Payak, Arbanasi

De când cu scălămbăielile bufonului de Tsipras, trăiesc într-o presiune teribilă: e ca și cum aș fi închis într-o budă rurală împreună cu un roi de viespi. Când stă omul pe budă, vrea să-i fie bine, dar mie ce bine să-mi fie, cu toate viespile alea pe capul meu! Pe cap și mai ales pe alte părți... domnule, este nenorocire!

Ce se-ntâmplă: mi se-ntorc amicii de prin concediile lor de middle class, din Grecia, adică, și dau în mine ca-ntr-un sac de box. Nu e zi să nu sune telefonul de zece-douăzeci de ori și să fiu somat (”Scrie, bă, că e bine-n Grecia, că nu-i nicio criză!”), amenințat cu moartea (”Mihai, dac-ai știi cât ne-am distrat!”), ba chiar lovit cu copiii mici (”A zis mami să-ți zic c-a fost foa’te f’umos și am mâncat bun-bun și tati s-a-mbătat ca po’cul”). Sincer, nu înțeleg ce le-a cășunat la toți pe mine! De ce nu scriu singuri ce bine-i la greci, dacă s-a umflat orezu-n ei și vor să-ndrepte lumea cu umărul; sau de ce nu se duc cu miloaga la Grig Bute, că el a fost p-acolo și-a văzut ce și cum! Pe mine m-a durut în cot de Tsipras și de-alți măscărici (era unul care umbla ras în cap și tras în geacă de motor… ăla era primejdie!), m-am uitat la televizor când am avut timp și mi-am văzut de treabă. Eu nu-s nici clasa mijlocie, să frec menta prin insule, și nici activistă de stânga, să salvez balenele, câinii vagabonzi, Pata Rât și pensiile sărmanului popor grec. Treaba lui, pe mine să mă lăsați în pace!

Când am de mers spre sud (rar! Cât mai rar…), trec frumușel Dunărea la Giurgiu și o țin întins până la Arbanasi, lângă Veliko Târnovo: 176 km, două ore și 46 de minute (am căutat pe Google Maps, dar fac mai mult, că stau și la frontieră… dacă nu suntem în Schengen! Ghinion). Acolo îmi iau cazare, mă duc și mănânc de prânz la Payak, la grădina de vară, apoi mă culc de-amiaz, să-mi priască. Seara mă urnesc cu greu, fac o plimbare, iar cina o iau tot la Payak, dar la mehană de data asta; mă-ndop până plesnesc, beau Mavrud bulgăresc până mă fac tanc și aia e. Grecia-mi trebuie mie?!

Arbanasi e o frumusețe. Un sat tradițional, dar nu mâncat de sărăcie, ci foarte prosper (pentru standardele timpului, secolul XVIII), plin de expați români, boieri brâncoveni, ghiculești, văcărești, mă rog, toată gașca; aia e fost epoca lui de glorie. Pe urmă s-a ales praful. Pe vremea lui Jivkov, însă, au dat nemții niște bani (tot ei, tot nemții!) și satul a fost reconstruit cu migală și pricepere, să arate ca-n urmă cu două sute de ani, iar după comuniști a venit mafia, care a cumpărat tot (pe bune sau cu japca, nu știu). Evident, mafioții n-au avut habar să facă turism (”industria ospitalității”, cum se zice acum), așa că, treptat, afacerile au fost preluate de oameni serioși, care-au făcut din Arbansi ce este acum: o perlă. Plus că există și-un bonus: este românifree!  Încă.

text publicat în numărul 30/2015 al revistei Cațavencii

Il Campano, Pisa

”Și n-ai căzut din turn? Uă-hă-hă-hă-hă!”, aud de fiecare dată când spun c-am fost la Pisa. Intelocutorul meu, ne-a-pă-rat un român verde, râde singur în hohote de indelebila lui glumă, în timp ce eu cad pe jos, ca evreul din bancuri, și mă jeluiesc iar, și iar, și iar, și iar, c-am avut ghinionul să mă nasc într-un popor atât de tâmpit. Ieremiadele mele se referă doar la sus-menționatul ghinion, dar ceea ce mă albăstrește de furie este pretenția națională a românilor cum c-ar avea umor, cum că ”Românul știe de glumă, domnule”. Asta chiar că-ntrece orice limită a tupeului!

Pe urmă, după ce stau și mă calmez, încep să mă gândesc. Așa, molcom, ardelenește: indiferent de cultură, limbă sau religie, care sunt singurii oameni din lume complet lipsiți de orice urmă de simț al umorului? Copiii, evident. Habar n-am de vârsta la care încep să învețe ce e ăla, dar nici nu mă interesează, pentru că altceva mă interesează: cine altcineva? N-am vrut să mă iau după răspunsurile tradiționale (nemții, ungurii, japonezii etc), ci m-am uitat prin niște cărți, care toate spun același lucru: țăranii. Cică țăranii ar fi cel mai impermeabil grup social, singurul pe ”limba” căruia Mark Twain rămâne total intraductibil. Intuitiv, știu că teoria este adevărată, din moment ce eu sunt de la țară și-s unicul din redacție la ale cărui texte nu râde nimeni de la corectură (despre cititori nu mă pronunț, că nu-s de față când își citește fiecare revista).

Aș dori să îmi adaug modesta contribuție la teoria din cărți, c-o povestioară din Pisa. Seară, martie, burnițează, eu stau la masă în Il Campano (un restăurănțel de familie, o nebunie) și consum Chianti la carafă (8 euro cea mică, 15 euro cea de-un litru). La o masă în spatele meu, un cuplu de români (nu-i văd, doar îi aud vorbind). El, după voce, e destul de beat și-i spune ei următorul banc de pe vremuri: ”Cică după ce-i vinde pe evrei și pe sași, Ceaușescu se gândește să-i vândă și pe unguri; dar cin’ să-i cumpere, că Ungaria n-are valută! Anunță că-i scoate la mezat. Când aude una ca asta, Tȍkés se face foc și pară, se duce la el și-i zice că pe unguri îi cumpără Dumnezeu personal, dar pentru asta Ceaușescu tre’ să facă o minune. Bun. Îi convoacă Ceașcă pe securiști, le trasează sarcină, ăștia pun la bătaie toată tehnica din dotare, și ce să vezi? Ceaușescu merge pe apă! Tȍkés se cacă pe el când vede minunea, dar apare Sfântul Petre și-l ia deoparte: «Păi bine, mă, tocma’ pe prostul ăsta vrei tu să-l bagi în gheșeft cu bunul Dumnezeu? Nu vezi că ăsta nu știe nici măcar să-noate?!»”. 

Am așteptat râsul doamnei. Care n-a râs deloc, ci a răspuns printre dinți: ”Ce, iar te-a sunat parașuta de Ilona? Cred că noi doi trebuie să discutăm foarte serios!”.

text publicat în numărul 28/2015 al revistei Cațavencii

La Bodeguita, Livorno

Se spune că Toscana e cea mai frumoasă provincie din Europa, iar Livorno e cel mai urât oraș din Toscana. Nu este adevărat! Eu vin pe partea aialantă și spun că Livorno este singurul oraș viu într-o provincie plină de mortăciuni. Superbe, turistice, colcăind de artă, cultură și istorie, nu zic, dar tot mortăciuni sunt orașele toscane, până la urmă: ce altă muncă au florentinii sau sienezii, în afară de a-i pupa în fund pe turiști?! De acord, ies bani grei din asta, dar poate că omul e calificat pentru industrie sau pentru construcții. Ce să facă un muncitor de modă veche într-un muzeu intangibil, cum e întreaga Toscană?

Cu excepția orașului portuar Livorno. Acolo, da, am respirat și eu! Mi-am regăsit originea și clasa, după atâta Renaștere, monumente, capodopere, maeștri, cultură și alte expirăciuni: am văzut oameni beți, căutând scandal seara; șomeri fără dinți, cinstind una mică pe la colțuri; cocalari tineri de tot, plecați la agățat pe motoreta cumpărată din primul salariu; marinari coborâți de pe vas, cu chef de uscat; estici cu salopetele murdare de var, á la Celentano; and last but not the least, prostituate amărâte, d-alea de periferie, cu totul altceva decât figurantele din Florența, care au și tupeul să-ți zică-n față că ele nu-s la produs, ci studente ieșite seara în oraș!

Livorno e un oraș al oamenilor care muncesc, da, dar se și distrează. Turiști sunt puțini și fără fițe, iar de găsit, îi găsești în cartierul Veneția (sau La Venezia, sau Nuova Venezia, sau Piccola Venezia, depinde pe cine întrebi), care-i plin de cârciumioare foarte simpatice. Foarte! Nu se prea întâmplă în Italia (nu știu de ce), dar în Veneția asta mică din Livorno se adună la distracție și localnicii, și turiștii, și marinarii, fără niciun fel de bisericuțe. Sincer, mie mi-a plăcut. Bine, a fost și singurul loc din toată Toscana unde am luat gura de pe vin și am stat pe bere toată seara, de m-am simțit aproape ca în Europa...

Bref, mica Veneție e un cartier în nordul centrului istoric din Livorno, cuprinsă (aproximativ) între Fortezza Vecchia și Fortezza Nuova (astea erau niște fortificații anti-pirați, pe vremuri). Sunt câteva canale, care put mai puțin decât alea din adevărata Veneție, și câteva zeci de cârciumi, unde se bea sensibil mai ieftin decât în alte părți. Am stat în La Bodeguita, am băut Peroni și-am mâncat o chestie lipsită de gust, numită ”paste de primăvară” (?!). N-a contat, că nu pentru mâncare eram acolo, ci pentru atmosferă. Și atmosfera a corespuns pe deplin. Nu pot să dau amănunte, că-s om însurat, dar vin și zic: da!

text publicat în numărul 26/2015 al revistei Cațavencii

Nonna Gina, Siena

Să reluăm un pic conceptul de bază al acestei rubrici, și anume acela de ”recomandare”. Adică, OK, faci turism, muzee, alea-alea, bife, must-do-uri, dar vrei și-un strop de culoare locală, măcar într-o singură seară (oricum, e-o concesie pe care nevastă-ta o acceptă greu!). Dacă ăsta-i motivul pentru care decupezi uneori colțul din dreapta-sus al paginii 20, îl împăturești și-l pui în portofel, admit că te-am cam dezamăgit în ultima vreme. Mea culpa!

După părerea mea, italienii sunt le fel de neica-nimeni ca și românii, adică excesiv de lăudăroși și sectariști, dar teoria zice că trebuie să-i iubim obligatoriu, că-s rude, cică. E adevărat că-s prietenoși cât cuprinde, până află că vii din România. După aia se sucesc imediat. Tu poți să-i iubești pe ei până nu mai poți, dar șmecheria e să-i faci să te iubească ei pe tine (”You can lead a horse to water, but you can't make it drink”); abia atunci te numești băiat deștept!

Eu nu mă numesc, pentru că nici nu sunt, iar în Siena am aplicat tehnica (falimentară) a întrebatului la recepție (”Unde merg sienezii când vor să mănânce bine și ieftin, așa, ca la mama acasă?”). Mârlanul de recepționer m-a trimis la o chestie atât de fiță, încât nu numai că n-am găsit locuri, dar n-am putut nici măcar să-mi fac rezervare pentru seara următoare (”Nu știu... să mai vedem... noi avem clienții noștri... e posibil să se anunțe pe neașteptate, și-atunci ce facem, vă ridicăm de la masă, molfăind?”). 

L-am dat dracului de șef de sală și-am plecat brambura pe străzi, pe principiul ”Oi găsi eu ceva, cât timp am cu ce plăti!”. Era noapte, dar senin și frumos, iar într-un loc, mai la dos, dau peste un bătrânel care tocmai descuia o cârciumă. Îl întreb dacă aia e cârciumă (era în beznă, nu se vedea nimic). Nenea nu-mi răspunde, intră și aprinde firma luminoasă de-afară, pe care scria clar ”Osteria” (știe oricine ce-nseamnă!). Îl întreb dacă dă și de mâncare. Aprobă pozitiv. ”Cam în cât timp vine bucătarul, că mie mi-e cam fomiță... sunt ușor hămesit!”. Nenea îmi face semn că el e bucătarul și că să nu mă stresez, să beau vinul casei și să aștept acolo la masă, că mă rezolvă. A avut dreptate: am dat gata o carafă mică de Montepulciano și m-am repezit ca disperatul la farfurie, când mi-a adus mâncarea (cam într-un sfert de oră). Am avut senzația aia, pe care n-o prea mai ai după 40 de ani, că ”În viața mea n-am mâncat ceva mai bun!”. Am mai cerut o porție și l-am întrebat cum se numește felul ăsta nemaipomenit; nenea mi-a adus meniul și mi-a arătat cu degetul pe listă, unde scria pappardelle con lepre.

L-am întrebat de ce nu vorbește. Mi-a explicat tot prin semne, dar n-am înțeles. Poate că Nonna Gina o fi nevastă-sa și i-o fi tăiat limba. Eu de unde să știu?!

text publicat în numărul 25/2015 al revistei Cațavencii