Frumusete de tiganca

Mi s-a atras in mod politicos atentia (de catre o persoana bine informata) ca mai exista un motiv pentru care oamenii (si etniile) cu pielea mai inchisa sunt considerati „mai urati”, fata de cei cu pielea deschisa la culoare: anume, sugestia „clasei sociale”. In trecut, cand toate muncile manuale erau in aer liber (adica in agricultura - vorbesc de epoca preindustriala), cei care munceau (adica taranii) erau mai inchisi la piele fata de cei care nu munceau (adica boierii, nobilii, preotii, etc). Fenomen ulterior cunoscut sub numele de „bronzare”. Noi cei de acum ne chinuim sa ne bronzam (mai dam si bani pentru asta!) dar in trecut era o adevarata nenorocire: o piele era cu atat mai frumoasa cu cat era mai alba. Si asta nu numai in Europa, dar si in China (antica si medievala), si in Japonia, si in Islam. Bref: omul bogat, educat si nemuncit era mai „alb” decat omul sarac, ignorant si rupt de munca (de multe ori, rupt si in bataie!). Esti negricios la fata? Esti un nimeni, mars d-aci!

Efect colateral, amuzant: poate ca si asta e unul din motivele (nemarturisite!) pentru care istoricii romani au refuzat, timp de mai mult de un secol, sa admita existenta istorica a lui Negru-Voda si opera lui de intemeiere a Valahiei. Plus ca nici nu era roman de-al nostru, din coapsa lui Traian, era cuman migrator, aoleo si valeleu...!

Alta chestie: stiti de unde vine expresia aia despre nobili, ca au „sange albastru”? Pai de la carnatia femeilor germanice (din neamurile migratoare: goti, vizigoti, vandali, franci, longobarzi, gepizi, dracu' sa-i ia) care-au ajuns in sudul Europei, de se uitau localnicii la ele ca la urs: stiti cum sunt cei foarte blonzi, ca li se vad venele albastrui pe sub piele, mai ales la tample, la frunte si la incheieturi! La cei din sud nu se vedeau asa, ca e pielea inchisa, dar la blonzi si blonde...

Totusi, in traditiile popoarelor cu care au intrat in contact, desi „tiganii” au o imagine negativa, totusi „tigancile sunt frumoase”!. Cum vine asta, stau si ma-ntreb?!

Pai, in primul rand, tigancile tinere erau frumoase, nu toate tigancile: asta a lui Grigorescu, cati anisori sa aiba? Intre 15 si 17, as zice io, cu ochiul meu de bosorog libidinos. Ia ziceti-mi mie poporul care n-are femei frumoase la varsta asta!

Doi la mana, cine facea aceasta judecata de valoare? Barbatii o faceau, doar nu femeile! Si ce inseamna la un barbat „Ia uite o femeie frumoasa”, daca nu altceva „Ia uite o femeie cu care as vrea sa fac sex”, ia ziceti? Dar cu femeile din propriul lor popor (roman, bulgar, ceh, polon, german, croat, sarb, grec, rus, etc), barbatii respectivi nu prea puteau face sex fara sa le ia de neveste - in schimb, alta era socoteala cu tinerele tiganci dintr-o satra nomada, care venea si pleca, „fara obligatii”. Asta a si fost originea salbei de galbeni cu care se impodobeau tigancile (si ulterior, romancele - ca sa nu zicem c-am invatat si noi ceva de la tigani): dovada sex-appeal-ului posesoarei, reprezentata in mod palpabil de respectivele monede. Obiceiul de a darui un galben tigancii cu care faceai sex a dainuit pana tarziu, cel putin in Tarile Romane, mai inapoiate fata de Europa Centrala: „Deopotriva prietenoase imi surad din trecut, cu dinti albi, si alte chipuri de tigani si tiganci; cu o tiganca am gustat intaia oara dragostea, o tiganca de la zid. Purta floare rosie la ureche si umbla dansand. Aveam saisprezece ani. Era pe vremea salcamului, seara, dupa ploaie. I-am dat un galben si am uitat s-o intreb cum o cheama. Si n-am mai intalnit-o”.

Citatul e din „Craii de Curtea Veche”, pg 135 - 136, editura Art, 2008, ISBN 978-973-124-289-7. Zic asta in caz ca nu ma crede careva si are chef sa ma verifice, daca nu cumva indrug brasoave!

Ergo: tigancile nu erau „mai frumoase” decat femeile altor neamuri, dar erau mai sarace si mai accesibile. De aici, drama!

Pentru femeile-alea din alte neamuri, nu pentru barbatii lor...

Ziua Tiganilor

Aflu si eu, acum la spartul targului, ca azi (ma rog, deja ieri) a fost Ziua Internationala a Romilor. Profit de ocazie ca sa dau cateva raspunsuri prietenilor mei ultra-nationalisti. Adaug ca intrebarile lor au fost formulate in mai multe ocazii, dar ca eu nu am raspuns atunci, fie din ignoranta (chiar nu cunoasteam raspunsul), fie din prudenta (dupa un anumit numar de pahare, un nationalist roman e la fel ca orice nationalist, adica gata sa-si demonstreze dreptatea cu pumnii. Iar mie doctorul mi-a interzis sa ma mai bag la bataie, datorita sanatatii fragile).

1. "De ce isi zic tiganii "romi", daca nu din perversitate, ca sa creada lumea ca romanii sunt de fapt tigani, ca se ne confunde Europa cu ei?" (oricum, pe alte continente distinctia nu prea mai conteaza, stie oricine a calatorit).

Raspuns: termenul "rom" pe care il folosesc tiganii provine din "romeu", adica locuitor al Imperiului Bizantin. Cand periplul neamului tiganesc (care provine din actualul Kashmir) s-a incheiat, ajungand ei in apropiere de Europa, o parte au mers pe ruta nord-africana (Egipt, Libia, Algeria, Maroc) si cand au ajuns in Spania si-au spus "egipteni", iar o alta parte a traversat Imperiul Bizantin (care era pe vremea aia o mare putere, cu un prestigiu imens). In Imperiu, tiganii s-au simtit foarte bine (institutiile erau tipic orientale, adica foarte corupte, legile se aplicau alandala, etc), dar Imperiul a inceput s-o duca tot mai rau sub presiunea turcica, asa ca tiganii s-au urnit iar si au intrat "de-a binelea" in Europa (urmand ruta de pe Valea Dunarii, unde foarte multi au si ramas). Numai ca in timpul sederii lor in Imperiu, nesimtindu-se discriminati, au adoptat numele locuitorilor, care isi spuneau "romei" (adica romani de limba greaca, cum ar veni), si au abandonat vechiul nume al poporului tiganesc, acela de "sintli" (numele asta vine chiar de la provincia lor de provenienta, o zona a Kashmirului).

Ergo: tiganii nu isi spun "romi" ca sa-i intarate pe romani, ci pentru ca ei se identifica cu bizantinii (chit ca fara nici o baza istorica). Da' ce, ungurii nu zic de noi ca ne identificam cu romanii, fara nici o baza istorica?! Zic! Lasati-i sa zica, saracii, ca pana n-or pune si ei mana sa invete macar o limba neolatina, ne racim gura degeaba.

2. "De ce tiganii sunt asa urati? De ce, daca nu din motive genetice, din inferioritatea lor rasiala?".

Raspuns: Ma, rasialmente vorbind, tiganii sunt exact la fel de arieni ca si noi. Sau indo-europeni, cum s-ar zice dpdv lingvistic. Deci argumentul asta cade. Ramane uratenia. Intr-adevar, si mie mi se pare ca, fata de romani, unguri, ucrainieni sau germani, tiganii sunt un popor urat, lipsit de frumusete fizica. Dar cred ca exista o alta explicatie decat "gena": e vorba de saracie. Saracia creeaza un anumit tip uman, scund, gras, greoi, cu dantura proasta, etc (stiu ce vorbesc, ca locuiesc in Berceni!). In plus, lipsa de educatie e cauza unei expresii faciale specifice, amestec de agresivitate si ingamfare, acea expresie faciala care parca spune "Aidi ma, care te bat, talharesc, violez, fac la buzunare?". Daca se mai adauga si regretabilul obicei al mancatului de seminte, plus cel al statului pe vine ("ciuci"), imaginea e gata. Sa observati, daca aveti curiozitatea, pe copiii de tigani: nu sunt deloc mai urati decat cei ai altor popoare, doar ca de multe ori sunt tinuti murdari. Dar atunci cand sunt tinuti curati, copiii tiganilor sunt la fel de frumosi ca orice alti copii, si in plus sunt mult mai curajosi si independenti. Uratirea unora dintre ei incepe odata cu adolescenta, cu preluarea acelei expresii faciale a adultilor, expresie care, pentru multi dintre noi, tinde sa fie perceputa ca "fata" standard a etniei respective. Cand copiii de alte origini cresc in medii tiganesti, extrem de sarace si de agresive, sunt exact la fel de urati ca "tiganii pur-sange". Nu-i mai deosebesti nici cu lupa!

Amanunt picant: nu stiu cum, dar si eu, si amicii nationalisti, suntem bruneti ca dracu'! Pai cand vin eu bronzat din vacanta lumea din tramvai duce mainile la buzunare, cand ma vede negru, pletos si cu mustata! Iar amicii de care va spun ar pati exact la fel, daca si-ar lasa mustati (si dac-ar merge cu tramvaiul, nu cu gipul...).

Cica si doctorul Mengele era teribil de brunet, si se mai spune ca d-aia-i ura pe tigani. Pai cata bataie si-o fi luat el de la colegii lui cei blonzi, daca stam sa ne gandim, heya?!

Alta chestie: stiati ca Charlie Chaplin era etnic tigan?

Am fost sa plantez copaci in padure!

Ce, credeati c-am murit? Nu, neica, n-aveti voi norocul asta! N-am murit dar am fost la plantat copaci in padure (da, da, chiar asa!) si mi s-au umflat mainile de la atata harnicie, de nu m-am putut atinge de tastatura vreo cateva zile. Da' acum sunt in revenire, asa c-am sa continui sa va stresez cu diverse haimanalacuri, cum ii sade bine bercenezului.

Actiunea cu copacii a fost organizata de cei de la MaiMultVerde, in padurea Snagov, si-a iesit foarte bine, ce sa zic. Afara de palmele mele, n-au mai fost alte pagube colaterale, buninteles daca nu punem la socoteala cozile de cazmale, care se rupea intr-o veselie (vezi foto!). Asa e cand faci coada de cazma din lemn moale si casant: la mine in sat, cozile de unelte se faceau din lemn de carpen, de n-aveau moarte!

Ce e drept, nici nu erau folosite de amatori d-astia ca mine, care muncesc si ei un pic si dupa aia cad la pat, bolnavi de-atata efort...

Recunosc ca tre' sa iau o piatra-n gura, ca e prima data cand merg si eu la un voluntariat. Ma rog, daca nu se socotesc "voluntariatele" de dinainte de Revolutie, de tip "colectare de sticle si borcane" si altele asemenea. Va garantez ca erau foarte foarte diferite de voluntariatele astea moderne!

Asa ca eu unul o sa ma mai duc. Aer liber, miscare, soare, padure, mai auzi cate un banc proaspat, si in plus, pour la bonne bouche, te mai indopi si cu leurda! Da, exact cum va spun: celebra leurda de care am scris acum un an (cred) se intoarce: era plina padurea, puteam sa adun cu sacul! N-ar fi fost totusi corect sa fac concurenta tigancilor de prin piete, asa ca n-am consumat decat vreo doua frunze, asa de gust. A meritat, mai ales ca, pana la anul, gata cu leurda!

Craii de Curtea-Veche (I)

Iulian intreaba: „De ce zici, ma, ca e „Craii” cel mai bun roman scris vreodata in romana, ca mie nu mi se pare cine stie ce?!”. Ca sa-i dau lui Iulian un raspuns irefutabil, m-am dus la o masa rotunda organizata de Fundatia Calea Victoriei, la libraria Carturesti. Din pacate, prost fiind, am nimerit in alta parte, asa c-am ajuns cand evenimentul incepuse de vreun sfert de ora.

La inceput n-am inteles nimic, recunosc. Lumea era adunata in pivnita, un actor (Marius Damian) citea primul capitol al Crailor, o doamna cu infatisare de profesoara (am aflat pe urma ca e Carmen Musat, care e si profa de literatura, da' si redactor la o revista culturala) langa el, asculta lectura. Publicul, numai tineret; langa mine un mosulet cu semi-chelie si barbuta, ceva mai incolo un domn (chelie 100%) la 45 de ani, in rest nimeni nu sarea din 25. Cand a inceput Carmen Musat sa vorbeasca, la discutii, am aflat ca multi erau elevi de liceu. Asta explica de ce era publicul asa inghetat.

Ma, ce se-ntampla: io am vazut odata o chestie d-asta, demult, in tineretile mele (ehe...); eram in Cracovia (faceam bisnita, ce credeti voi?!) si ardeam gazul prin piata centrala a orasului, izbitor de asemanatoare cu Piata Mare din Sibiu. Printre alte dracovenii (astrologi, etc), era si o masa rotunda d-asta, cu public si discutii. Eu, buninteles, nu intelegem boaca de polona, cascam gura la lume, ma bleojdeam. Da' am dibacit o fata blonda si m-am lingusit pe langa ea, ca sunt american, ca nu stiu ce, si a-nceput ea sa-mi traduca. Si mersul era in felul urmator: o moderatoare cu un microfon, autorul (al de scrisese cartea discutata), un critic literar si un actor care citea pasaje din ea. Mai citea actorul doua-trei minute, se oprea, vorbea criticul, vorbea autorul, intrebari din public (care statea in picioare, unii plecau, altii veneau), se incingea discutia, se baga moderatoarea, pe urma iar mai citea actorul. Lumea radea ca la urs, unii se enervau si tipau la ei, criticul si autorul tipau si ei la oameni, iar se baga moderatoarea. Treaba era ca romanul era despre grevele lor din timpul comunismului, cu Solidaritatea, cu niste chestii, si criticul explica ce-a vrut sa spuna autorul, la care autorul se ratoia la critic ca el n-a vrut sa spuna asa ceva, se baga publicul cu parerea lui, si tot asa. Era frumos, ce sa zic, chiar daca nu intelegeai ce spun, tot era ca un fel de spectacol. Pentru ei cred ca era foarte pasionant si sub raport intelectual, pentru mine conta doar „miscarea scenica”. Si fata blonda, buninteles (Agnieszka zicea c-o cheama).

La Carturesti nu a fost deloc asa. In primul rand ca media de varsta era cu 20 de ani mai mica decat in Cracovia; pe urma, era mai putina lume; si mult mai timorata si mai neobisnuita cu genul asta de eveniment. Plus, parerea mea, multi nici nu citisera Craii - ceea ce, sincer, e cam penibil, nu ca fac eu pe dromadera, da'...

Foarte greu i-a bagat in viteza Carmen Musat, foarte. I-a luat cu intrebari de grupa mica, „Cine stie ce e ala un dandy?”, ca-mi venea sa zic „Da' ce-i aicia, ora de dirigentie?” (nu garantez ca n-am si zis!). Noroc cu Sandra, organizatoarea, ca a pus o intrebare-doua, au mai prins inima si tinerii din public (80% fete, 15% baieti, 5% bosorogi - cei doi cheliosi si cu mine). Acum ca ma gandesc, poate ca in public erau si studenti ai doamnei Musat, si d-aia taceau, sa nu cumva sa spuna vreo magareala si sa-i pice la examen. Nu mi se pare probabil, dar mai stii pacatele?!

Pana la urma discutiile s-au urnit, totusi ceva-ceva scartaia: fie intrebarile din sala nu erau intrebari, ci „pareri personale” (de fapt, menite sa arate cat de destept e vorbitorul - trio „bosorogea” a excelat in asa ceva, cu mine-n frunte); fie intrebarile erau complet inocente, la ani-lumina de tematica mateina (gen „E adevarat ca Matei Jean Caragiale e fiul marelui nostru dramaturg Ion Luca Caragiale?”). Ceea ce a salvat „masa rotunda” au fost interventiile lui Marius Damian, de bun-simt, in limbaj simplu, clar („Pai nu vedeti ca Gore Pirgu traieste? Acum e ministru, prim-ministru, presedinte, ehe...!”), interventiile Sandrei (care le amintea, mereu si mereu, ca tema este Craii, nu obsesiile fiecaruia - un bosorog, nu eu, altul - o luase cu Cabala, numerologia magica, era pe cai mari), si rabdarea lui Carmen Musat (se cunoaste ca e profa si ca lucreaza si cu anul I), ca le raspundea tuturor politicos, ii deslusea cu incetutul, pai daca eram io in locul ei imi ieseam din fire in primele cinci secunde: cum sa vii, ma, la masa rotunda „Craii de Curtea-Veche” fara sa fi citit cartea?!

Madalina si romancierii

Ca orice obsedat normal, am bananait si eu pe net sub o identitate falsa, in cautare de gagici. Nu de asta vreau sa va povestesc, insa, ci de Madalina. Madalina era o fata foarte frumoasa, foarte trista si foarte dura, care (presupun eu) se certase teribil cu iubitul ei si voia sa-i arate ca si ea e capabila de infidelitate (presupun iarasi). Asa a dat de mine (Remus!) si m-a scos la un ceai. Ca una, ca alta, cum e la blind-uri d-astea. M-a incercat pe ici pe colo cu diverse subiecte, si s-a prins urgent ca nu e altceva de scos de la mine afara de literatura (incercase mai intai cu “masini”, apoi cu “moda”; ti-ai gasit!). Asa c-a dat-o pe literatura, ce sa faca?! Eu (adica Remus) m-am incalzit si-am inceput sa debitez, ca de, eram pe teritoriul meu. Din una-ntr-alta, Madalina zice sa sa-i recomand ceva de citit, “dar ceva care sa merite!”. Ma execut, ii scriu o lista, o citeste, scoate un pix din geanta si-ncepe sa taie. Hait, imi zic, sa stii ca e literata d-aia grea si doar m-a-ncercat, sa faca misto de mine! Nici poveste: imi intinde inapoi lista si-mi zice “scrie-mi altii in locul celor taiati, te rog, pentru ca eu nu citesc romani”. M-a naucit. O-ntreb, sa ma lamuresc, adica tu nu citesti carti scrise de romani sau carti scrise de straini dar traduse in romana? Nu, zice ea, foarte net, “eu nu citesc scrise de romani! Citesc cu placere in romana, dar numai autori straini!”. Zbang! M-a lovit. Ce era sa-i spun?! Ca scriitorii romani de azi sunt “usor diferiti” de cretinii aia din manualul de romana de pe vremuri (cine ar mai pune botul la “Mari sub pustiuri”?!), si ca autorii buni care scriu in romana sunt aproape de nivelul celor britanici (Hornby, Lodge, McEwan – p-astia-i stiu eu, da’ sunt multi), si mult, mult peste cei francezi (numai impostori, mai nou)? I-am zis. M-a crezut? Draci! A tinut-o gaia-matu ca nu si nu, ea nu citeste romani. Imi venea s-o strang de gat. Pe urma am stat si-am cugetat: da’ ce, io nu-s la fel ca ea? Ce, eu citesc femei? Imi amintesc cu placere doar de 3 (trei) autoare: Margaret Mitchell, Harper Lee si Cella Serghi. In rest, seceta la creieri, tati! Nimic, zero, barren land! Pe de alta parte, are si ea dreptatea ei, ca uite ce-am gasit: o lista facuta de critici, cu “cei mai importanti autori din perioada comunista” (adica aia ale caror scrieri o sa ramana, nu aia care au fost promovati in comunism). Ian ascultati aicia: Marin Preda, Dana Dumitriu, Gabriela Adamesteanu, Paul Goma, Sorin Titel, George Balaita, Matei Calinescu, Radu Cosasu, Stefan Banulescu, Costache Olareanu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Constantin Toiu, Paul Georgescu, Gellu Naum. Cu o mana pe fundita si cu alta pe olita, ia spuneti cinstit: de care ati auzit? Nu zic sa fi citit ceva, doar atat: de care ati auzit… ?

Urbi et orbi: povestea lui Gruia

Gruia, eu nu pot sa te-ajut. Nu pot sa ajut pe nimeni. De cele mai multe ori nu pot sa m-ajut nici pe mine, ca acum de exemplu. Dar sunt pe lume oameni mai buni ca mine (de fapt, majoritatea). Daca unul, unul singur, se ridica din rutina vietii sale si vine catre tine, vei sti atunci ca n-ai ajuns intr-o lume cu desavarsire seaca.

Iar fiecare dintre noi, cei care ti-am citit povestea, stim ca la judecata o vorba de-a ta are sa cantareasca mai greu decat orice. Noi toti am primit un dar intreg, iar tu nu. Dumnezeu iti e dator. El n-o sa plateasca, dar poate vor plati oamenii. El o sa deconteze la sfarsit, fiecaruia. Daca are ce.

Chaves

Varul Costikla are el o vorba: “drept ca neamtul”. Frumos. Dar cand nemernicul ala de fost cancelar al Germaniei (ala de dinainte de Angela Merkel), a facut un contract cu rusii si pe urma si-a luat un banulet ENORM din treaba asta, ala tot “drept” a fost…?!
Nu zic c-or nemtii la fel ca romanii (desi n-am voie sa vorbesc, ca limba lor n-o stiu si-n tara lor n-am fost), da’ ce vreau sa spun e ca, la nivelul unei comunitati, parca-s mai importante institutiile decat indivizii. Adicatelea, desi seful statului german a fost un spagar, staul german merge inainte foarte bine (a treia economie a lumii! Bre, jos palaria); cand seful statului roman a fost un neica-nimeni, inflatia a fost de 300%, dar scazuse pretul la pepeni! (toamna lui 1993, pentru cine are varsta corespunzatoare).
Prietenul nostru Andrei (o figura in sine, ii dedic un post viitor), ne-a trimis aceasta informatie despre cocas englezi, care-mi confirma (dupa parerea mea), punctul de vedere. Mentionez ca textul de mai jos apartine in totalitate lui Andrei, eu nu m-am bagat deloc (Andrei, la randul lui, sustine ca are aceste informatii de la un enigmatic “Kokoschoko”, sursa lui secreta):

Chaves... au gust, stil. De exemplu poarta haine Burberry ( firma s-a si sesizat, incercand sa-si desprinda imaginea de chaves). Singular chav.

Sunt albi (dar nu numai), tineri, proletari, fara serviciu sau prost platiti, agresivi. Comportamentul ne e cunoscut.Toti ii stim pe cei care stau pe la scara blocului...

Interesant e ca englezoii au sesizat aparitia chav-ilor si au aparut documentare, etc... societatea incearca intr-un fel sa ia pozitie impotriva lor, pe cand la noi sunt regii programelor tv.

Altfel. Am vazut intr-o seara, pe la Unirii ( unde in alta parte?) doua chaves romance. Purtau Burberry si pareau deghizate, de prost ce erau imbracate. Au fi aflat si cocalarii nostri de acesti chaves si deja schimburile de experienta or fi si inceput?!

Apocalipsa cocalarilor pare iminenta! Doamne ajuta!

Revelatia lui Danel

Prietenul nostru Danel a avut deunazi o revelatie; dat fiind ca nu i se intampla asta foarte des, am zis ca-i bine sa-i dedic un post.
In forma ei originala, revelatia a sunat asa: "Ba, Michihausen, io-mi bag p. in muzica populara!". Ati inteles, desigur, ca "Michihausen" sunt eu; probabil ca totusi nu ati inteles in ce-a constat revelatia! Nici eu n-am inteles imediat, dar dupa ce Danel s-a explicat, am priceput.
Observatia lui (pe care o puteam face si eu daca nu eram prost, sau daca macar ascultam muzica populara), este ca aceasta muzica este invariabil trista. Nu in forma, ca racneste cat poate; dar in fond. Subiectele (textele) cantecelor sunt totdeauna triste, vaicarete, sau in exprimarea lui Danel, "muzica populara e numa' pa nenorocire, baiatule!". Interpretul nu canta, el se lamenteaza; da din el cu jalea - exact pe inversul "gandirii pozitive" de acum.
Eu unul nu-mi amintesc decat vreo doua trei cantece cu adevarat "populare", dar ele confirma perfect: "Lasa Gheorghe bautura", "Ma vecine io si tu", "Marine, la nunta ta", "Unde e Targovistea", "Si-am plecat sa trec la Olt", "Cate mute cate slute", si cam atat. A, da, ar mai fi "Trece rata Dunarea" (melodie pe care am incercat sa invat sa cant la muzicuta, cu rezultate foarte triste, din pacate), dar nu sunt prea sigur ca asta-i chiar melodie populara.
Bref, ideea lui Danel era urmatoarea: degeaba ne plangem, ca popor, de "lasitate", "neputinta", "fatalism" si alte Miorite, si zicem ca ni le-a bagat comunismu-n cap; aiurea!, zice Danel, ne-a intrat de mult frica-n oase, asta e! Pai cand iei bataie de la toti, niste sute de ani, si nu bati si tu pe nimeni, e clar ca te-nveti marunt (think small, romanians!)
E ca la fotbal, dezvolta Danel, mare teoretician: cand intri intr-o pasa de "ciuca batailor" e foarte greu sa mai iesi, ca-ti cade moralul in nadragi!

Publicitate gratuita

La "Arcade"

Sambata seara am fost la un restaurant scump, la invitatia unui om de seama care-si serba aniversarea (sau isi aniversa serbarea, cum vreti). Ma simteam acolo ca la o reuniune de familie, ca ne stim de vreo trei cincinale: eram ca la stabor, nu altceva! Da' nu asta voiam sa spun, na ca m-am luat cu vorba:
M-am nimerit la masa langa Barosache si dupa prima sticla de vin am inceput sa-l inghiontesc: "Stai, ma, la un loc", zice el, necajit ca nu-l lasam sa-i tihneasca berea. "Pai", explic eu, "vreau sa ma conving ca existi, c-auzi ce zice lumea, ca nu existi, ca esti doar o creatie literara de-a mea!". Barosache se uita mai atent la mine: "Care lume, puiutule?". "E un domn la Cluj care zice asa", raspund eu fericit. Barosache ofteaza ca-n "Craii de Curtea-Veche": "E, pai daca e la Cluj, atunci se explica... ce sa stie, ma, aia de la Cluj, saracii?!". Ca de obicei, argumetele lui Barosache sunt complet imprevizibile, m-a lasat mut.
La a doua sticla de vin a venit si mancarea, aperitive si apoi felul doi, picioare de rata cu piure de cartofi. Mie mancarea mi se parea cam luxoasa, in afara de chifle si de piure n-am recunoscut nimic din prima, si-l intreb pe Barosache: "Ce crezi, o fi scump aici?". El se-neaca cu berea si-ncepe sa rada: "Ma puiutule, pai dac-ai plati tu, n-ai putea sa-ti permiti nici un pahar cu apa! De la robinet!". N-am mai zis nimic, umilit (Barosache nu minte niciodata), si mi-am bagat botu-n farfurie, intre picioarele ratei aleia.
Razbunarea a venit la a treia sticla de vin, cand Barosache a cerut chelnerului "inca doi tuboarge, puiule, daca esti amabil", iar chelnerul a raspuns fara pic de zambet: "Nu pot, imi pare rau, domnule". Barosache se suceste spre el, uimit: "Da' de ce nu poti, ma, manca-te-ar tata?!". Chelnerul cu aceeasi fata imobila (ziceai ca-i Radu Gheorghe): "Pentru ca ne-ati epuizat stocul!".

Pagliacci

Am vrut si eu sa ma fac destept in cap, si m-am dus la teatru. Cine-o face ca mine, ca mine sa pateasca – in loc sa ma duc si eu la un teatru d-asta particular, cu piese bine alese si joc profesionist, m-am dus la National, nu m-as mai fi dus !
Ca orice roman tolomac, am zis “nu merg la o piesa romaneasca, uite-asa!” (am fost la vreo doua filme care m-am ingrozit: “Turnul din Pisa”, “Ambasadori cautam patrie”, “Orient Express”, si inca unul, al carui titlu l-am si uitat, asa de prost era), si am ales o piesa japoneza, “Iubiri interzise” de Yukio Mishima. De puturos ce sunt, n-am dat si eu o cautare sa vad cine-i Mishima asta, desi in mod vag mi se parea cunoscut. Din nenorocire, chiar era!
Ei bine, Mishima este nerodul ala care si-a spintecat burta in 1970, de necaz ca n-a putut porni o insurectie armata anti-americana! Doamne, mare ti-e gradina: el credea c-or sa asculte soldatii de un civil?! Chiar o fi crezut ca daca iese in balcon (dupa ce-l legase de scaun pe comandantul unitatii respective), falfaie din sabie si zbiara lozinci vadimiste (ma rog, pe specific local), soldatii aia (profesionisti cu contract, nu racani luati cu japca) or sa zica “Asa e, mosule, bine zici, hai ca ne revoltam cu totii si intoarcem tara in Evul Mediu, sa traim in vitejie, ca stramosii!” – chiar credea el asa ceva?!
Unii zic ca de fapt nu credea, ca avea chef de sinucidere si si-a gasit si el pretext. Pe mine unul chestiunea ma lasa perfect indiferent, pana aseara, cand am vazut piesa montata de romani, dupa textul lui, si m-am lamurit: credea! Numai un om care crede in Alba-ca-Zapada poate scrie o piesa asa slaba. Iar in montarea romanilor, e o catastrofa.
Piesa e din doua bucati, rupte intre ele si unite doar prin titlu: in prima parte savuram dragostea lesbianica a unei pictorite ratate pentru o prostituata nebuna. Senzational. Ideea nu e rea, se putea scoate ceva de aici, dar e scrisa cu picioarele si jucata execrabil. In partea a doua ni se ofera felul doi: dragostea incestuoasa a unei surori mai mari catre fratiorul ei mai mic (ajuns intre timp un sparge-bani alcoolic). Evident, surioara e tot prostituata, ca altfel n-avea fratiorul bani de spart. Nici ideea asta nu e rea deloc, dar e jucata chiar mai prost decat prima parte, daca e posibil!
Nu mai comentez acum scrisul lui Mishima: e clar, omul avea problemele lui. Comentez insa stilul de joc care s-a impus in teatrul romanesc (cel putin in cel de stat, la particulari parca nu l-am vazut): racnit, zbierat, tropaituri pe scena, busit de scaune, gestica exagerata, rafale de plansete care dau in ras isteric, d-astea. Un joc care s-ar vrea pasional, dar nu e decat un joc gros, primitiv, caricatural, de balci. Probabil ca asa se jucau Irozii de acum 300 de ani!
Lasa ca asa-mi trebuie. Daca stiam toate astea (si le stiam) de ce m-am dus la National, in loc sa ma duc la Teatrul Act, de exemplu?! Ce, am ajuns si eu ca gagicile alea care isi iau bluzita de firma si pe urma se duc cu ea la teatru, sa si-o etaleze (indiferent de piesa, buninteles!). Si parca le aud: “Si ce, sa zici mersi, ca altele isi etaleaza bluzitele in Mall!”.

Dix ans après

Am fost duminica trecuta la un botez. Si acolo am intalnit oameni pe care nu i-am vazut de ani si ani, iar in cazul unui anume grup, oameni pe care nu i-am mai vazut de la “revelionul mileniului” 1999 – 2000.
Curios, cat de putin ne-am schimbat toti – fizic. Fara exceptie, suntem mai grasi si (baietii cel putin) mai carunti. (Acum ca ma gandesc: “baietii”! Baietii astia au intre 35 si 45 de ani…). Schimbarile mari sunt de alt fel: toti sunt mult mai instariti decat erau acum 10 ani (in afara de mine, evident), beau mult mai putin (din nou, aceeasi exceptie), fac glume mai bune si mai putin porcoase ca pe vremuri (chiar si eu m-am abtinut oarecum, ce sa fac), si, ceea ce mi s-a parut cea mai importanta schimbare, sunt siguri pe ei. Acum 10 ani erau nervosi, tensionati, chiar si cand se distrau la chefuri pastrau starea aia de incordare, de alerta, nu stiu cum sa-i spun. Comparatie: atunci erau ca niste cai de curse inaintea startului, frematand din picioare la linia de pornire; acum sunt niste cai dupa cursa, niste cai relaxati, care si-au facut treaba si acum vor inapoi in boxe, la tesalat.
Dar destul cu amicii mei. Stiu ca vreti detalii despre cum m-am imbatat iar si ce dracovenii am mai facut. Ei bine, se pare ca sus-mentionatii amici au avut un efect inhibitor asupra mea: m-am pilit intr-o cumintenie perfecta, n-am cazut pe scari, n-am adormit in buda, n-am sarit la scandal, n-am incercat sa seduc vreo chelnerita, ma rog, nici una din chestiile obisnuite. N-am spus nici macar bancul cu ciobanul si cu popa, ala care-i enerveaza pe oameni de ma dau afara de fiecare data cand il “produc”. Atata doar ca am plecat ultimul (ca de obicei), dupa ce l-am incoltit pe fericitul tatic, sa-mi puna mancare “la pachet”: ce vina am eu daca lumea nu mai e flamanda, ca acum 10 ani, si lasa mancarea-n farfurie, pe criza asta…?!
E adevarat ca “lumea-i rea si oamenii e caine”, cum zice fericita mamica, da’ vorba asta era inainte de criza; acum, correct este “lumea-i capiata si oamenii-i hiene”, cel putin. Si cica criza-i abia la-nceput!

“Gika se cearta de unul singur pe blog!”

La o mica sesiune alcoolica de zilele trecute (o “cinste”, cum se zice), unul dintre baieti (sarbatoritul; apropos, La Multi Ani, baiete, sa-ti traiasca frantuzoiaca!) a remarcat: “Ba, voi stiti ca Gika a ajuns sa se certe de unul singur pe blog?”.
Rasete, chestii. Cineva a cerut detalii, si i s-a explicat: “Pai el scrie si tot el isi raspunde la comentarii, ca nu mai are nimeni chef sa se certe cu el!”. Rasetele au sporit in vigoare.
Domnilor, asa este. Nimic de obiectat la adevarul celor spuse de sarbatorit. Vreau insa a discuta “cazul”.
In opinia mea proprie si personala, orice proiect de durata (de tip “blog”, “revista”, “o mie si una de nopti”, “prison break”, etc) are un astfel de moment de “reflux”. In sensul ca un proiect traieste o vreme din impulsul dat de noutate, apoi intra in conul de umbra al obisnuitei, iar in cele din urma fie devine altceva (in cazul unui succes), fie moare (in mult mai frecventul caz al unui esec).
Totusi, spre deosebire de un serial sau de o revista (cine-si mai aduce aminte de “Urzica”?), un blog are si insusirea de jurnal. Si in cazul unui jurnal nu te poti plange ca n-ai feed-back pe el, ca tocmai d-aia-i jurnal, sa n-ai! Daca vi se pare deplasata ideea asta, cititi jurnalul lui Mihail Sebastian si apoi pe cel al lui Mircea Cartarescu. Diferenta e izbitoare: literar vorbind, al lui Cartarescu e mai reusit, dar mult mai neonest; al lui Sebastian contine si expresii fruste (“buna de futut” zice el despre o actrita, apoi citeaza ce-a spus alta: “unde e Antonescu, sa-i sug pula, sa-i pup coaiele, ca ne-a scapat de legionari!”), dar e de o sinceritate extrema. Se vede ca a fost scris pentru el insusi, nu pentru o eventuala publicare, ca cel al lui Cartarescu.
Ergo: e natural ca dupa o vreme sa inceteze comentariile pe blog. Exista, desigur, bloguri cu sute de cometarii la fiecare post (cel al Simonei Tache, de exemplu), dar acolo intervin si alti factori, unii mai putin cunoscuti (cei care posteaza comentarii pe blogul ei ies impreuna la bere, au devenit o cvasi-comunitate). Dar blogurile obisnuite urmeaza de obicei aceasta curba clasica, descendenta.
Acum, nu zic ca n-am si eu partea mea de vina. Am promis de la bun inceput ca va spun povestea Berilor de Aur, de la idee la “produs” si mai departe, a esecului sau, si pana acum n-am povestit nimic. M-am luat cu catei scosi din lac, daci, insule, demoni, Nicolae Densusianu, ma rog, tot felul de prostii, si nu m-am tinut de cuvant.
Cred ca e momentul, neh?

M-am apucat de fapte bune

Nici mie nu-mi vine sa cred, dar e incontestabil: din cauza milei prostesti si a “mamaligelii” emotionale (cred ca si asta se poate educa, dar daca te nasti prea mamaligos, mi-e ca nu merita efortul), mi-am calcat propriile principii, desi continui sa le sustin.
Ati inteles ceva pana aici? Nici eu!
Care sunt principiile? Multe, dar asta la care ma refer acum suna asa: cainii si oamenii nu pot coabita intr-un oras civilizat, decat in situatia de caini domestici. Adica un caine, orice caine, trebuie sa aiba un stapan care sa-si asume intretinerea animalului, si sa raspunda pentru el in caz ca musca pe cineva. Daca n-are stapan, un caine nu are dreptul la existenta, cel putin nu intr-un oras. Pe scurt, am militat dintotdeauna pentru eutanasierea cainilor vagabonzi.
Asta e principiul. Zic ca e rational ce cred, chiar daca ratiunea mea a fost “ajutata” de micul amanunt ca am fost muscat de patru ori de caini vagabonzi si ca am facut tratament antirabic de trei ori (una dintre muscaturi s-a nimerit chiar cand eram in tratament dupa muscatura precedenta, asa ca m-am scos!). E adevarat ca am fost muscat de doua ori si de caini CU stapan, dar alea nu se pun: de ambele dati au avut de suferit doar pantalonii. Ergo, daca ai catel, prima ta datorie e sa-l inveti sa muste, astfel incat sa nu intri in bucluc!
Ei bine, ce fac ieri? Eram la alergat prin parc, aud un chelalait, ma uit, un nenorocit de catel (maidanez, clar!) era in lac si nu mai putea sa iasa. Sarise probabil sa prinda vreo ratusca, si acum ajunsese in situatia “catel la apa”. Rational era sa stau sa ma uit cum se ineaca (sau cum moare de frig in apa rece), sa ma bucur de moartea inca unui dusman si eventual sa fac pariuri la telefon, cu amicii (“ba, pe cat ca nu mai rezista un sfert de ora?”). Totusi, nenorocitul se uita la mine cu ochii aia ai lui de caine, zgaria cu ghearele din fata bordura malului (dar nu avea cum sa se ridice) si tremura ca dracii, ud ca o carpa de sters pe jos. Asa ca am vorbit putin cu el, sa nu-i vina ideea sa ma muste (desi n-aveam nici o siguranta), l-am scarpinat pe capul ala ud si l-am tras afara din lac. A tulit-o, s-a scuturat cat a putut si a plecat sa caute caldura, cred: ieri a fost mai frig ca azi, daca n-a gasit un adapost o murit de frig, precis.
Viu acum si va-ntreb: n-o fi la fel ca mine si amicul meu Antisemitul Feroce? Nu la fel era si profesorul Nae? Desi oameni ca ei sunt convinsi ca “evreii sunt dusmanii, ca l-au omorat pe Isus” (io unul cred ca l-au omorat stramosii mei, romanii, dar asta-i alta discutie), in practica se dovedesc absolut incapabili sa faca rau “dusmanului”. Nu ca n-ar avea cine – se gaseste!
Astia sunt intelectualii, astia suntem, tati: din gura suntem gata sa rostim condamnari la moarte (sau sa scriem prefete!), dar daca e sa punem mana si sa ucidem… varza!
Ergo: daca vine un primar energic care sa eutanasieze toti maidanezii Bucurestiului, are votul meu; daca, insa, imi da mie treaba asta de facut, pare rau!

Insula Serpilor si decizia de la Haga

Gata cu prostiile, simt ca e cazul sa ma pronunt despre probleme grave, in privinta carora, nu-i asa, sunt pe deplin calificat: ma recomanda scoala postliceala “Pipera” de desen, la care am fost inscris in 1991 (ca sa scap de armata, dar astea-s detalii). Astezi, deci, despre decizia de la Haga.
In primul rand, statulul insulei. Pai nenorocita asta de insula (17 hectare de piatra seaca; viata vegetala: iarba; viata animala: gandacei. Mai demult veneau si foci, sa fete, acum mai vin pescarusi, sa se cace) a fost pustie neam de neamul ei, si d-aia n-a revendicat-o nimeni, niciodata, pana au ajuns sa se certe pe ea saracii pamantului: romanii si ucrainienii! Vai de mamaliga noastra.
Totusi, asa janghinoasa cum e, Insula Serpilor e cea mai celebra insula din Marea Neagra, si asta nu de azi de ieri (Haga, tiganeli), ci de j’de mii de ani; acu’ sa nu fim rautaciosi, in toata marea asta sunt 10 insule, care de care mai pitica si mai nenorocita. Pe principiul “In tara orbilor, chioru-i imparat”, Insula Serpilor are meritul ca aici ar fi fost, dupa legenda, mormantul lui Ahile (Brad Pitt, pentru generatia Pro) si templul aferent. Cred ca e vrajeala, ca pe insula aia nu poate nimeni sa-si duca traiul, dar’mite servitorii unui templu (care traiesc din ofrande, neh? Si cine venea acolo sa aduca ofrande? Pescarusii… ?!).
Da’ asta e mitologie curata. Istoric vorbind, insula a apartinut grecilor, romanilor, bizantinilor, turcilor, rusilor, romanilor si acum ucrainienilor. Bunicul meu, care a facut stagiul militar in Marina, prin 1920 si ceva, zicea ca pe insula nu era decat un far prapadit (mereu il reparau si mereu se strica) si niste capre: in fiecare primavara, paznicul de la far cumpara cativa iezi de la marinari si le dadea drumul sa se joace, iar prin noiembrie ii aduna de la joaca si ii facea pastrama, pe care o vindea la marinari. Ce nu vindea manca el, ca de multe ori Dunarea aducea sloiuri in cantitati imense si bloca marea pana la insula, asa ramanea amaratul ala si cate doua luni de unul singur. Ala barbat, tati! Io, bunaoara, daca nu ies saptamanal cu amicii incep sa umblu noaptea pe strazi, vorbind cu cainii de prin curti.
Curios, statul roman a detinut insula intre 1878 si 1948 (nu 1944, cum credeam). In ’48 Romania s-a “oferit” sa transfere catre Uniunea Sovietica o optime din Delta Dunarii si Insula Serpilor: popor generos, draga, nu stie ce-i aia caliceala! E adevarat ca trebusoara asta cu “transferul” a fost consemnata intr-un tratat abia dupa 13 ani, da’ cine se mai incurca in maruntisuri d-astea, cand e vorba de amici…?!
Ca Ucraina n-are nici un drept moral sa se dea proprietara insulei, e clar; dar, pe de alta parte, din moment ce a fost desemnata “stat successor” al Uniunii Sovietice, a mostenit o gramada de alte chestii la care n-avea nici un drept (cam 40% din arsenalul nuclear sovietic, Crimeea, castelul Palanok, etc). Daca se apuca sa “retrocedeze” chestii, ramanea in fundul gol, asa ca zic sa-i intelegem si pe ei (la fel s-a intamplat in Africa dupa de-colonizare: au pastrat granitele fostelor colonii europene, ca daca se apucau sa le retraseze iesea nenorocire, razboaie tribale fara sfarsit – oricum, urgie a iesit si-asa, fara “retrasare” de frontiere!). Las’ sa fie si ucrainianul fericit, sa aiba si el unde paste o capra!
Decizia de la Haga (grosul platoului continental la romani, o cincime la ucrainieni) o fi corecta, nu zic, da’ ma indoiesc profund ca s-a vrut o reparatie istorica sau un act de dreptate. Mai probabil e ca si-au zis ceva in genul “ma, Romania e stat UE, asa ca o sa-i strangem de oua cand ne-or cere spaga pentru exploatarea gazului de-acolo; ucrainienii au soriciul la fel de gros, da’ cu astia nu avem mijloace de presiune, ca-s e capul lor!”, si-au tras si ei o linie pe harta, acolo, cum le-a zis Mister Gas (o sa aflam noi curand cine-i dumnealui, n-aveti frica).
Acu’ c-avem precedent, cine urmeaza? Rosia Montana, oare…?