sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Piatra Closani, iunie 2014

Na, ca se termina anul si eu inca n-am apucat sa relatez despre o expeditie de-acum sase luni! Asa se intampla cand e lenea mare. 

Deci: plecam spre Piatra Closani. Da, stiu, nimeni n-a fost in Piatra Closani, nimeni n-a auzit de Piatra Closani, si de fapt Piatra Closani nu exista (parc-as repovesti expeditia solo din Calimani, 2003!). Totusi, in luna aprilie, din varful Cioaca Inalta, vazusem masivul Piatra Closani, asa c-am decis ca el exista. Si daca exista, trebuie sa-l bifam. Si daca trebuie sa-l bifam, let’s do it!
Am plecat iar cu trenul spre Baile Herculane (ca si data trecuta), dar de data asta am avut noroc c-un taxi istet, care ne-a dus pana la baraj, la Lacul lui Iovan. 
Nu am cum sa povestesc nimic despre drumul cu taxiul, pentru ca eu am motait, din motive care nu fac obiectul acestui text, dar trebuie spus ca drumul a fost lung si ieftin (numai Van poate avea o asemenea bafta!). Ne-am incaltat in bocanci 
si-am pornit pe traseu, sprijiniti in bastoane, ca pensionarii.
Urcusul pana pe creasta mi s-a parut lung, dar asta doar pentru ca eram iesit din forma, din toate punctele de vedere; in realitate, el nu ia mai mult de cinci ore, si nici nu-i asa dificil (padure!), desi diferenta de altitudine e mare, daca te uiti pe harta.
Acum, trebuie spus ca Piatra Closani e o chestie destul de ciudata, adica e un fel de “mic masiv muntos” care-i prea mic sa poata fi considerat un munte in sine, dar in acelasi timp e prea muntos (stancos) ca sa-l consideri doar un deal foarte inalt. 
In orice caz e o formatiune geologica ciudata, despre al carei subsol nu  stiu nimic (dar nu m-ar mira sa fie plin de pesteri necunoscute, ca doar e din calcar), dar plina de vegetatie banateana, desi e-n extremul vest al Olteniei. Iar liliecii in floare ne-au adormit pe toti trei, de parca nu eram destul de nedormiti dupa atatea ore pe tren.
E, toate bune si frumoase, poze si toate alea, dar la un moment dat a trebuit sa si coboram. Chestia e ca Piatra Closani e ca o camila bactriana, adica n-ai unde-ti pune cortul, decat intre cele doua cocoase – deci, daca ai petrecut prima zi urcand pe una din cocoase (cea mai mare), iti petreci dupa-amiaza coborand. Pe unde? Pai, pe unde ne-a zis GPS-ul lui Van sa coboram, adica printr-o vale de torent, napadita de vegetatie. Chin! Ne-a luat vreo ora si ceva de taras prin boscheti, dar pana la urma am dat intr-un drum ciobanesc, care ne-a scos intr-o poiana de mare reputatie, adica total fara nume. Acolo ne-am intins corturile,
iar nazdravanul de Julius a facut si-un foc, fara vreo utilitate precisa, doar asa, de amorul artei (si, probabil, si ca sa-mi arate mie ca e capabil s-aprinda un foc de unul singur, fara sa mai stea la mila lui Grecku, ca de obicei).

A doua zi ne-am repezit pana peste deal, la ferma lui tanti Maria,
care ne-a vandut niste branza si ne-a povestit cum a fost lovit barbatul ei de traznet, langa turma de oi, sus pe creasta; n-a murit, dar a ramas boblet la minte, mai neajutorat ca un copil de trei ani. Tanti Maria a dus singura gospodaria, din momentul ala, si a reusit sa-si creasca fiii, ceea ce e o performanta in sine, cand te gandesti la peisajul economic din anii ’90. Despre partea cu traznetul, va rog sa luati legatura cu maestrul Julius, esq.
Am luat apa si am plecat, pe motiv ca muntele e sarac in izvoare. O fi, dar e bogat in ploi, ca-n ziua a doua ne-a plouat de vreo trei sau patru ori, dar numai asa, cate o stropeala, nimic care sa-l fericeasca pe Grecku (dupa cum stim cu totii, cand nu vine cu noi pe munte, Grecku ne doreste numai ploaie si iar ploaie. Lui Julius, totusi, ii doreste si niste traznete, asa, de drag!).
Am mai stat de vorba cu o tanti, ale carei opinci vorbesc de la sine despre Romania anului 2014, apoi cu-n nene care muncea la o gospodarie pe o coasta de deal, aparent foarte saraca, dar care pusese la uscat cativa metri patrati de ciuperci (de-abia ne-am abtinut sa gustam), si mai apoi, in pragul penultimei ploi, ne-am adapostit langa un “conac” (asa-si numesc localnicii acareturile de vara, de la mare altitudine, pe care le parasesc toamna tarziu, ca sa ierneze in sate). 
Proprietarul, nenea Viorel (parca!), ne-a spus niste povesti extraordinare cu ursi care ataca oameni si le lasa cicatrici, 
cu turiste nemtoaice care vin totdeauna in august, pe 20 precis (hm!), cu cascade secrete pe Ramnuta Vanata, cu sarpele-orb, 
cu limacsi, 
cu comunisti si cu multe altele. Pentru toate aceste povesti, luati legatura cu Van, el e omul cu memoria. 
Eu sunt ala cu Doina. Iapa, adica. Ce credeati?!

Am plecat mai departe, am urcat undeva intre ciucevele vaii Cernei 
(unde peisajele sunt cam hollywoodiene, 
dar merita vazute macar odata-n viata), am cules fragi, adica
Van si cu mine i-am cules, iar Julius ni i-a hapait cand n-am fost atenti, pe motiv ca el ni-i aratase, ca noi mergeam cu capu-n traista,
si-apoi am intalnit-o pe tanti Pauna, careia Van (un chevalier sans peur et sans reproche), s-a oferit sa-i care saua calului
Ce-am mai ras cand a constat ca saua era prea grea si ca trebuie sa se milogeasca de noi sa-l ajutam!

Finalul a fost o coborare destul de lunga spre valea Arsascai, unde-am dat de-un domn reporter TV (?!), care ne-a vandut branza. Din pacate, domnul s-a dovedit a fi un mare iubitor de barbati, astfel incat a venit sa ne viziteze noaptea, intr-o tentativa romantica (Van si Julius n-au achiesat la suferinta domnului, desi eu le-am sugerat ca e “destul de dragutel”!). Am dormit in aceeasi cabanuta
plina de soareci in care dormisem si cu doua luni inainte, iar
dimineata am prins microbuzul care ne-a dus spre Oltenia de Est, adica spre civilizatie. Incredibil, dar adevarat: am debarcat in Gara de Nord din Bucuresti inainte de 11 noaptea, astfel incat am ajuns acasa cu metroul! It’s a first time for everything, heya

vineri, 14 noiembrie 2014

Din bețiile altor popoare: azi, Pânzărel

Pentru că se apropie turul II, iar Pânzărel era sas sibian (nu din oraș, dar din județ, oricum), sunt foarte tentat să fac psihologie literară (nu există așa ceva, apropo), și să bat câmpii despre abisurile ”sentimentului românesc al ființei” versus cel săsesc. Dar cred că-i mai bine să rămân la beții și să las bătutul câmpilor pe seama altora. Deci, fără judecăți! Relatare strictă, pură și dură!

Pânzărel era un sas de prin Mihăilești, de profesiune achizitor, tovarăș de vânătoare cu vărul meu, Liviu. Așa am avut onoarea să-l cunosc pe numitul Pânzărel (nu-i ăsta numele lui real, cel din cartea de identitate. Scuze!). Detalii: eu aveam vreo 15 ani, Liviu și Pânzărel aveau cam 35, mergeau împreună la vânătoare și se urau de moarte. Asta e de fapt toată povestea, aș putea să mă opresc aici și să-mi văd de ale mele, că voi nu pierdeți nimic, dar simt mâncăriciul ăla în degete, ăla care mă face să mă dau povestaș, așa c-am să continui.

Nu înainte de-a explica ce înseamnă ”achizitor”, meserie astăzi dispărută, pentru că dacă eu explic bine, voi veți pricepe clar mizanplasul: în comunism nu exista piață liberă, reglată de cerere și ofertă, dar o anumită formă de comerț trebuia să existe, că, altfel, ce sens ar fi avut banii, moneda?! Ei bine, țăranii își puteau vinde o parte (mică) din produse în piețele orașelor, ceea ce ei și făceau, de unde și legendele cu ciobani sibieni care umblau să-și cumpere elicoptere (din vânzarea urdei și-a cașului!). Dar nu puteau vinde la ”liber” produsele principale ale gospodăriei – laptele, carnea, lâna, mierea, cartofii, slănina, ouăle, pieile, blănurile; pentru asta existau achizitorii. Ei erau niște nenea care mergeau prin sate și le ”cumpărau” țăranilor aceste produse, la prețuri complet nerealiste, între 5% și 50% din prețurile pe care le-ar fi luat oamenii dac-ar fi fost lăsați să vândă liber (dar atunci întreg sistemul economic se prăbușea, nu stau acum să explic de ce!). Acum, vă dați seama că pe achizitorii ăștia nu-i iubea nimeni prin sate, deși, după 1989, am auzit zeci de țărani plângând după ei ca după mama, deși înainte de ’89 îi urau groaznic și le doreau moartea; dar nu mă mir deloc, că doar îi cunosc eu prea bine pe țărani...

Cel mai celebru achizitor pe care l-a dat literatura română este Costel, din piesa lui Ion Băieșu (”Tanța și Costel”, pentru cine a uitat). Ei bine, Pânzărel ăsta era un Costel veritabil, numai că era sas. Adică avea toate defectele lui Costel, plus lipsa completă a umorului (chiar și involuntar, ca la Costel), dar mai avea ceva: o răutate totală, înnăscută, cum rar vezi în viața reală. Din acest motiv, comunitatea lui îl rejectase, iar nenorocitul de Pânzărel se aciuase pe lângă români (ăștia, de proști ce erau, se simțeau onorați de prietenia unui sas, fără să-și dea seama că tipul era minciună!). Mă rog, ”se aciuase” e-un fel de a vorbi, pentru că Pânzărel își făcea de treabă cu românii din două motive clare: unu, să-i păcălească zi de zi la ”achiziții”; doi, să meargă la vânătoare (sașii nu-l mai lăsau să vină cu ei).

Eu nu eram luat niciodată la vânătoare, că eram prea mic, așa că nu înțelegeam de ce se întorcea văru-meu de fiecare dată foc și pară: ”Îl omor pe Pânzărel! Dau cu tractorul peste el! În două îl tai cu joagărul, în două îl tai!” etc), până într-o seară, când vânătorii noștri au rămas fără băutură, în ”cabana” în care se cinsteau ei, după expediții. Eu am primit sarcina de supremă încredere să vin cu un bidon de cinci litri cu rachiu d-ăl bun (de pere!), da repede! M-am dus. Repede, adică am ajuns în vreo două ore și ceva (drumul ducea prin pădure. Opt kilometri, noaptea! Vă dați seama că, la cei 15 ani ai mei, mă simțeam un fel de erou, cărând ca disperatul la bidonul ăla!).

Am ajuns. Pânzărel era cel mai beat, dar vorbea perfect. Și repede, nu ca Johannis! Atunci am înțeles de ce îl detesta văru-meu: când se îmbăta (ca atunci, de pildă), Pânzărel spunea ceea ce gândea cu adevărat, iar ceea ce gândea el era un simplu ghem de frustrări, de uri și de invidii, ceva fantastic, repet, cum rar vezi în viața reală. Metoda lui (că prost nu era!) consta în atacuri verbale la adresa tuturor, dar pe rând: fiecare era țintit în punctul cel mai sensibil, pe care Pânzărel îl identifica fulgerător, cu o intuiție a răutății comparabilă cu a lui Stalin (așa cum rezultă din memoriile celor care l-au cunoscut bine, ca Vera Davâdova, de exemplu). Pe văru-meu îl ciocănea pe subiectul sărăciei (într-adevăr, bietul Liviu își cam ”austerizase” gospodăria ca să-și permită pușcă de vânătoare, care, credea el, îl ridica la nivelul elitelor din satul lui – popa, gestionarul, milițianul, învățătorul, activistul de partid etc); pe Niță, tractoristul, îl pisa cu presupusa lui origine țigănească (ăsta era cam brunet); pe Daneș, fumătorul, pentru patima lui, care (chipurile!) îl făcea să adune chiștoace, când rămânea fără țigări; pe Leone, milițianul, pentru reputația de prostie a profesiunii sale; pe popa Mircea pentru necredință (Pânzărel era foarte ateu și se mândrea cu asta: atacurile lui la popa Mircea se concentrau pe manifestările blasfemiatoare pe care popa le avea la beție); pe Pișta, mecanicul, pentru că era ungur, deci bozgor, deci ”du-te-n țara ta de bozgori, bozgore care te faci român!”); pe Iurcă, cizmarul, pentru că era... cizmar, deci blue collar, deci n-avea obraz să vorbească cu el, cu Pânzărel, ditamai achizitorul. Și așa mai departe. În plus, pe toți la grămadă, pentru că erau români (inclusiv Pișta!) și deci niște viermi în fața lui, care, ca sas, nu-i așa, nici nu știa de ce umblă cu niște d-ăștia dintr-o rasă inferioară. Plus că mai erau și bețivi!

Paranteză: toți știau de ce se ține Pânzărel după români ca scroafa după vier! Pentru că toată săsimea de pe Valea Hârtibaciului îi dăduse reject de multă vreme, iar el n-avea niciun prieten, dar, și mai grav, niciun partener de afaceri: ”achizițiile” și le făcea de la români (care erau într-adevăr mai proști), pentru că-n orice casă de sas punea omul câinele pe el, dacă se-apropia de portiță.

Paranteză doi: românii umblau cu el nu din simpatie (omul era grav sociopat), ci din interes, pentru că Pânzărel avea ceva rar: pașaport. Și mai rar: viză de RFG! Și cel mai rar lucru, deși nu pot fi sigur că-i adevărat: nu-i fusese permis să se stabilească în Republica Federală, dar nu de către autoritățile române, ci de cele germane... avea și el dreptate când spunea că germanii sunt o rasă superioară: nu permit oricărui dement să se cuibărească în țara lor! Mă rog, așa era atunci, acum s-au prostit și nemții, cu  ”multiculti” și cu alte căcaturi, că mi-e și rușine. Dar, cu pașaportul lui, Pânzărel putea călători, ceea ce și făcea foarte des, iar la întoarcere avea gușa plină de povești din lumea liberă și buzunarele de cartușe de vânătoare, de fabricație germană, cu care ale noastre nici nu se puteau compara. Mă rog, puteai să le compari, dacă vrei, dar de ce s-o faci? Ca să te simți umilit... ?!

Ei bine, să mă întorc la momentul când intru eu în ”cabană”, cu bidonul meu de rachiu, în timp ce Pânzărel își tortura victimele, cum am povestit mai sus. Dar acum avea o nouă victimă! M-a întrebat, așa, ca de la bărbat la bărbat: ”Și... câți ani zici că ai?”. ”15”, i-am zis eu, onest (imbecilul de mine! Onestie cu sociopații!). ”A, da, da, 15 ani, da, da... și ia zi, ai futut?”. Mie mi s-a părut că n-am auzit bine. ”Zi, ai futut, ai fost la femei? Sau te ții numai de labă? Ești labagiu d-ăia, ia zi?”. Pânzărel era lansat, ca de obicei, găsise imediat punctul vulnerabil al victimei. ”Și ia zi, de câte ori ți-o iei la labă? De câte ori poți, nu-i așa? Cum nu te vede nimeni, cum pui mâna pe pulă, și dă-i și dă-i! Și ia zi, ce faci când rămâi fără sloboz? Freci melcu’ așa, fără zeamă, fără nimic – vezi să nu rămâi cu melcu-n mână de tot!”. Din păcate, aș mai putea continua să reproduc batjocura lui Pânzărel, pentru că e genul ăla de amintire care nu se șterge (amintirea umilințelor din adolescență!), dar n-are rost, c-ați prins ideea. Cred că dacă aveam atunci pușcă de vânătoare, Pânzărel își lua un dubleu de ”trei la fund” direct în meclă, dar, spre norocul lui, Liviu refuzase categoric să mă învețe să trag cu arma.

Și spre norocul meu, de altfel: cine ar mai fi fost povestașul bețiilor lui Pânzărel? Pentru că, am uitat să spun, omul era foarte viclean: era membru de partid (toți achizitorii erau, dacă nu mă înșel), și avea grijă să se prezinte cu mici cadouri (prezervative, anticoncepționale etc) la securiștii locali, de fiecare dată când revenea din Refe. Din patria strămoșilor lui, cum ar veni.

Pânzărel! Ce personaj. Habar n-am ce s-o fi ales de el, după Revoluție. Cred că tot și-a luat-o, până la urmă. Sper! 

”L-am intalnit pe Klaus Johannis”

Pe Klaus Werner Johannis l-am întâlnit o singură dată faţă în faţă şi vă voi relata întâlnirea cu lux de amănunte. 

joi, 13 noiembrie 2014

Din beţiile altor popoare: azi, Misi bácsi

Când ajungi ca turist în Secuime, sunt şanse mici de tot (ca să nu zic „zero”) să iei în vreun fel parte la viaţa reală a localnicilor. Stai la pensiune, schimbi minimele vorbe de politeţe cu gazda, te miri ce bine vorbeşte româneşte, o feliciţi pentru gustul mâncării şi pentru mărimea porţiilor (la capitolul ăsta nu mai încape nici un fel de ipocrizie), eventual dai firimituri la porumbei... şi cam atât. Copiii şi câinii sunt extrem de suspicioşi faţă de străini, n-ai cum interacţiona cu ei, iar dacă te plimbi pe uliţă, oamenii n-au nici un chef să-ţi răspundă la întrebări. Dacă insişti, uită pe loc şi puţina română pe care o ştiau. Poate chiar vrei s-o faci pe marele reporter şi să te duci la cârciumă? Nu te opreşte nimeni. Doar c-o să te simţi complet deplasat, ca un ou într-o căldare: toată conversaţia încetează, iar consumatorii se uită la tine ca la urs, aşteptând să pleci, să te poată bârfi în voie. De fapt, cu excepţia limbii, în Secuime e ca oriunde la ţară.

Dar dacă nu turismul, ci jocurile întâmplării şi ale iubirii te aduc prin părţile alea, să zicem într-unul din satele cu ,,Szent” ca prefix, din aşa-numita Terra Sancta din Secuime, undeva pe lângă Târgu Secuiesc (Kézdivásárhely, cum zic ei; „Târgu Secuiesc” le sună ca-n chineză), ai parte de o cu totul altă experienţă. Cel puţin, aşa a fost pentru mine, mai ales când la respectiva domnişoară (cea pentru care venisem acolo) l-am cunoscut pe Misi bácsi, vecinul ei. Un personaj cu adevărat carismatic (pentru mine), parcă luat cu copy/paste din romanele lui Mark Twain (să zicem, „Pap” din „Huckleberry Finn”). Spre deosebire de counterpart-ul său american, Misi bácsi nu era un om fără căpătâi, ci avea o meserie bine definită: era sacristier. Acum, să nu credeţi că un sacristier catolic e prea diferit de un paracliser ortodox, atât ca nivel al veniturilor, cât şi ca fişă a postului: deşi angajat full-time, Misi bácsi avea tare puţini bani; ţinându-l sub papuc, soţia îi confisca în mod constant nu numai salariul oficial, ci şi micile atenţii băneşti pe care le primea de la localnici în zilele cu noroc (o înmormântare, un botez, un tras de clopot în memoria vreunui consătean emigrat în lumea de dincolo etc.). Cum băutura costă, Misi nu rata absolut nici o ocazie, indiferent despre ce băutură era vorba sau ce limbă maternă avea cel care-l cinstea. La un vecin bea vin de casă, la altul rachiu home-made, cu mine bea cu mare plăcere bere de la bodegă... Legendele spun că Misi ar fi băut chiar şi ţuică valahă! Nu ştiu dacă să cred sau nu această vorbă care circula prin sat: prea e gogonată.

Mie mi-a devenit simpatic încă din a doua zi de şedere în sat, când am fost scos „la vedere”, adică dus la slujbă. Ştiţi cum e la ţară, oamenii sunt tare curioşi, iar cotele la pariuri deveniseră foarte aprige de când se aflase că eu sunt român. Am aflat pe urmă ce reproşuri a primit mama fetei de la muierile din sat: „Uite ce se-ntâmplă când îţi laşi fata singură la mare! Vine-acasă c-un român de-ăsta!”. Vă daţi seama ce atmosferă era şi cum mă simţeam eu acolo-n biserică, cu toate privirile alea care mă sfredeleau ca laserele. Din belea m-a scos Misi bácsi, care tocmai adormise în sacristie (îşi făcuse omul treaba, se tratase cu vinul de împărtăşanie, apoi se întinsese un pic) şi-ncepuse să sforăie. Ăla a fost momentul când tirul bârfelor şoptite şi-a schimbat victima, de-am apucat şi eu să răsuflu, că pân-atunci stătusem în apnee, ca yogii. Numai că, deşi jenat, preotul şi-a terminat numărul, după care a ţinut misa, cum e rostul la catolici. Dar pe la mijlocul misei se sună dintr-un clopoţel. Atunci prin uşa întredeschisă de la sacristie a dat Misi bácsi năvală-n biserică, strigând în gura mare: „Csá, Riska, csá, csá!” („Treci la loc, Riska, treci la loc în grajd!”). Confundase clopoţelul popii cu talanga vacii. Având în vedere că Riska era singura sa vacă, grija lui Misi bácsi e de înţeles. (Din relatările ulterioare ale domnişoarei am aflat că din acea zi şi grija preotului se schimbase, acesta dându-l afară pe Misi, iar în spiritul egalităţii de gen aducând-o ca sacristieră pe o bombă sexy din sat. Cică aceasta îi cam făcea ochi dulci preotului – însă aici nu putem fi siguri, că aşa-s femeile: invidioase pe succesele alteia).

Am petrecut cu Misi multe momente inubliabile la birt, unde stăteam mai într-un colţ, să nu deranjăm conversaţia generală, şi tocam politică româno-maghiară într-un amestec năucitor de română şi maghiară, din care e puţin probabil că un om treaz ar fi înţeles ceva: eu sunt cam fudul de urechi (dintotdeaua am fost), iar Misi era cam bâlbâit. Dar, spre deosebire de mine, căruia berea îi desfundă urechile, Misi devenea tot mai împleticit la vorbă pe măsură ce berile se scurgeau, iar când plecam spre casă, monologul lui Misi devenea un fel de litanie semi-bisericească, pe care numai un expert muzicolog ar fi putut-o deosebi de piesa „Din cireş până-n cireş” interpretată în maghiară.

Am aflat originea problemei de la Misi însuşi, într-o zi cu muncă multă, deci pe trezie: numai intelectualii erau de vină pentru bâlbâială. Se pare că demult, în vremea tinereţii lui, în sat se anunţase vizita arhiepiscopului de la Alba Iulia, şi toată comunitatea intrase în fierbere. Femeile îşi luaseră rolul în serios, pregătind munţi de bucate (de parcă omu' ăla venea din gulag, nu din patria slăninii!), iar intelectualii satului, în frunte cu popa, se agitau şi ei, încercând să scrie un „cuvânt de întâmpinare” cât mai isteţ. Fie din emoţie, fie din lipsă de exerciţiu, niciunuia nu-i ieşea nimic, până când i-a scos din necaz un tinerel, un fiu al satului care studia la Cluj. Din păcate pentru ei, „fiul satului” studia literatura maghiară contemporană; textul lui era minunat, era superb, era sublim... dar ei nu înţelegeau nimic. Cuvintele erau frumoase şi alese, dar sensul le scăpa cu totul. Nici unul din ei nu a avut curajul să citească „cuvântul” în faţa prelatului, aşa că l-au băgat la înaintare pe sărmanul Misi bácsi. El s-a încălzit cu ceva tare înainte, să n-aibă emoţii la lectură, dar tot n-a mers: din graiul lui cu-ndemnuri pentru vite, Misi n-a scos cuvinte potrivite. N-a putut scoate, era peste puterile lui. A stâlcit rău discursul. Instinctul i-a spus, din foielile şi tusele din auditoriu, ca şi din privirile îndreptate către cer ale arhiepiscopului, că ceva merge rău de tot cu pronunţia lui. Şi din momentul ăla a-nceput să se bâlbâie. Laşitatea intelectualilor l-a distrus.

Când am dat peste La Trahison de Clercs, ani mai târziu, m-am gândit că multe adevăruri scrie Benda acolo, dar niciunul aşa limpede ca cel povestit de bietul şi dragul Misi bácsi, în româna lui pocită.

text publicat in Almanahul Beției din 2012