joi, 1 martie 2018

Asia Centrală

Îl știți pe Săndel, zgârciobul, milionarul în euro, parizianul; a trecut iar prin țară, m-a scos la bere pe banii mei, a povestit (știe că-s nebun după poveștile lui și profită, porcul). Tașkent, de data asta. „Și unde-ai stat?”, întreb, cu gândul la rubrică. „La o fată”, zice el. „Am cunoscut-o pe net, pe un site”.

Concret: Săndel are trei tipuri de delegații, pe care el le tratează foarte diferit pentru că sunt foarte diferite una de alta. Prima e „delegația de semnătură”, când Săndel își mișcă fundul până-n Asia Centrală doar ca să contrasemneze documentul final (ministrul de resort a fost șpăguit, toată lumea și-a primit partea, președintele, serviciile speciale, serviciul vamal, poliția, primarul din localitatea viitoarei investiții etc). A doua este „delegația de discuții” când Săndel e primit ca un prinț, i se asigură tot confortul, cazare, fete de consumație etc, dar muncește „ca sclavul” (după propria lui descriere) să-i convingă pe respectivii aleși ai poporului că propunerea lui e bună, că bugetul țării permite achiziția, că se vor crea locuri de muncă, o să fie bine pentru toată lumea etc (bref, negocierea șpăgii). A treia este cea mai interesantă delegație, când lui Săndel i se plătesc deplasarea și diurna, iar el trebuie să lucreze la firul ierbii, să afle de ce utilaj industrial are nevoie țara aia, cine sunt oamenii de la butoane etc. Greu! Eu n-aș fi în stare. Bine, niciun boss n-ar crede vreo clipă c-aș fi.

Și ce-a făcut Săndel? S-a suit frumos în avion, a luat un taxi din aeroport, s-a lăsat jecmănit fără să crâcnească (trebuia să nu bată la ochi), a coborât în centru și a luat metroul pân-la mahala, unde a căutat-o pe fata „de pe net” la ea acasă, într-un bloc model „Aleea Livezilor”. Acolo și-a stabilit baza, pe canapeaua din dormitor, sub „Răpirea din serai”: laptopul pe măsuță, telefonul lângă, și bagă, băiete! Ziua mișuna prin oraș cu taxiul, seara dădea telefoane. N-a dat nicio șpagă, zice el; la primul contact c-o nișă de piață pe care n-o cunoști, te ferești de ochiul dracului ca de dracul însuși.

„Și pe urmă?”, întreb. „Pe urmă am plecat la Islamabad. Acolo-i altceva, acolo știu pe cine trebuie”. „Da’ fata?”. Săndel a săltat din umeri. 


***

„Ești prost, băiatule,” (Săndel e cu trei ani mai mic decât mine; la Revoluție, eu apăram libertatea cu pieptul gol, în timp ce Săndel se uita la pornache pe video-ul lui taică-său, mare securist); „ești prost și nu mai ai timp să te vindeci. Dictatura e cea mai bună, ascultă-mă pe mine. Dictatura îi face pe oameni fericiți, cuminți și la locul lor; sărăcuți, nu zic, prostuți, da, dar cuminți. Unul nu suflă! Care face pliscul mare, ups, nu mai e de găsit, îl plânge mă-sa degeaba. Apoi toți se-nvață minte și-are țara liniște. Așa este bine pentru afaceri!”.

Spre deosebire de Kabul, unde bietul Săndel nu poate să vândă nimic („E teritoriul americanilor, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată”), de Irak sau Siria („S-a dus dracu’ toată piața, păi ce era Irakul odată... dictatura, băiatule, aia-i soluția!”), de Iran („Îi sufocă americanii cu sancțiunile, cu ce-mi plătească mullahii utilajele, dac-au rămas fără bani?”) sau de Kîrgîstan („Li s-a suit și ăstora democrația la cap... uite democrații unde erau!”), Săndel se simte la Islamabad ca acasă: e luat de la aeroport, e plimbat, e cazat, e pupat în fund, nimeni nu mai e ca el (doar la Așgabat mai e tratat așa princiar, dar acolo nu-i place clima, se sufocă). De data asta l-au dus la un stabiliment de lux în nordul orașului, undeva pe un pinten al Himalayei, la 1604 metri altitudine, într-o zonă protejată (Margallah Hills National Park), unde poate veni oricine, de fapt, cu condiția să nu iasă din parcare (!). „Era plin de localnici, mă”, povestește Săndel, „amărâți d-ăia cu maimuța-n lanț, dădeai doi dolari și ăia o chinuiau cum doreai, ca să-ți facă ție plăcere, să vezi ce față avea nenorocita de maimuță, hă-hă, față de sărac, mă, ca a ta”. Am zâmbit vesel, ca să povestească mai departe: „Era și tineret. Clasa mijlocie, mă! Îndrăgostiți, sânge fierbinte. Veneau cu mașina până acolo sus, la priveliște, și stăteau în mașină să se țină de mână, romantic. Dacă ieșeau din mașină și-i vedea careva, chema poliția și-i bătea ca la Galați. Libertate, mă, da’ cu limite! De la lucru mic începe stricăciunea: azi un ținut de mână, mâine o discuție fără autocenzură, poimâine te trezești în țară cu vreo revoluție! Nu, tăticu’! Ordine și disciplină. Eu cui mai vând utilaje?!”. L-am întrebat despre cazare: „Lux”, zice Săndel. „Acolo stau și delegațiile chineze, așa că-ți dai seama”. 


***

„Iranul este altceva”, zice Săndel. Nu că «iranienii nu-s arabi» și alte căcaturi de-astea de copii mici de la coada oii, retardați d-ăia care fac cu mâna la tren; da’ e altceva. În primul rând că ei sunt foarte mulți, și asta contează, în al doilea rând că-s chiar țară, nu ca ăi de prin vecini, care-s adunătură; nu, băiatule! Cu iranienii discuți cu totul altfel decât cu oricine altcineva din Asia Centrală. Nu-s complexați, nu-s agresivi, au răbdare, n-au nicio jenă să te trimită acasă cu mâna goală – nu sunt disperați, asta să-ți intre ție-n cap. Dintre toate locurile pe unde-am trecut de data asta, Teheranul mi-a plăcut cel mai puțin, adică, la drept vorbind, nu mi-a plăcut deloc: nu m-a băgat nimeni în seamă”. 

Se făcuse târziu, începusem să mă satur de aventurile lui Săndel, care oricum îmi băuse deja o grămadă de bani – eu, mereu cu gândul la rubrică, nici nu-mi dădusem seama câte beri băuse pe socoteala mea, îl ascultasem cu gura căscată, dar acum trebuia să achit și să prind metroul: „Dar tu, ca parizian, ca francez, n-ai pile acolo? Adică uși deschise cu oleacă de telefoane politice, recomandări, chestii? ”. Pe Săndel l-a bușit râsul: „Sigur că am, mă, sigur că am. Toți avem. Și ce dac-avem? Nu ți-am zis că ei se țin mândri și discută numai după cum au ei chef? Nu-i place iranianului de mutra ta, hai pa, cântă la altă masă, că afară mai sunt încă o sută de agenți de vânzări, și francezi, și germani, și chinezi, și japonezi, și canadieni și de peste tot, care au cam aceleași lucruri de vânzare, echipamente industriale. D-aia zic. E o piață grea, nu știu dac-o să-mi iasă ceva, până la urmă. Și mai e ceva: ăștia, «noii musulmani», ouați din sovietici, zic ei că nu beau, ca peste tot în Islam, da’ în particular mai rad câte una mică și altfel te-nțelegi cu omul când nu plânge masa. Dar la Teheran, dacă ești funcționar guvernamental și le machești, dacă te prinde, te arde. Direct! Ai pupat gura sticlei? Na, pupă și gura Kalașnikovului!”. „Aha. Și... unde te-ai cazat?”.

Am mai aflat că Săndel își luase cazare la hotelul Morvarid din centru, la câteva minute de-o gură de metrou, că hotelul e „bun, curat” (?!) și c-a avut mic dejun inclus. Atât. A, da: „Și cum zici că se cheamă rubrica aia a ta?”. „Spații de cazare la mare înălțime”. „Hai că se potrivește: de la etajele superioare se vede foarte mișto orașul, mai ales noaptea”. „Ai stat la etajele superioare?”. „Nu, fraiere”, cască Săndel, obosit, „da’ tu așa să scrii”.

articole publicate în numerele 6, 7 și 8 din 2018 ale revistei Cațavencii

Niciun comentariu: