Cât de prost mă crezi, Costicklă?!

După cum prea bine se ştie şi cunoaşte, între mine şi onorabilul Don Costicklă există relaţii de rudenie şi prietenie care durează de zeci de ani (de fapt, de-un secol şi ceva, în materie de rudenie). Totuşi, între mine şi Don Costicklă s-a lăsat o umbră rău-prevestitoare, datorită penibilelor alegeri prezidenţiale din 2009.

Bref: Don Costicklă a fost anti-preşedintele în funcţie, iar eu pro-preşedintele în funcţie. Nu vreau să tastez nume proprii, pentru că, din punctul meu de vedere, aceasta este exact esenţa problemei.

Ce zic eu (nu că ar avea vreo importanţă ce zic eu): politica sunt doctrinele.

Ce zice Don Costicklă: politica sunt oamenii.

(A se observa dificultatea de a reda aceste idei din engleză în română, datorită diferenţei de număr (ca şi categorie gramaticală), nu de gen!).

Ergo, Don Costicklă mă piţigăie la cap cu minunatele porcării pe care le face preşedintele ţării (singur sau prin marele său prim-ministru). Eu însă vin şi mi ţi-l iau pe Don Costicklă pe partea aialanta: cu ce alternativă vii...?!

Adicătelea, Don Costicklă, io sunt ăla ne-consecvent?! Că votez candidatul de dreapta în turul doi?! Dar tu, că mergi cu omul stângii, ce-oi fi, bre?

Bine, bre... cică dobrogenii-s uniţi şi se ţin de neam... oricum mă lămurisem de mult, de când cu domnişoara Dana şi cu pantofii ăia maro ai ei...!

Romania este Occidentul Rusiei (2)

Ne bocim atat ca tara noastra devine o groapa de gunoi, mai exact "o groapa manelista de gunoi" (Valea Cerbului, exemplul viu). Dar prea ne credem buricul pamantului: tot ce se intampla la noi se intampla peste tot in fostul lagar socialist, in masura mai mare sau mai mica. La unguri sau la cehi in masura mai mica, la rusi in masura mai mare. Iat-o pe aceasta tanara silfida slava, a carei frumusete e pusa in valoare nu printr-un cadru natural ispititor, paradisiac, cum se face la fraierii aia de europeni vestici, ci printr-un cadru natural constrastant, provocator, asa cum numai noi, "oamenii noi ai comunismului" suntem in stare sa cream. Dupa cum zice teoria, "in comunism, omul duce o titanica lupta contra naturii!". Aoleo ce-o mai duce!

Detalii despre AFC

O tanara domnisoara m-a intrebat, oarecum socata, daca fac parte din AFC. Eu am raspuns sincer ca da, sunt, la care ea mi-a intors spatele si de atunci nu-mi raspunde nici macar la telefon (ca de mail sau de mess nici nu mai vorbesc). Am primit totusi un semn de la ea, un link catre youtube, si jignitorul mesaj "Asa sunteti toti. Iar in primul rand voi cei din AFC!".
Nu are rost sa ma contrazic cu tinere domnisoare destepte si cu nasul pe sus, care stiu totul si nu mai au nimic de aflat pe lumea asta. Am sa raspund doar ca nu, noi afecistii nu suntem "asa". E absolut ridicul sa crezi una ca asta.
Dar filmarea de pe youtube e amuzanta. In sfarsit, pentru spectatori!

Alte invataminte din armata

Uimitor cat de diferiti erau baietii, indiferent de criteriu; dar daca criteriul era „insurat vs burlac”, atunci diferenta era stridenta.

Cei insurati sau logoditi nu erau buni de nimic, din punct de vedere militar: nu se adaptau deloc. Puteai sa-i injuri, sa-i bati, sa-i bagi la carcera („bulau”), sa le dai tarasuri, sa-i scoti noaptea la alarma – nimic! Tamaie. Singurul lucru de care le pasa era sfertul de ora de vorbit la telefon, seara, cand isi luau portia de drog (se pisiceau alea la telefon, le faceau capul mare), dupa care veneau in dormitor si se culcau ca purceii, fara sa le pese de tambalaul pe care il faceam noi astialanti (carti, table, bautura, mima, poze porno, povesti despre cavalcade sexuale, etc). Pana cand un ofiter mai istet le-a gasit ac de cojoc: nu vreti militarie, bine! Da’ va lingeti pe bot de permisii!

Domnule! Zau daca nu s-a schimbat calimera! De unde pana atunci noi, gasca de betivani, eram cei mai buni la aplicatii, din momentul ala „insuratii” ne-au lasat tzutzt: sa vezi la ei plantoane, garzi, marsuri cu masca pe figura, maiculita ta Doamne! Ne-au lasat de caruta in asemenea hal, c-a trebuit sa ne lasam (temporar) de bautura, ca sa putem tine pasul cu ei. Bine, ca de adaptat tot nu s-au adaptat, da’ asta-i alta discutie.

Pe de alta parte, in civilie: in toate grupurile cu care-am fost pe munte, invariabil se-ntampla acelasi lucru. Daca una (mai des) sau unul (mai rar) avea acasa pe cineva pe care-l gelozea, nu era nimic de facut cu ea (sau el). Nu scotea o vorba, plangea foarte des, nu se integra absolut deloc, statea cu ochii in gol, ba am vazut o data una care scotea o poza si-o pupa, o data la cinci minute. Sa te doara mintea! Nu mai spun ca astea (astia) erau primii care cedau la oboseala, trebuia sa le ameninti – si uneori, in cazuri disperate, chiar sa le caftesti putin – ca sa se mobilizeze si sa termine traseul. Cu variatiuni: odata, una s-a pus in cur si-a-nceput sa urle ca ea vrea la tac-su (asta era obiectul obsesiei domnisoarei!), alta a fugit de noi, prin padure, iarna, noaptea, pe motiv ca „vreti sa ma omorati!” (asta era aia pe care o carpisem putin, sa se adune de pe jos), etc.

Bref: daca vrei sa faci o treaba cu cineva, asigura-te ca nu e indragostit/a! Daca e, nu pune baza, lasa c-o sa-i treaca – boala asta trece repede, la cei sanatosi.