Vallée Les Etoiles

Nici nu știu de unde să-ncep! N-am mai scris de atâta vreme la rubrica asta, c-acum sunt copleșit de emoții ca o debutantă la primul ei bal: „Dacă n-o să mă invite nimeni la dans? Dacă nu-mi stă bine fustița? Dacă mi se văd chiloții?” etc. Așa că știți ce-o să fac? O să intru oblu, berbecește, iar cui nu-i place să sară peste articolul ăsta și să citească altceva! Păi ne jucăm aicea, sau cum?

O coșmelie de lemn printre alte zeci de coșmelii identice, pișate pe-o coastă de deal, asta este minunata Vallée Les Etoiles. N-a fost prost băiatul care a lucrat la naming! Că, adică, te uiți la stele. Păi da, te uiți, dar te uiți numai dacă nu ești beat, ceea ce-i cam greuț, ba chiar foarte greu: stelele răsar târziu, c-așa-i în văi (a, să fi fost pe creastă, era altă mâncare de pește!), iar dacă omul o ia cu băutura pe la șase, șase și ceva (când se întoarce de pe traseu), la orele 22:01 este deja surcele. Bine, nu e vorba de mine, zic așa în general! „Omul”, adică alt om, nu eu. Pe mine mă știți: curat, isteț, gata la orice!

Dacă aveți bunătatea a vă uita pe-o hartă, veți observa că Franța are așa, un fel de puțulică ce „intră” cu obrăznicie în Belgia, mai exact în Valonia, mai precis în Ardeni. Puțulica asta este Valea Meusei, ultimul oraș francez este Givet, iar primul „oraș” belgian este Blaimont (am pus ghilimele pentru că e mic, deși – după standardele mele – e chiar oraș: are hoteluri, restaurante, baruri, terase și magazine pentru „la pachet”). Lângă Blaimont, lipită de Blaimont, e valea asta a stelelor de care zic. O coastă foarte abruptă, care cade direct în Meusa, un loc neprielnic agriculturii, bun poate doar de pășunat, deși mă îndoiesc; ei bine, un investitor a luat toată costișa, a ras toate tufișurile țepoase care erau acolo (s-a mai salvat câte ceva, dincolo de gard, de-aia știu), a irigat locul vreo doi ani până a crescut un „gazon” frumos (eco!), apoi a adus căsuțele astea de lemn, câteva zeci, poate o sută, poate două. Nevastă-mea cu fiică-mea și cu mine am stat în cea cu numărul 44 – da, în plină pandemie, adică anul ăsta în aprilie! A fost mișto, dar…

***

... ce spuneam? A, da. Spuneam că am stat la numărul 44. Păi de ce să nu fi stat?! Era OK căsuța: o verandă la care ajungeai pe scară, din verandă dădeai într-un living frumos cu televizor stricat, apoi venea o bucătărioară deschisă și o baie mică (dar cu ferestruică de aerisire), și două dormitoare: unul mai mărișor cu pat dublu, unde au dormit fetele, și unul mic cu pat mic, unde am dormit eu cu ușa-nchisă („Închide ușa, că sforăi! Oricum se-aude tot în casa asta de lemn… parc-aș dormi într-o vioară!” – are nevastă-mea o imaginație de te doare mintea). Prizele funcționau, toate, n-am avut probleme cu încărcatul telefoanelor, dar semnalul era prost.

Complexul n-ar fi fost rău, doar că era făcut cam la caliceală. Noroc cu pandemia, că n-a fost plin de lume, altfel era crimă și pedeapsă! Avea și o mică piscină acoperită (atunci închisă, că era abia aprilie), un teren de sport – tenis și baschet – și un loc mare de joacă pentru copii, cu tiroliană, balansoare, nisiparniță și alte câteva drăcovenii, pe care fiică-mea le-a ignorat complet: s-a-nhăitat cu două fetițe mai mari ca ea, care nu știau boabă de franceză – erau flamande – dar vorbeau între ele în engleză, cel puțin la început, ca s-o deruteze pe-asta mică, pe fiică-mea. N-a mers figura. Fata lui tata nu știe încă să vorbească limba, dar de înțeles, o înțelege: când ne certăm de față cu ea, nevastă-mea și cu mine o dăm pe englezește („Să nu-nțeleagă copilul!”), și cum ne certăm cu voioșie, destul de des („Iar bei, mă, nesimțitule?”), fetița pricepe cam 25% - 35%. Pentru joaca cu cele două blonde, flamandele, a fost suficient: ore în șir am stat pe băncuță, alături de alți tătici amărâți, în timp ce ele se fugăreau (touche-touche) și se pitulau (cache-cache). Eu măcar aveam la mine ultimul Bogdan Crețu („Cornul inorogului”) și ochelarii, dar ei n-aveau nimic, doar telefoanele. S-au plictisit îngrozitor, până la urmă și-au comandat de băut. Pentru că, da: la Vallée Les Etoiles nu puteai să mănânci, că nu era restaurant, dar puteai să comanzi pe aplicație. Bam! Cineva din Blaimont se suia pe biclă și venea val-vărtej cu comanda, dar era scump, foarte scump. Eu…

 ***

 

... nu mi-am comandat de băut. Nimic! Ze-ro! Sunt un erou pe chestia asta, dar nu un erou mare, ci unul mijlociu: mă duceam singur cu rucsăcelul, pe jos, până în Blaimont, și-mi cumpăram bere caldă de la magazin, direct de pe raftul cu produse ardennoise (aveau și mied, dar n-am încercat), veneam înapoi la cazare, la căsuța mea de lemn, și puneam totul la răcit. Nu în frigider, nu! Într-o găleată de plastic pe care o găsisem în baie. Apa rece era apă de munte, rece de-ți înghețau mâinile, așa că n-aveam mult de așteptat – și pe urmă bagă, băiete!

Știu că nimic din toate astea nu vă interesează. Vreți doar să știți ce trasee am făcut, și aveți dreptate: din martie 2005, de când scriu aici la pagina 20, v-am făcut capul mare cu bețiile mele, că m-a și luat Nea Toma din scurt: „Băi Buzea, băi domnu’ Buzea, băi maestre! Ia nu te mai da mare berar, că nu ești!”. Are dreptate. El bea Tuborg la sticlă d-aia mare, verde, nu știu cum îi zice, d-aia cu capac hoț, de-l desfaci doar cu degetele, fără desfăcător; eu, de când m-am mutat aici, m-am dedulcit la beri d-astea belgiene, mici și tari, mai nou îmi pute tot ce are sub 8% alcool – normal că mă plictisesc să tot lungesc la beroaiele alea de la Nea Toma!

Foarte slabă oferta. Foarte slabă oferta de trasee de la Vallée Les Etoiles, pentru simplu motiv că tot complexul e înțărcuit c-un gard țeapăn, antiprost: nu-l poți sări nici dacă vrei, că-n partea de sus are o șmecherie, un fel de supraînălțare de plasă moale, care vine peste tine dacă te-agăți de ea cu mâinile (și cu ce altceva ai putea să te-agăți?!). Așa că tot ce-ți rămâne de făcut este să cobori scara nesfârșită cu trepte de beton care duce pe malul Meusei și să te plimbi pe poteca obosită, plină de pensionari cu câini, care merge-n lungul fluviului. Aventură, nenicule!

Dar unu-i Mihăiță. Dac-am văzut lăbăreala cu gardul, m-am apucat să caut o gaură („Imposibil să nu găsesc!”). Și am găsit într-adevăr, undeva foarte la margine, unde iarba netunsă crescuse cât omul (cât omul Ghiță Mureșan, adică), și acolo nu se mai obosise nimeni să repare gardul, așa că după ce m-am strecurat ca o fossă prin buruianul ăla, am trecut prin gaură și-am ajuns în pădurea care dă într-o viroagă, în albia unui pârâu, afluent al Meusei. Acolo era o căprioară. Csf, ncsf...

Tee Bar, Chambéry

„[...] crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?” (Întâmpinarea crailor). Are și Nea Toma dreptatea lui: cine să nu-l cunoască, cine să nu-l iubească, unde să nu fie la el acasă? Că doar nu-i ca mine, terchea-berchea, haimana! Și pentru că Nea Toma e cine e, îi datorez un răspuns la întrebare („A fost sau n-a fost?”).

S-a-ntâmplat că revista a publicat un text (http://www.catavencii.ro/baruri-europene-ocardinals-chambry/), ce-a născut mari suspiciuni de fraudă, de postadevăr sau de minciună, cum vreți să-i spuneți. Am fost luat la întrebări în următorul context: la masa lui Nea Toma, patru dârlăi și fiică-sa, Miha. Dârlăii, gata, pe impresionare. Unul povestea cum a mâncat el, de politețe, ficat crud de vițel (delicatesă!) și aproape că i l-a vomitat în poală adjunctului de la RG, pe vremuri, la Paris. Altul, cum s-a rătăcit el, iarna, prin păduri nepătrunse, până a reușit să ajungă la autostrada de centură a Minskului. Al treilea declara sus și tare că după el e topită o blondă din Juan les Pins, ceva rar, ceva deosebit, pictoriță, sculptoriță și vitri... vitro... creatoare de vitralii. Ce era să spun? Am spus și eu ceva! Decât nimic...

Am intrat în Charlie’s Bar din Chambéry, am intrat în O’Cardinal’s, am intrat în Saint-Léger, am intrat în Dis Vins, am intrat în Tee și-am mai intrat încă într-unul, pe care l-am uitat. Atât. Am intrat. Am avut acolo o lucrare de-o săptămână, la niște copaci de la terenurile de golf, și-n fiecare seară trebuia să-l căutăm pe angajator, să-i lăsăm niște chei. Sunam după muncă, ne spunea unde e, ne duceam, intram, ne întreba cum a mers în ziua respectivă, apoi îi făcea semn chelnerului că avem trei halbe din partea lui, să le bem la bar (colegul, una, eu, două, ca mai bătrân). Voia să facă pe socialistul în fața partenerilor lui de golf, adică el, marele boss, bea cot la cot cu muncitorii, cu transpirații, cu noroiții, pentru că, nu-i așa, într-o mare democrație europeană, toți oamenii sunt frați. În rest, e corect ce-am scris: la Charlie nu intri dacă nu cunoști pe cineva, iar în seara aia s-au nimerit niște soldați care cântau. Dar atât. N-am cântat și eu cu ei (atât mi-ar fi trebuit!). „Fricot” nu l-am auzit în cântec, l-am citit pe meniu, când m-a rugat colegul să traduc și m-am încurcat. Nea Toma? Mulțumit?

articol publicat în numărul 15/2017 al revistei Cațavencii

Fagaras, iulie 2013

Ma gandisem la niste titluri ceva mai spectaculoase, gen “Din valea Topologului in valea Avrigului” sau “Custura Saratii atacata din sud”, ba chiar “Da, exista Fagaras fara Nea Toma!”, dar mi-am dat seama ca toate aceste titluri au un defect comun: nu transmit ceea ce vreau eu sa spun.

Iar ceea ce vreau sa spun este simplu ca vaca: ne-a iesit un traseu foarte bun, pe o “fereastra” nemaipomenit de norocoasa de vreme buna. Ceea ce, pentru un an impar ca 2013, e o chestie! In plus, am bifat trei cabane noi (Cumpana, Negoiu, Poiana Neamtului) si am revazut una deja bifata (Barcaciu), peste care anii au trecut ca si peste noi. Adica fara mila, dar si cu unele inteleptiri (pentru noi) si imbunatatiri (pentru cabana).

Pe scurt: plecam joi din Bucuresti, ajungem la barajul Vidraru, o luam cu viclenie in stanga (prin tunel), nu in dreapta pe Transfagarasan, si dupa o ora de drum forestier ajungem la cabana Cumpana, pe malul vestic al lacului (toate celelalte cabane sunt pe malul estic). Acolo, ce sa vezi? O fata dadea cu matura! Am innebunit toti: maieu negru, colanti negri, fese de exceptie, ceva de manual. Am dat-o dracului de viata si-am trecut pe bere, apoi ne-am culcat. Nu stiu ce vise au avut altii, ca eu am dormit cu Yonel, dar pot sa zic ca a doua zi Julius, sarmanul, avea cearcane: “Toata noaptea am asteptat sa se milostiveasca de mine si sa-mi intre-n camera. Jenica, oricum, era la plimbare, ca doar era ora lui: 03:30. Dar n-a venit, oh, cruda!”. A doua zi s-au lamurit misterele: duduia era pe felie cu directorasul cabanei, un nene pe la 60 de primaveri, cu-apucaturi de baiat rau. La ora 08:00 a dat desteptarea la toti oaspetii cabanei, pe motiv ca el “are grup” in ziua aia si trebuie sa deretice. Sa fie sanatos, noi am oftat adanc aruncand o ultima privire perechii celeia de fese si-am plecat pe traseu. Nu inainte de a-l zori cu rautate pe Jenica, ce zabovea excesiv in fata cabanei, nu se stie de ce.

Drum forestier, apoi padure plina de taieturi, prin care am pierdut de cateva ori marcajul (triunghi rosu), dar in cele din urma am iesit in gol alpin, pe varful Clabucetul. De acolo am luat un fel de traseu de semi-creasta, care ba ne baga in padure, ba ne mai scotea la gol, ba ne baga in gura cainilor de la stani. Care au fost de treaba, fata de aia din Leaota: aia sunt fiare! Bine, si ciobanii de Leaota sunt niste neica-nimeni, fata de ciobanii de Fagaras. Alta rassa!

Sub Clabucet am intalnit si alt marcaj (dunga albastra) care era sa ne bage mortu-n casa: cand am ajuns sub varful Marginea, Jenica a sarit cu gura pe noi sa urmam banda albastra (spre muntii Comarnicii, Florea, Podeanu) si sa iesim direct in varful Negoiu, dinspre sud.

 Era insa in minoritate, asa ca noi am avut castig de cauza: am urmat triunghiul rosu, care ne-a coborat in valea Topologului, urmand ca sambata sa urcam iarasi. Democrat adevarat, Jenica a respectat decizia majoritatii, nu fara a protesta furios: “Urc ca sa cobor?! Fir-ar a dracului de prostie omeneasca, ca nu se mai vindeca specia asta odata!”. Noi ne-am facut ca nu-l auzim, ca nimeni n-a castigat, vreodata, o disputa verbala cu Jenica. E adevarat ca nimeni nici n-a inceput vreuna.

Am campat la confluenta dintre Izvorul Negoiului si Izvorul Scarii, unde am terminat, din greseala, vodca lui Julius. Tot din greseala s-a dus si toata tuica lui Yonel, ba chiar si afinata.

Asa e cu greselile astea! Apropo, chestia cu “greseala” nu e a mea, e a lui Jenica. Sa-i recunoastem meritele!

Sambata ne-a iesit sufletul pana sus, in Caldarea Baltii.

De acolo a fost mai rau: am scos ochii ca melcii la urcarea spre Custura.

Daca era dupa mine, il dadeam dracului de varf si ne duceam binisor tot la vale (nu aveam nimic impotriva nici daca mergeam spre vest, spre Saua Scarii!), dar n-am avut cu cine: toata trupa-n par si-a aruncat rucsacii pe jos si s-a bulucit spre Negoiu, la poze. Laba. M-am dus si eu, ce era sa fac?!

Am ajuns la timp ca sa-l vad pe Jenica balaganind o sacosa de 1 leu, din care a produs ciocolata si biscuiti, din care ne-am omenit amandoi. In timpul asta, Julius facea pe eroul cu polonezele, iar Yonel facea pe bolnavul: cica ii era rau de la altitudine, nu de la tuica de aseara!

Ne-am intors la Custura si de acolo am coborat in Caldarea Saratii, un fost lac glaciar, actualmente colmatat, excelent loc de campare (chiar superb, la drept vorbind). Jenica racnea disperat dupa noi, care eram in fata, incercand sa ne faca semn sa ramanem acolo, ca prea era servita, dar Julius s-a facut fudul de urechi si i-a dat bataie pe poteca (triunghi albastru), ca s-ajunga la cabana, la Negoiu.

Stia el ce stia! Intr-adevar, acolo m-a gasit pe mine, consumand bere de la Nea Serban.

… si a venit noaptea a treia. Yonel, momarlan adevarat, a dormit sub cerul liber, iar Julius si cu mine ne-am provocat norocul: am dormit in camera cu Jenica! Am avut o noapte oarecum linistita, in sensul ca Jenica nu s-a flendurit pe usa si inapoi decat de patru ori: de doua ori la pipi (toaleta e la parter, pe jos e parchet, iar el era incaltat cu bocanci), o data la plimbarea de noapte si o data pentru ca isi uitase ceasul. Cand am vrut sa-l certam, dimineata, ne-a raspuns foarte mirat: “Pai, vad ca voua nu v-a fost somn, de-ati pandit toata noaptea ce fac eu, in loc sa dormiti!”.

Co’ect!

Duminica am fost la Barcaciu, in doua ore jumatate, si jos la Poiana Neamtului, in alte 90 de minute. Acolo ne-am gasit cu Calin, am mancat la cabana (copios) si-am plecat. Pe drum, Calin ne-a explicat idolatria lui Julius fata de “Nea Nicu” si de Hitler: “Nu se preface, nebun a fost de cand il stiu. Daca lua si el bataie de la mineri, cum a luat domnu’ Golovei, vecinul nostru, nu mai era asa voios la cap!”.

Raport 2012: un an mai de Doamne-ajută

Să intrăm direct în pâine, să nu ne mai răcim gura cu vorbe slabe. Deci:

1. Făgăraș, valea Boii. Participanți: Julius, Yonel, Gika. Ieșirea asta a fost cea în care l-am cunoscut pe Nea Toma (respect!), în care am greșit stâna în prima noapte și-n care ne-a bătut grindina în a doua seară, la lacul Avrig. De întors, ne-a întors Dan, care ne-a recuperat din satul Sălătruc, după ce noi coborâsem valea Topologului. Avem poze.

2. Făgăraș, creasta complet parcursă, de la est la vest. Participanți: Jan și Grecku. Detalii: plecarea a fost tot de la Nea Toma, Gika a venit și el până acolo, dar din păcate a ratat muntele și s-a întors la București. Nu avem poze (dar probabil că există în arhiva lui Jan).

3. Bistriței și Călimani. Participanți: Julius și Gika. Detalii: au fost urcate vârfurile Budacu, Pogolinu și Pietrosul din munții Bistriței, precum și vârfurile Gruiu, Ciungetul, Piciorul Popii, Struniorul, Străciorul, Viișoara și Buba din Călimani, adică toată creasta vestică a masivului (de la Coada Pietrosului până în satul Fântânele). Avem poze.

4. Ciucaș, pe traseul Teișani, cabana Muntele Roșu, vârful Zăganu, cabana Ciucaș (beri, beri, ciorbă), cabana Muntele Roșu. Participanți: Jan, Grecku, Oana, Alina, K-isă, Radu (his first time). Nu avem poze disponibile. Grecku s-ar putea să aibă.

5. Leaota, partea de nord. Participanți: Julius, Dan. De la vârful Leaota s-a mers spre nord, spre vârful Sântilia Mare, și de acolo s-a coborât în satul Fundățica, pe șleaul Mândrului. Nu avem poze.

6. Bucegi, pe traseul Babele, cabana Omu, Drumul Grănicerului, Valea Doamnele, Peștera, Piatra Arsă, cantonul Jepi, drumul lui Schiel, Bușteni. Participanți: Jan, Grecku, Dănel, Gika. Avem poze.

7. Cindrel și Lotrului. Participanți: Julius, Jan, Gika. Au fost parcurse ambele creste, a Cindrelului (cu pornire din Păltiniș) și a Lotrului (cu pornire din șaua Șteflești), cu ieșire în valea Oltului, la Câineni, la inevitabilul Nea Toma. Avem poze.

8. Bucegi, pe traseul Piatra Arsă, Padina, șaua Strunga, Drumul Grănicerului, Mecet, Babele, Piatra Arsă. Participanți: Jan, Bogdan, Grecku. Nu avem poze (dar aproape sigur are Jan, dacă nu chiar și Grecku).

9. Bucegi, Drumul Grănicerului, stația meteo Omu, refugiul salvamont Babele. Participanți: Julius, Dan, Gika. A fost celebrul munte în care am trăit rușinea supremă, să fim salvați de salvamontiști. Dacă ne-a trebuit traseu în ianuarie! Avem poze.

Ăsta n-a fost un an chiar rău, dar se putea și mai mult. Oricum, esențial e că s-au făcut și munți nou-nouți, ca Lotrului de pildă (de-acolo este și poza).