să adune chiștoace, când rămânea fără țigări; pe Leone, milițianul, pentru reputația de prostie a profesiunii sale; pe popa Mircea pentru necredință (Pânzărel era foarte ateu și se mândrea cu asta: atacurile lui la popa Mircea se concentrau pe manifestările blasfemiatoare pe care popa le avea la beție); pe Pișta, mecanicul, pentru că era ungur, deci bozgor, deci ”du-te-n țara ta de bozgori, bozgore care te faci român!”); pe Iurcă, cizmarul, pentru că era... cizmar, deci blue collar, deci n-avea obraz să vorbească cu el, cu Pânzărel, ditamai achizitorul. Și așa mai departe. În plus, pe toți la grămadă, pentru că erau români (inclusiv Pișta!) și deci niște viermi în fața lui, care, ca sas, nu-i așa, nici nu știa de ce umblă cu niște d-ăștia dintr-o rasă inferioară. Plus că mai erau și bețivi!
Paranteză: toți știau de ce se ține Pânzărel după români ca scroafa după vier! Pentru că toată săsimea de pe Valea Hârtibaciului îi dăduse reject de multă vreme, iar el n-avea niciun prieten, dar, și mai grav, niciun partener de afaceri: ”achizițiile” și le făcea de la români (care erau într-adevăr mai proști), pentru că-n orice casă de sas punea omul câinele pe el, dacă se-apropia de portiță.
Paranteză doi: românii umblau cu el nu din simpatie (omul era grav sociopat), ci din interes, pentru că Pânzărel avea ceva rar: pașaport. Și mai rar: viză de RFG! Și cel mai rar lucru, deși nu pot fi sigur că-i adevărat: nu-i fusese permis să se stabilească în Republica Federală, dar nu de către autoritățile române, ci de cele germane... avea și el dreptate când spunea că germanii sunt o rasă superioară: nu permit oricărui dement să se cuibărească în țara lor! Mă rog, așa era atunci, acum s-au prostit și nemții, cu ”multiculti” și cu alte căcaturi, că mi-e și rușine. Dar, cu pașaportul lui, Pânzărel putea călători, ceea ce și făcea foarte des, iar la întoarcere avea gușa plină de povești din lumea liberă și buzunarele de cartușe de vânătoare, de fabricație germană, cu care ale noastre nici nu se puteau compara. Mă rog, puteai să le compari, dacă vrei, dar de ce s-o faci? Ca să te simți umilit... ?!
Ei bine, să mă întorc la momentul când intru eu în ”cabană”, cu bidonul meu de rachiu, în timp ce Pânzărel își tortura victimele, cum am povestit mai sus. Dar acum avea o nouă victimă! M-a întrebat, așa, ca de la bărbat la bărbat: ”Și... câți ani zici că ai?”. ”15”, i-am zis eu, onest (imbecilul de mine! Onestie cu sociopații!). ”A, da, da, 15 ani, da, da... și ia zi, ai futut?”. Mie mi s-a părut că n-am auzit bine. ”Zi, ai futut, ai fost la femei? Sau te ții numai de labă? Ești labagiu d-ăia, ia zi?”. Pânzărel era lansat, ca de obicei, găsise imediat punctul vulnerabil al victimei. ”Și ia zi, de câte ori ți-o iei la labă? De câte ori poți, nu-i așa? Cum nu te vede nimeni, cum pui mâna pe pulă, și dă-i și dă-i! Și ia zi, ce faci când rămâi fără sloboz? Freci melcu’ așa, fără zeamă, fără nimic – vezi să nu rămâi cu melcu-n mână de tot!”. Din păcate, aș mai putea continua să reproduc batjocura lui Pânzărel, pentru că e genul ăla de amintire care nu se șterge (amintirea umilințelor din adolescență!), dar n-are rost, c-ați prins ideea. Cred că dacă aveam atunci pușcă de vânătoare, Pânzărel își lua un dubleu de ”trei la fund” direct în meclă, dar, spre norocul lui, Liviu refuzase categoric să mă învețe să trag cu arma.
Și spre norocul meu, de altfel: cine ar mai fi fost povestașul bețiilor lui Pânzărel? Pentru că, am uitat să spun, omul era foarte viclean: era membru de partid (toți achizitorii erau, dacă nu mă înșel), și avea grijă să se prezinte cu mici cadouri (prezervative, anticoncepționale etc) la securiștii locali, de fiecare dată când revenea din Refe. Din patria strămoșilor lui, cum ar veni.
Pânzărel! Ce personaj. Habar n-am ce s-o fi ales de el, după Revoluție. Cred că tot și-a luat-o, până la urmă. Sper!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu