322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea (II)

Am reprodus mai jos câteva dintre comentariile pe care diverşi oameni le-au scris la postul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea” pe care l-am publicat mai demult. Ia-le:

1.vai de pl voastra nu aveti legatura cu planeta pamant si va dati mari cunoscatori ,omu e o legenda ...dar degeaba va explic daca n`ai cu ce ,n`ai cu ce si basta .Atat am avut de zis dupa ce mi`a fost rusine ca sunt om ,dupa ce am vazut mizeriile scrise pe un blog orfan.Nici nu stiu de ce am dat comentariul pana la urma ,nici raspuns nu merita.

2."daca ai umor, razi, daca nu, te enervezi (ca mine)"

"Bunul simt, inteligenta si umorul nu pot fi dobandite" Intelept chinez

Bunul simţ, inteligenţa şi umorul ar trebui să fie şi calităţile celor care au acces la difuzarea informaţiei şi implicit la formarea gustului publicului.

faptul ca faci public un comentariu de genul asta despre Petre Tutea dovedeste ca esti intr-o mare eroare Parerea mea!Zic asa pt ca toti avem o sansa sa ne revenim.

3.sunt pur si simplu scarbit si dezgustat de parererile unor oameni spalati pe creier mediatic , ce isi fac publice opiniile subliminale fata de o mare personalitate care citindu-i opera te face sa crezi ca un animal atat de prost si incompetent(ca cel care detine acest blog) sa fie pur si simplu de capu' lui in univers ... Pun pariu ca tu esti genu' de om ce spune "Sunt ateu" dar singurul lucru care il stii despre atei este faptu ca ei nu cred in Dumnezeu ... nici eu nu cred in "mantuitori" si alte mizerii scrise pentru a tine populatia pamantului sub papuc , dar un om care are atat de mult patriotism in el, in timnpul lui asteptandu'se ca Romania sa ajunga undeva departe , nestiind ca marea majoritate a populatiei romaniei o sa fie o adunatura de idioti spalati pe creier(ca cel care detine acest blog Pisat pe el) , nu merita sa fie pus la zid de toti prostii romaniei actuale ... pot sa spun cu ura fata de voi (cel care ai scris mizeria si cei ca tine) ca esti cel mai mare incompetent si cei care iti dau dreptate nu sunt departe de tine

4.comentariile sunt de prisos. E o chestiune de opinie ceea ce expune autorul acestui articol. Ca il minimalizeaza pe Tutea pana la nivelul unui oarecare nu e o tragedie. Ca naste prozeliti care nici macar nu mai citesc ei insisi inainte de a da cu parul...e trist! Nu sunt de acord cu ceea ce emite misu pentru ca Tutea nu poate fi anacronic si mediocru atata timp cat va exista o societate pe meleagurile astea formata din indivizi ca noi.

5.Petre Tutea a strans in el mai multa inteligenta, credinta si patriotism decat a strans tot arborele tau genealogic in ultimul mileniu. Este cel putin tulburator ca un om ca mihai buzea indrazneste sa jigneasca un titan precum Petre Tutea. Despre tine nu a auzit nimeni vreodata si totusi iti permiti sa jignesti, esti un veritabil critic. Sunt curios daca tu la 90 de ani, in cazul in care ii vei prinde, vei avea macar a miia parte din luciditatea acestui Om...

Iată acum ce spune Andrei Pleşu despre Petre Ţuţea. Ţin doar să amintesc că Pleşu l-a cunoscut personal pe Ţuţea şi că are aceleaşi opinii creştin-ortodoxe ca el. Deasemeni, e bine de avut în vedere că maestrul lui Pleşu (Constantin Noica) şi cu Ţuţea au fost colegi de generaţie, au făcut amândoi parte dintre ucenicii lui Nae Ionescu şi au avut păreri politice şi filozofice extrem de asemănătoare:

„Ca unul care l-am cunoscut şi l-am admirat pe Petre Ţuţea simt, de mai multă vreme, nevoia să-l apăr de o posteritate tot mai inadecvată, isterică, grav deformatoare. Petre Ţuţea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confecţionează unii: era un om viu, liber aşadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenţa unei radicalităţi rurale), era un om plin de umor, atent la nuanţe şi, în adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său – histrionismul său era, între altele, nevoie de confirmare publică, de „ecou” justificator. Ştia foarte bine că scrisul nu e vocaţia lui: „Vocaţia mea e de legiuitor”, spunea adesea. „Scriu din cauza comuniştilor, care nu m-au lăsat să-mi îndeplinesc vocaţia reală.” Viaţa, atât de nenorocoasă, a acestui om minunat a culminat cu două ghinioane lamentabile, pline de consecinţe nefaste: i-a fost hărăzit să ajungă un personaj „mediatic” în faza crepusculară a existenţei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă. Şi, ceea ce e încă şi mai grav, a fost preluat, monumentalizat şi popularizat de semidocţi, de spirite mediocre şi ancilare, scuzabile, în cel mai bun caz, prin bine intenţionalitatea lor „candoare”. Ţuţea uimea prin „cât de multe” ştia – mai ales pe cei care ştiau foarte puţin. În realitate, nu întinderea informaţiei era partea lui tare, ci asumarea ei, experienţa viguroasă a ideilor bine digerate şi închegate în jurul unei opţiuni.” […] “Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decât să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decât să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre „românul absolut” şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: „înseamnă că am stat treisprezece ani în puşcărie pentru un popor de cretini” sau „nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nae şi răcoarea câtorva biserici”, sau, explicit până la apostazie, „Balcanii sunt curul Europei”. […] „Cât despre credinţa lui Ţuţea în Dumnezeu, ea avea măreţia unei lupte de fiecare clipă, înteţită dramatic în preajma morţii. Ar fi multe de spus despre asta, după cum ar fi multe de spus şi despre spectaculoasele enormităţi ale lui Ţuţea: de la bunele cuvinte scrise cândva (dacă nu mă înşală memoria) despre Aurel Baranga, până la elogierea lui Ceauşescu ca „patriot”. Petre Ţuţea avea o personalitate prea puternică pentru a ceda consecvenţelor de duzină: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului), sau, dimpotrivă, neaşteptat de conciliant.”

Aici este spus totul. Evident, pentru cine ştie să citească: Petre Ţuţea a fost un om cu mari calităţi şi mari defecte, pe care nu ezită să i le recunoască, în bună tradiţie („Tu mi-eşti prieten, Platon, dar adevărul mi-e mai prieten”), unul care l-a cunoscut, l-a iubit şi l-a înţeles pe Ţuţea. Şi care îi împărtăşea o mare parte din păreri (dar nu pe toate!). Mai mult, Pleşu, fără să fie deranjat (poate vag amuzat) de prostioarele debitate uneori de Ţuţea, se arată foarte deranjat de „admiratorii” lui, ce care i-au construit legenda despre care vorbeşte, în mica lui română de improvizaţie, autorul primului comentariu.

Problema este exact asta: Ţuţea ar fi vrut să fie un maestru. Al unor ucenici capabili. Cât a fost în putere, n-a avut şansa asta. Când era decrepit, a apărut această şansă, dar el nu mai era capabil să fie un adevărat maestru: era complet depăşit. Ucenicii care s-au strans în jurul lui, dar mai ales în jurul legendei lui, erau proşti. Totuşi, deşi probabil i-a „citit”, Ţuţea n-a avut puterea să se abţină, aşa că a predicat pentru proştii care-l ascultau. Păcat. Ar fi putut fi un maestru adevărat dacă tăcea (ca Alexandru Dragomir, de exemplu). Sau dacă scria. El a ales nu să tacă, nici să scrie, ci să vorbească. Proştii i-au consemnat spusele şi aşa a luat naştere volumaşul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, în care e foarte puţin probabil ca Ţuţea însuşi să se fi recunoscut cu plăcere.

Ca oricine din generaţia mea, şi eu am căutat maeştri. Din păcate, pentru mine, Ţuţea n-a putut funcţiona ca maestru, ci ca o caricatură de maestru, ca un „Aşa nu!”. E de mirare că sunt supărat pe el?!

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal

Dragi prieteni, încep de azi să urc pe net (prin intermediul acestui prea-îndelung neglijat blog) extrase din volumul memorialistic „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” al regretatului Ioan Dezideriu Sârbu (IDS, cum îl voi numi în continuare). Câteva cuvinte introductive, ca să înţelegeţi de ce vă bat la cap cu el şi cu opera lui.

Unu. Pentru că IDS aproape că n-are operă. Toată viaţa s-a pregătit pentru a fi profesor de filozofie, dar tot ce-a rămas în urma lui sunt câteva piese de teatru (bune, dar puţin cunoscute) şi acest volum de memorii, care a fost publicat după moartea lui. Nu înainte, cum e moda acum, să mai câştige autorul nişte bani.

Doi. Pentru că aceste memorii au fost practic singurul exemplu de veritabilă „literatură de sertar” apărută după Revoluţie. Mai precis: lumea culturală din România era convinsă că, deşi toţi intelectualii de renume se buluceau să-l pupe în cur pe Ceauşescu, după căderea comunismului va apărea o adevărată inundaţie de jurnale personale, în care autorii îşi vor fi notat ideile proprii, ascunse, care să-i arate ca veritabili gânditori liberi, necastraţi, ca personalităţi culturale de mare caracter. N-a apărut nimic. Concluzia: intelectualii români n-au îndrăznit să protesteze nici măcar în gând. Au fost nişte nimeni, nu doar în public, ci şi în propriul lor spaţiu privat.

Trei. În golul de după Revoluţie, când numele de prim-plan ale culturii române (Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga) au fost trimise înapoi în cocinele din care ieşiseră ca să lingă scorniceşteanul cur, au apărut alte vedete culturale. Ei făceau parte din „lumi” foarte diferite, şi timpul i-a cernut treptat. Mai întâi, securiştii patrioţi, dintre care cei mai cunoscuţi au fost Pavel Coruţ şi Vadim Tudor; s-au dus şi ăştia. Apoi au căpătat credit neo-moraliştii, de mentalitate interbelică, dar crescuţi în comunism: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Lucian Boia, Sorin Alexandrescu, Mircea Mihăieş, Horia Roman Patapievici, Alina Mungiu Pippidi şi mulţi alţii, care au rămas şi până acum coloana vertebrală a culturii române. Dar cei mai interesanţi erau supravieţuitorii interbelicului: Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Gellu Naum, Gheorghe Bulgăr, Arşavir Acterian, Alexandru Rosetti, Adrian Marino şi încă alţi câţiva, nu mulţi (fuseseră foarte mulţi, dar prea puţini au apucat Revoluţia!). De la ei se aşteptau lucruri mari în memorialistică, dar singurul care a confirmat a fost Neagu Djuvara – care, din păcate, n-a trăit comunismul pe propria lui piele.

Patru. În aceste condiţii, cvasi-necunoscutul craiovean I.D. Sârbu produce cele mai interesante memorii ale unui interbelic strivit de comunism, şi ele poartă numele acesta, „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Poanta din titlu e că autorul ar fi vrut să lucreze măcar ca ziarist („jurnalist”) la un ziar oarecare din provincie („jurnal”), dar şi asta i s-a refuzat. Ei bine, unul din profesorii mei din facultate, Ioan Oană, fost coleg cu I.D. Sârbu, ne-a recomandat această carte, spunând că avem ce învăţa din ea. Noi am râs. Era anul 1993, iar noi, studenţii domnului profesor Oană, eram o turmă de animale tinere, care ne gândeam doar la sex. Acum, după aproape 20 de ani, încerc astfel să repar nedreptatea pe care i-am făcut-o profesorului, şi să confirm vorba biblică: nu se ştie când rodeşte învăţătura maestrului în capul sec al ucenicului!

Citat: „Şi popoarele, ca şi oamenii, se schimbă în timp. Cine ar fi crezut că ruşii pravoslavnici vor deveni atei, că nemţii vor ajunge afacerişti speriaţi şi prudenţi, că evreii vor face Blitzkrieg-uri, că englezii întreprinzători vor deveni visători pasivi, iar americanii se vor idiotiza pacifist... cine ar fi crezut că noi, românii, suntem un popor bătrân, pervers, laş, dar foarte şiret şi rezistent la rele?!”.

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea

Am citit şi eu, în sfârşit, cele 322 de vorbe „memorabile” ale sărmanului. Aşa cum mă aşteptam, sunt o colecţie de gunoaie, din care poţi să alegi cu chiu, cu vai, vreo 10 sau 12 mai de Doamne-ajută. În rest, tâmpenii de om bătrân şi neghiob.

Totuşi, înainte de a-l judeca pe Ţuţea, să stau să mă gândesc un pic: cât timp şi ce cantitate de informaţie a avut el la dispoziţie pentru a-şi forma părerile lui cavernicole?

Păi n-a avut cine ştie ce: anii de liceu şi cei de facultate, plus ceva studii particulare după aia, când începuse munca şi cariera. Cam din 1920 până prin 1940, cel mult, cel mult! Pe urmă au început nenorocirile: razboiul, detenţia, torturile, amnistia dejistă din 1964, „libertatea supravegheată” pe care i-au oferit-o regimurile Ceauşescu şi Iliescu… rău!

Deci, să zicem, două decenii de formare. Dar cu acces la ce surse? Păi, clasicii greci şi latini, filozofii germani şi francezi, literaţii interbelici, profesorii care l-au format (la Cluj, totuşi oameni serioşi), întâlnirea cu Nae Ionescu, prietenia cu Cioran… puţin, slab, modest!

De ce zic asta? O zic pentru că o asemenea pregătire ar fi fost bună pentru un universitar sau politician român, într-o Europă ”închisă” în sine, dar democrată, dominată de o concurenţă franco-germană. Dar pentru o lume globală, dominată de internet, de limba engleză şi de concurenţa (nu tocmai democratică!) dintre Asia şi America de Nord, Ţuţea n-ar fi fost deloc pregătit. Şi nici n-a fost. Marea lui şansă a constat din întârzierea totală a României (cât a prins-o şi el, 1990 – 1991), o Românie care a încercat cu disperare să recupereze câte ceva din interbelic, măcar simbolic. Ţuţea părea un astfel de simbol interbelic, şi poate chiar era. Din păcate însă, interbelicul românesc era complet depăşit în 1991 – când tocmai se destrăma Uniunea Sovietică!

Pe scurt, Ţuţea a ratat complet întâlnirea cu postmodernul (ştiu că ştiţi, dar vă mai amintesc şi eu, că am încă în minte lucrarea de doctorat a lui Cărtărescu, ”Postmodernismul românesc”: noi toţi, dar absolut toţi, trăim într-o lume postmodernă. Că unii o acceptăm şi alţii nu, asta-i altă discuţie).

De asta Ţuţea pare prostovan, nătântoc, nănac: citindu-i cartea în anno domini 2010, ai senzaţia unei vizite la un muzeu de vechituri, sau mai degrabă la târgul păduchilor. În mintea lui, omul se percepea ca un brav tradiţionalist care se luptă cu moderniştii (atei, comunişti, securişti, el nu vedea nici o diferenţă). N-avea nici cea mai vagă intuiţie că, în numai câţiva ani de la moartea lui, modernişti şi tradiţionalişti la un loc aveau să fie măturaţi şi aruncaţi în uitare.

Şi cred că şi dac-ar fi ştiut, nu renunţa la părerile lui. Moşul era un Don Quijote, nu un Sherlock Holmes. Păcat numai de oamenii care şi acum îl percep ca pe o autoritate morală. Nici vorbă de aşa ceva.

Petre Ţuţea a fost un biet om strivit de vremuri, nu un maestru. Nasol pentru generaţia mea, dar noi am fost complet lipsiţi de maeştri. Şi asta se cam cunoaşte.