Redesign Place, Sosnowiec

„Nu poți să compari România cu Polonia”, îmi spune Ramona, o foarte bună prietenă. Eu mă uit la ea ca vițelul la poarta cea nouă: „Ce anume te face să-mi atribui această neputință?”, o-ntreb. Doamna mă ia didactic (înainte să se-apuce de făcut bani, a fost profesoară): „Mihai, nu poți să compari mere cu pere!”. Nu, că deja mă enervez: „Ba pot să compar perfect! Cât de idiot aș fi să compar mere cu mere?! Iată, acesta este un măr, iar acesta este un alt măr; ele sunt la fel. Am reușit să duc comparația la bun sfârșit. Sunt inteligent, ura!”. Jignită, Ramona tace bosumflată, în timp ce bărba-su râde-n hohote, cum râde el: „Ți-am spus să nu te pui cu Mihăiță, că ăsta este rău de gură? Ți-am spus sau nu ți-am spus, uă-hă-hă-hă?”. Eu mă bucur că le-am băgat iar mortu-n casă.

Înțelegeam perfect ce ar fi vrut ea să spună (anume, că Polonia este ceva mai civilizată decât țărișoara asta), dar n-aveam cum să nu sesizez fake-ul: cineva care nu cunoaște nici Polonia, nici România și habar n-are ce-i aia o comparație îmi dă mie lecții despre putință și neputință! Oi fi eu răbduriu („mămăligă”...), da’ totul cu limită! Până una-alta, toți înțelepții ăștia de ocazie ar trebui să știe că o comparație presupune bună-credință (1), relevanță (2) și noutate (3). Bunăoară, dacă m-apuc să compar Shanghaiul cu Făureiul sunt minciună, din moment ce n-am fost nici într-un loc, nici în celălalt. Dacă m-apuc să compar San Francisco cu Buhuși nu-s minciună, ci irelevant ca o flegmă de bețiv. Dacă m-apuc să compar Budapesta cu Bucureștiul sunt relevant, dar banal: comparația a fost făcută de mii și milioane de ori, cu ce vin eu ca noutate nou-nouță?! Paranteză: ha! Chiar am ceva nou de spus! O să scriu data viitoare despre Bu vs. Bu, sper să iasă un text mișto; înapoi la oile noastre, adică la oaia noastră, adică la Agata.

Am călătorit de câteva ori prin Polonia. Avion, tren, autobuz, autostop. În perioade „istorice” foarte diferite. Și ca bișnițar, și ca turist. Și ca burlac, și ca om însurat. Am fost în Przemysl, Rzeszow, Tarnow, Cracovia, Sosnowiec, Katowice, Opole, Wroclaw, Poznan, Szczecin, Gdansk, Varșovia și Kielce. Pot să compar. Am multe de spus. Deocamdată, spun doar că la Sosnowiec am stat la Agata, dibăcită prin airbnb, unde a fost OK. De ce „la mare înălțime”? Pentru că orașul e la un sfert de kilometru de-asupra nivelului mării, de-aia.

articol publicat în numărul 9/2018 al revistei Cațavencii

Happyguests Apartments, Cracovia (I)

De la „cazarea” asta nu-mi amintesc mai nimic, doar că era aproape și de gară, și de centrul vechi; c-a fost OK la preț; că pe stradă (Ludwika Zamenhofa) există un non-stop la colț (la intersecția cu bulevardul, cu Westerplatte), de unde luam noaptea câte ceva, pentru mine, și apă plată, pentru soție; că fix peste drum e o cârciumă înfiorător de intimă, cu două mese mici (la una dintre ele stătea patronul și bea cu fetele străzii, la cealaltă stăteam eu, cu râtu-n halbă, și nevastă-mea, cu ochii-n telefon); last but not the least, mă bucur tare mult c-am uitat tot despre cazarea din Cracovia, pentru c-ar fi însemnat c-am stat în cameră în loc să savurez minunea asta de oraș. Și ar fi fost păcat!

Pentru că, de ce: Cracovia a fost „barosul” meu cultural. Pentru cei mai mulți copii ai comunismului, Parisul a fost barosul (eu n-am avut șansa asta). Nu numai Parisul: Budapesta, Viena, Germania (ca întreg) au servit ca „baroase” pentru foarte mulți români, mai ales pentru ardeleni; pentru bucureșteni, Londra, Edinburgh și Rotterdam (printre altele) au jucat roluri similare. Mă refer la momentul ăla de după ’89, când tineretul, visceral anticomunist dar încă „patriot”, avea primul contact cu Europa. Indiferent ce spun oamenii acum, ăla a fost un moment tragic, care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat definitiv. Unii s-au dezromânizat pentru totdeauna, alții, dimpotrivă, s-au îmbisericit galopant într-ale ortodoxiei, iar grosul s-a înregimentat disciplinat sub flamura sfântă a lui „Vreau o țară ca afară”, lucru care nu-mi trezește altceva decât respect. Și-un fel de rușine că-s prea laș ca să mărșăluiesc sub flamuri.

În ceea ce mă privește, a fost simplu: în 1991, făceam bișniță cu geci de piele, pe care le cumpăram în bazarul mic („egiptean”) din Istanbul și le vindeam în Polonia, preferabil la mare, c-acolo veneau turiști nemți; dar era drum lung de la Vama Siret până la Szczecin, așa că mă mai opream pe unde auzeam că-s târguri săptămânale: Katowice, Poznan, Łodz, Wroclaw... Cracovia. Am vândut repede marfa și-am avut timp, prima oară, să ies din talcioc și să văd fosta capitală a Poloniei. M-a pocnit în moalele capului. A fost Câmpia mea Catalaunică.

va urma

text publicat in numarul 9/2016 al revistei Catavencii