Concret: ai o grămadă de „obiective” de bifat (mormântul lui Timur etc), dar n-ai unde să mănânci. Pe mine m-a durut în coate de „obiective”, am mâncat dude, că mă tăia la lingurice, l-am așteptat pe tovarășul meu de expediție să termine de vizitat, de fotografiat, de cumpărat magneți etc (mă abțin de la comentarii), și-apoi am plecat la masă. Adică să mâncăm. N-am găsit nimic. Zona asta cu mormântul („Registon” îi spune zonei) nu are restaurante ci doar tarabe cu magneți și cașcarabete cu suveniruri; internetul nu merge în Samarakand așa cum nu merge în tot Uzbekistanul (pentru că sistemele noastre de telefonie nu merg acolo, ar fi trebuit să trecem pe telefonia lor, ceea ce n-am vrut să facem), habar n-aveam cum să dăm de-un restaurant, ne-am întors la hotel și-am întrebat la recepție.
Așa am eșuat noi la Platan, ca două balene de Groenlanda. Eu, cu stomacul plin cu dude, mai eram cum mai eram, dar Mece era terminat („Mâncare, dați-mi mâncare! Și vin, o carafă cu vin, că vă omor pe toți!”); spre norocul nostru, la Platan era gol, niciun client, nici măcar unul. Locul are terasă la stradă (mare!), parter, garderobă și etaj cu tavan de sticlă. Dar nu are clienți – oare de ce? Am primit vin și bere, am așteptat mâncarea (nu mai știu ce-am luat; ceva cu multe lipii d-alea, să țină de foame), dar faza acum vine: am mai cerut o bere. Mi-au adus o frapieră cu gheață în care-au răcit berea. Băusem singura bere rece din toată cârciuma. Vara!
***
La Venezia era unul care dormea, da’ dormea, domnule, dormea ca-n filmele lui Tarantino, dormea ca-n poveștile cu căpcăuni pe care i le pun fiică-mii pe tabletă ca să fie cuminte și să mănânce tot din farfurie; dormea ca-n Finnegans Wake.
Mergem pe stradă, carevasăzică, Mece și cu mine, în ultima zi de Samarakand. Urmează să plecăm în zori spre Buhara, unde știm c-o să fie meseriaș de tot (a fost!), iar în astă ultimă seară încercăm să ne-mpăcăm cu Samarakandul, să nu plecăm supărați, că o dată-n viață ajunge omul acolo, e normal să vrea o amintire bună. Ne cam iese figura: în ziua aia ne împrietenim cu padre Esteban, parohul catolic, argentinian din Rio Gallegos (!), cu care ne-nțelegem mai degrabă în spaniolă, dar despre asta o să scriu în articolul cu Travel Hotel, nu acum.
„Hai, mă, să intrăm aici”, îi zic lui Mece, când suntem în vâjâială pe Abdurakmon Jomi, în dreptul cârciumii ăsteia, Venezia; „cât de rău poate să fie?”. El ezită, apoi își ia inima-n dinți: „Hai!”. Intrăm. Înăuntru, semi-întuneric și nimeni, doar niște sforăituri îngrozitoare, niște horcăituri sinistre de om care moare-n somn. După ce ni se obișnuiesc ochii cu penumbra (afară, vipia amiezii), deslușim un gras trântit pe burtă, cât e de lung, pe sofaua elegantă (mă rog...) a restaurantului; din gură îi curge scuipat pe covor. El sforăie în halul ăla. Vrem să ieșim dar apare de neunde un chelner foarte politicos, ne invită în altă încăpere (care nu se zărește de unde suntem noi), ne așază la masă, ne aduce meniuri și ne-ntreabă dacă vrem bere (om cu experiență, ne-a mirosit imediat). Mâncăm bine amândoi – acum descoperim „dimlala”, felul aproape național de mâncare al uzbecilor, în afară de salate (salatele-s separat) – bem beri bune, reci, locale, chiar gustoase, de negăsit în magazine (poftim de-o mai înțelege și p-asta!). Nota, scrisă de mână c-un pix obosit pe un caiet cu pătrățele, ca la Fetești în 1987. Plătim cash, o sumă modică, mai degrabă mică. Sforăiturile ne acompaniază masticația și digestia.
„Cine-i ăsta?”, întrebăm la plecare. Chelnerul, surprins: „Cum, cine? Patronul”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu