Hali’i Kai, Big Island, Hawaii

Dacă e să fiu sincer până la capăt, eu tot n-am înțeles ce e Hali’i Kai asta. Bun, OK, e-un spațiu de cazare, dar ce e, concret? Hotel, hostel, pensiune, gazdă? Stai acasă la niște prieteni? Cine poate să explice, așa, ca pentru un țăran rural ca mine, ce ăla „Home Community”, cum zice-se c-ar fi Hali’i Kai de care zic?!

Dar s-o iau cu începutul. În numărul 29 al revistei, Grig Bute a lansat („infamanta”) sintagmă oameni de turism, cu care sunt întrutotul de acord, cu observația că dacă chiar ne luăm în serios, atunci bine că l-am împușcat pe bietul Nea Nicu la timp, că altfel ne dădea clasă la toți și devenea pe bune Primul Turist al Țării (după ce le luase fața și altora, cu „Primul Miner al Țării”, „Primul Bărbat al Țării”, „Primul Dac al Țării” etc). Păi câte locuri am vizitat eu și câte Nea Nicu?! În România, în Europa, în lume? Numai cu „spațiile de cazare” din Africa și m-ar face terci, ca să nu mai zic de cabanele lui de vânătoare de-aici de la noi, puzderie față de cabanele mele montane, câte-au mai rămas și alea! N-am ce face, ca om de turism nu mă pot pune cu Nea Nicu, unu la unu, așa că recurg la mișelii, ca Manea slutul și urâtul: sun un prieten.

Pukă a fost în concediu în Big Island și-mi spune următoarele: „O mizerie. Insula e mare, dă-o dracu’, cât două județe de la noi, Brașov și Sibiu puse la un loc, da-i pustie că nu-s oameni, doar turiști. Și nu-s oameni că n-au unde sta, că-i numai lavă. Și d-aia fierbințișoară, care curge, băga-ți-ai deștu-n ea, și d-aia care s-a răcit, neagră ca fundul de bivoliță. Unde să-și facă oamenii case? Bine, mai e și pământ bun, pe coasta de est, da’ acolo-i junglă, chestii, rezervație naturală, nu poți s-o iei la drujbă ca bezmeticul, că nu ești în Maramureș. Eu am stat în Hali’i Kai asta de-ți zic, care-i mișto, chiar mișto, m-a costat o căciulă de bani, nu știi tu, că ești sărac: o oază artificială, mă, în deșetul ăla negru de lavă. Flori, chestii, copaci, căsuțe, păsărele, da’ dacă faci doi pași dincolo de oază, vezi negru-n fața ochilor. Negru cât cuprinde. Ca să nu te deprimi, trebuie să mergi cu capul dat pe spate, să vezi numai albastrul cerului, da’ iar nu poți, că pășești dracu’ într-o crăpătură, cazi și-ți rupi gâtul. Ca lava nu e netedă, e spartă-n ’jde mii de milioarde, ca drumurile noastre toate. Bine, n-aveam eu treabă cu lava, îi luam p-ăștia micii și mă duceam la plajă, la Waikoloa, să se bălăcească sub ochii mei, cât beam și eu oleacă de beri. Era safe, nu-i problemă, că-n largul golfului ridicaseră plasele anti-rechini”.

articol publicat în numărul 37/2016 al revistei Cațavencii

Pensiunea Rhein, Azuga

Nu mai fusesem în Azuga de prin 2001 sau 2002, de când vicleanul de Darko mi-a suflat-o pe Dana, zeea cu păr negru și ochi albaștri, s-a-nsurat scurt cu ea și-a zbughit-o în America, de frică să nu-i răzgândesc fata. Sincer, nu i-am înțeles frica, dar mai tare n-am înțeles altceva: el, belgrădean, ea, severineancă... de ce-au făcut nunta-n Azuga?! N-avea niciun sens. Nici acum n-are, și degeaba am încercat să-l întreb pe Darko, pe adresa de la muncă (marinov@illinois.edu), că domnul profesor asociat n-a catadicsit să-mi răspundă. Balcanisme!

M-am reîntors anul asta, pe la sfârșitul lui iulie, că-mi luaseră foc creierii în București, iar bere n-aveam voie că tratament antialcoolism, niște probleme, mă rog, nu știți voi. Mi-am zis că-n Azuga mai iau și eu o pauză de la tratament, ce, eu nu-s om? Habar n-aveam: nevastă-mea a corespondat cu cei de la Rhein, de la pensiune, și a cerut toate detaliile. Abia după aia a plătit avansul. Eu dădeam din coadă ca un cățel crescut în comunism: mergem în Azuga, în cetatea berii!

Cetate pe dracul. Fabrica e demult moloz. Singura bere de la Pensiunea Rhein este un sortiment importat din Scoția: bere de ghimbir, la 12 lei sticla! Să m-apuce nebunia! Le-am cărat p-amândouă sus pe scări, le-am instalat în cameră și-am coborât în curte, să stau întins pe iarbă, cu fața-n jos, ca să-mi pot plânge de milă, resemnat, liniștit, în tihnă, dorindu-mi tihna a lungă, unde nu este durere nici întristare, nici suspin (cum zice Psaltirea), ci bere fără de sfârșit. Dar n-am stat mult, c-a venit să mă ia la masă (aia mică adormise): „Hai, că aici e cramă. Poate au vin”. Vin, la Azuga? De unde struguri, la 930 de metri altitudine?!

„Din Kazahstan, prostule”, zice dumneaei, „ăștia aparțin de Halewood România, uite ce scrie pe pagina de gardă a meniului”. M-am uitat. 18 lei sticla de vin? Am înnebunit, am început să dansez singur, am pupat în bot capul de mistreț de pe perete, am vrut să mă dau uța pe coarnele de cerb etc. De aici încolo eu tac, vă recomand să citiți pe booking comentariul din 4 august 2016, al utilizatorului Amalia, din care spicuiesc: „Pensiunea este un mic colt de rai intr-o localitate destul de anosta, Azuga. Mobila noua, curatenie, verdeata si spatiu de alergat pentru copii. Personalul a fost subdimensionat pe partea de restaurant. Mancarea foarte buna si ieftina. Parcare proprie incapatoare. Am avut la dispozitie si un patut de bebelus”.

articol publicat în numărul 36/2016 al revistei Cațavencii

Tatlageac

După cum bine nu știm, Tatlageac nu-i o localitate, ci un lac, un liman fluviatil, mai exact, întocmai ca Siutghiolul, doar că mult mai mic. Și mai puțin celebru: pe malul Siutghiolului se află Mamaia, pe malul Tatlageacului se află Casa cu Stuf, de care sper că n-ați auzit, ca s-aveți motiv să citiți textul până la sfârșit. „Mica înălțime” nu-i vina mea, asta e altitudinea: lacul e la nivelul mării, adică zero, iar Casa e la nivelul malului, adică la altitudinea de doi metri. Clar că nu-i același aer ca la Buta, Cozia, Podragu sau Fântânele, da’ oricum, tot e mai bine ca-n București, că mai adie briza mării, mai foșnește stuful, e frumos.

Două mașini, trei copii, două femei, multe bagaje și un bărbat – ăsta a fost desantul nostru la Casa cu Stuf. Omul cărător de bagaje eram eu, femeile mi-erau nevastă respectiv cumnată, copiii mi-erau fiică respectiv nepot și nepoată, iar cazarea era achitată pe-o săptămână („Să mai scăpăm din nebunia aia, că ne-am topit”). Trai pe vătrai: piscină în curte, totul închis, picimea n-avea cum crea probleme, femeile aveau mereu de vorbit, iar eu, ca să nu-ncurc pe nimeni, eram izgonit încă de dimineață („Du-te de-aici că ne stai în drum”). Jogging până pe plaja de la Cherhana, baie după poftă, uitat după gagici; timp de patru zile, a mea era lumea (bani nu-mi dădeau, ca să nu mă-mbăt). Mă-ntorceam pe la trei, mâncam, apoi începeam Abendsitzung Bier pân-adormeam în curte, pe șezlong.

Dar într-o zi le-a luat cheful de shopping și-au plecat spre Constanța, spre mall („Ești sigur că te descurci cu ăștia micii?”). Am fost sigur. Nici n-ajunseseră ele la Tuzla, cred, și toți trei urlau ca din gură de șarpe, ceva incredibil, parcă orchestrat: ăia mică era pe lăptic, ăla mic pe diversificare, aia mare nu voia să mănânce fără mami, eram terorizat! Cu orice m-aș fi apropiat de oricare dintre ei (biberon, linguriță, lingură), urlau și mai tare. Salvarea s-a numit Doamna Vica, o țigancă urâtă ca dracul, șefă peste chelnerițe, care i-a mesmerizat fulgerător: pe aia mare a amenințat-o că „o dă la țigani” dacă nu mănâncă tot din farfurie, ăluia mic i-a îndesat tot piureul în gură, fără să discute, iar pe-aia mică a luat-o-n brațe și-a făcut-o să înghită tot lăpticul și s-adoarmă imediat după. Mi-a spus că ea n-are copii, dar a fost cea mai mare dintr-o familie de 11 frați, știe meseria ca pe apă. Am vrut să-i explic că nu-i corect politic să mai zici „țigani”, dar a pufnit-o râsul: „Ați înnebunit de tot voi ăștia de la București” (Casa cu Stuf)

***

„Am chef să fiu romantică”, a zis ea, iar pe mine m-a acoperit, vorba evanghelistului, „o sudoare de sânge”. Când vă uitați la știri și vedeți reportajele din România Blestemată (jumătatea aia de țară despre care nu vreți să știți nimic în restul timpului): „Femeie schilodită cu parul, în Vaslui”, „Soție și mamă călcată-n picioare, în Dolj”, „Pensionară cu capul crăpat cu sapa, în Teleorman” și alte asemenea titluri, nu vă mai minunați ca fariseii („Cum se poate-așa ceva?”), că e clar. Respectivele au avut și ele chef să fie romantice.

Am luat cazare la fiță, la Lacul Racilor, pe malul deja celebrissimului lac Tatlageac; noi doi, singuri într-o vilișoară de lemn ascunsă într-un desiș de trandafiri cățărători etc, cel puțin așa suna reclama. Am ajuns, am văzut, aveam de toate: loc de parcare, vilișoară de lemn, restaurant, ponton pe lac, gazon bine tuns, băncuțe romantice la umbra pinilor și-a arborilor de mătase („albiția”, cum au poreclit românii specia asta, după obiceiul lor cel rău), cramă, etc. Din a doua seară am constatat și micile nepotriviri: crama era închisă, băncuțele romantice erau permanent ocupate, fiind doar două, gazonul era stropit automat (deci te alegeai c-un duș necerut, dacă te nimereai pe-acolo când porneau stropitorile), pontonul de pe lac era locul consacrat al adolescenților ghinioniști care veniseră cu părinții, vilișoara era de lemn și era numai a noastră la parter, etajul fiind închiriat unui cuplu prea puțin romantic, care ziua dormea și noaptea se-mbăta, iar locul de parcare era al nostru toată ziua, mai puțin seara, când parcarea se umplea de cei care nu erau cazați la Lacul Racilor, ci veniseră doar să cineze la restaurant. Și ce vină aveau că seara lor începea la orele 16:00 precis...?!

În ultima zi, nevastă-mea a fost tranșantă: ori suntem romantici, ori nu mai suntem! Hai să ne destrăbălăm în Neptun, unde merge toată lumea! Acolo mă duci, să ne-arătăm și noi la față! Adică, ce? Noi suntem nimeni?

După cum ne-au tratat chelnerii din Neptun, cam da. Până ne-au luat comanda, până ne-au adus mâncarea, până au adus nota... trei ore. Plini de spume, am ajuns târziu la Lacul Racilor. Acolo, pe terasa de deasupra lacului, o grămadă de mese libere, doar câteva perechi de îndrăgostiți sorbind de cocktailuri. Luna plină se reflecta în lac, țârâiau greierii, ospătarii așteptau comanda, prețurile erau mai mici ca-n Neptun... ce era să facem? Ne-am dus la culcare (Lacul Racilor).

articole publicate în numerele 34 și 35 din 2016 ale revistei Cațavencii

Blaxy

Sunt pe plajă, ca tot omul fără treabă. Sub radar îmi cade o fată singură și tristă, călare pe-o minge de volei. Scanez momentul: nevastă-mea o atacă pe-aia mică cu lăpticul dintr-un biberon, copila contracarează cu urlete preistorice. Momentul e bun, pe ea, pe mingea ei! Mă dau în vorbă (nu e interzis...!).

O cheamă Despina și nu, nu e la agățat („Te rog să nu-ți faci vreo impresie”), ci e la muncă, nu ca mine. Au angajat-o cei de la Blaxy să joace volei. Păi, să joace („Nu, nu cu tine, cu oaspeții complexului”). De unde știe că nu-s și eu oaspete de-al „complexului”? Poate că sunt și-i fac reclamație (râdem amândoi). Știe, știe că nu sunt, că m-a văzut de când mi-am mânat tribul pe plajă. Da’ ce, îi știe pe toți oamenii de pe plajă?! Da, da, îi știe. Adică, pe cei ce stau la Blaxy.

Chestia e că Blaxy ăsta nu e nici hotel, nici complex hotelier, și nici nu-i în vreo stațiune, ca toate hotelurile normale la cap. E undeva prin scaieții dintre Costinești și Olimp, mai aproape de Olimp, dar oricum, în plin câmp. Între Blaxy și mare e o pădurice impenetrabilă de mărăcini, iar dincolo de pădurice e micuța plajă a Despinei, pe care nu era nimic până anul ăsta, doar o cherhana și un restaurant de fițe („Popasul Pescarilor”). De anul ăsta, cei de la Blaxy au confiscat jumătate de plajă, în preacunoscuta manieră românească (șezlonguri și umbrele, totul împrejmuit cu gard și bodyguarzi). Pentru amatorii de senzații tari (volei!), au amenajat și-un mic teren, cu stâlpi, cu plasă, cu minge, cu Despina, cu tot ce trebuie, mai puțin cu jucători, și asta e durerea mare: ce fel de oameni vin să stea la Blaxy?

Răspundeți-vă singuri la-ntrebare, judecând ce mi-a explicat ea: la complex nu-ți iei cameră, nu; la complex îți cumperi cameră. Adică plătești rate la camera aia timp de vreo 50 de ani, să zicem, după care e-a ta, vii și stai când vrei, ca și cum ai avea vilă. Bine, poți sta și-n timpul ăstor 50 de ani, numa’ să nu-ntrerupi plata ratelor, c-atunci ai încurcat-o. Vă-ntreb, cine s-ar băga-n așa combinație, afară de new Romanians d-ăia care vor să se laude la vecini că și-au luat „casă la mare”? Ergo, problema la Blaxy nu e nici personalul (și ăia-s varză, săracii, că e primul lor job), nici poziționarea (totuși, de la etajul 10 se vede marea până departe), ci clientela, care se ceartă non-stop și se-mbată toată noaptea, iar la plajă nici n-ajunge, preferă să zacă în piscinele complexului, cu berea la rât.

text publicat in numarul 29/2016 al revistei Catavencii

Dal Brigante

Dacă m-ar întreba cineva de un motiv anume pentru care m-apuc să recomand un bar în Casole d’Elsa, aș spune cinstit: nu există niciun motiv. Casole nu e nimic, nu are nimic, nu semnifică nimic: un sătuc toscan, vechi de niște mii de ani, ca orice localitate din Toscana, dar atât. Bine, dacă te iei după localnici, Casole e buricul pământului, e alfa și omega, e locul unde s-a pus coada la prună; aceeași poezie pe care-o auzi în toate locurile mici de pe planetă. Cu cât oamenii stau într-un loc mai mic, cu-atât se dau mai mari!

Dar, însă. În Casole am avut eu trei ore libere, că nevastă-mea s-a dus la cumpărături c-o prietenă de-a ei, fostă colegă la Clermont-Ferrand (o urâtă), iar eu am primit „liber la program”, cu condiția să nu mă-mbăt. După părerea mea, am respectat condiția. După părerea ei, nu. Să vedeți: am luat-o la picior prin târgușor, am fotografiat până m-am plictisit, am văzut tot ce era de văzut în vreo 40 de minute (și asta că m-am lălăit, să treacă timpul!), după care am intrat într-un bar, că muream de sete. N-am avut nicio intenție malversaționistă, jur! Asta-mi este crucea! Pur și simplu, am zis că stau și eu jos, că mă dureau picioarele, mă uit la televizor și beau ceva rece. Am nimerit la Dal Brigante, care-i pe o străduță mai la dos (Via Nicolo cred că-i zice), undeva lângă muzeu. De afară, barul arată foarte bine, c-un aer d-ăla vetust, după care se dau în vânt americanii. Am luat un pahar de Chianti și am comis cu bună-știință crima de lez-toscanitate de-a cere și niște cuburi de gheață; dac-așa aveam eu chef, ce! Ciprian, chelnerul (român din Petrila, ce credeați?!) a vrut să-mi explice că nu-i bine ce fac, într-o engleză atât de fantezistă că m-a bufnit râsul (eu vorbesc mizerabil, dar pe lângă Ciprian sunt lordul Mountbatten). I-am zis să tacă din gură și să-mi dea odată gheața aia. Atunci m-am pomenit cu Boris la masa mea.

Boris este american din Orlando, născut din părinți, bunici și străbunici cubanezi, are o poveste foarte mișto și o prietenă complet nebună, pe nume Petra, pe care-o alintă „Syriza” (iar ei îi place). De fapt, Boris venise la mine să mă roage să-i dau și lui gheață de pus în vin, că alde Ciprian îl refuzase net (se făcuse că nu-nțelege ce vrea clientul... truc vechi!). Am băgat puțină instrucție cu ortacul din Petrila, l-am fericit pe Boris c-o căldărușă de gheață, am băut împreună patru sticle de Chianti în trei ore (și - repet, subliniez, accentuez și insist - nu m-am îmbătat!), am aflat trei istorii de viață (a republicanului Boris, american, a eco-socialistei Petra, franțuzoaică din părinți greci, și a ciudatei lor iubiri, amalgam de ură politică, atracție fizică și mult alcool) și-am plecat mulțumit din Dal Brigante. Da, o după-amiază excelentă. Dar despre cele trei istorii, săptămâna viitoare.

***

Povestea lui Boris: cică bunică-su era sau foarte bogat, sau foarte sărac (n-am înțeles exact), dar, oricum, în 1959 a mers pe mâna lui Fidel și-a trăit ca-n sânul lui Avram: funcții, privilegii, chestii. După ce s-a născut fi-su (tatăl lui Boris), „a ales libertatea”, adică a cerut azil politic la americani, în timp ce era acolo, trimis de regimul comunist într-o delegație oficială. Pe nevastă-sa (bunica paternă a lui Boris) a lăsat-o de proastă la Havana, unde băieții de la DGI au făcut-o carne de mici, ca soție de trădător al revoluției. Lui bunică-su i-a mers incredibil de bine ca refugiat, deși Boris nu-și amintește să-l fi văzut vreodată muncind; teoria lui e bătrânul făcea fel și fel de matrapazlâcuri (dirty jobs) pentru Fidel și gașca lui, iar americanii închideau ochii, după ce-și luau partea. Tac-su lui Boris a crescut idealist rău, s-a certat cu bătrânul după facultate și-a plecat brambura de-acasă, „să arate ce poate”. După un an de zile de chelnerie și muncă în construcții s-a-ntors cu coada-ntre picioare, i-a cerut scuze patriarhului și-a acceptat să-i slugărească toată viața, ca șofer personal și cărător de servietă, orice, numai să nu fie trimis să muncească pe piața liberă, că se lămurise. Cât a trăit moșul, Boris și-a făcut de cap (Everyone knew me in Orlando, man!); când a murit, Boris a fost hușuit de-acasă, c-o alocație lunară absolut enormă (n-am de unde să știu dacă nu mințea, așa că nu scriu suma aici), cu singura condiție de-a nu mai călca pe teritoriu american până când familia nu termină de descurcat moștenirea rămasă de pe urma bunicului ex-comunist (sau ex-ex-comunist? Dracul mai știe!). Boris s-a dus direct în Montmartre, ca să „studieze” pictura. De atunci tot „studiază”.

Povestea Petrei. Bunicul Petrei a fost tot comunist, a luptat în războiul civil din Grecia și și-a luat-o grav peste urechi, la propriu (a rămas fără timpanul stâng, cu tot cu pavilionul auricular aferent). A reușit să fugă după 1949, mai întâi în România, apoi în Austria și în cele din urmă în Franța, unde a „funcționat” până la moarte ca tovarăș de nădejde al celor de la L'Humanité („eroul nostru”, „victima fasciștilor” etc), fiind invitat, pe post de exponat, la conferințe despre clasa muncitoare. În mod incredibil, tatăl Petrei (care nici măcar nu mai știa grecește) a trăit toată viața în același mod, din tot felul de pomeni de stat, plus onorarii pentru „luări de cuvânt” și pentru articole publicate la reviste din toată Europa, pe care i le traduceau (gratis) socialistele de la L'Humanité, că era băiat de-al nostru, din popor (plus că, nemuncind, avea tot timpul din lume să stea cu ele la lugu-lugu). Așa s-a născut Petra, dintr-o franțuzoiacă bubuind de idealuri și-un apatrid bubuind de plictiseală. La moștenirea familiei, Petra a adăugat ecologismul radical și și-a creat o personalitate militantă cu care ar fi murit de foame, dacă nu era Boris și „pictura” lui. În afară de curbele corpului său, Petra mai are o calitate: știe din ce-a trăit Marx, și știe pe bune. E?

articole publicate în revista Cațavencii, numerele 31/2015 și 32/2015

Cartea Şoaptelor

La data de 1 decembrie 2016, Ada (o fată, n-o știți) a scris pe contul ei de Facebook: „Astazi imi dau seama ca nu urasc doar pustile, pistoalele, cutitele, ci si parazile! Orice obiect care e construit pentru a aduce moarte mi se pare un obiect inutil si nefast. Iar o parada de din astea....”. Atât. Eu, bunînțeles, n-am fost de acord, dar când sunt eu de acord cu Ada?! Numai că nu-i suficient să nu fii de acord. Trebuie să-ți și argumentezi punctul de vedere. De fapt, nu, nu „trebuie”, asta-i o tâmpenie, că nicio fandacsie umană n-are caracter de legitate naturală, ca gravitația sau ca evoluția; m-am exprimat greșit. „E bine să” îți argumentezi punctul de vedere, dacă nu vrei să te ia lumea de prost. Tot o să te ia, oricum, dar măcar ești cu inima împăcată!

Bref, părerea Adei este și părerea neveste-mii, era și părerea maică-mii, aib-o Dumnezeu în buna Lui pază, era și părerea lui taică-meu (asemeni), este și părerea șefului meu direct de la Cațavencii, precum și părerea a 90% din omenire și-ar putea fi sintetizată cam așa: „Dacă n-ar mai fi arme și soldați, n-ar mai fi nici războaie, nici ucideri de niciun fel, lumea ar trăi în pace, ar munci să construiască lucruri utile, iar progresul ar fi rapid și vizibil pentru toți. Săracii ar avea cel mai mult de câștigat, iar fabricanții și negustorii de arme ar avea pierderi la început, iar apoi s-ar orienta către altceva, iar energia lor ar ajuta la facerea binelui, în loc de a răului (evil)”. Poate că sună frumos, nu știu. Tot ce știu este că-i o părere foarte răspândită și foarte greșită.

Pentru că, de ce: dacă un prost te poate bate, te va bate. Dacă te poate ucide, te va ucide. Dacă îți poate da foc la casă, îți va da foc la casă. E natura prostului să distrugă. Gândește-te la tine: dac-ai fi prost, n-ai face la fel? Zi că nu ești în stare să construiești nimic cu mintea ta și cu mâinile tale; ce-ți rămâne de făcut? Exact, să distrugi. De mic copil și până intră la loc în pământ, prostul asta face.

De-aia există poliții, armate, arme, soldați, uniforme și F-16. Nu ca să defileze pe sub Arcul de Triumf. Ci ca să păzească pacea. Și înăuntrul țărilor, și-n afara lor. Când nu există poliție, proștii fac legea (asta povestește Vasile Ernu că s-a întâmplat în fosta Uniune Sovietică, între 1990 și 2000. Mă rog, aproximativ. Asta se întâmplase și-n Rusia, între 1918 și 1922). Și ce se petrece când proștii fac legea? Înseamnă că toată lumea omoară pe toată lumea, fără frică și fără pedeapsă... iar, evident, cel mai rău și-o ia „clasa mijlocie”, care nu-i nici destul de bogată ca să fugă din țară, nici destul de săracă pentru a scăpa neobservată, nici destul de violentă ca să știe să se apere singură. Nemaivorbind de faptul că pentru asta ar trebui să fie solidară, dar de unde solidaritate la voi?!

Mult mai interesant e când nu există armată. Atunci se întâmplă că nu și-o ia doar „clasa mijlocie”, ci tot poporul, de la boșorogii c-un picior în groapă la nenăscuții din uterele mamelor: proștii-i omoară pe toți. Și cine să-i oprească? Soldați nu-s, arme nu-s, experiență militară nu-i. Cât timp s-ar fi putut construi așa ceva, oamenii au zis că nu, că-i prea scump, că de ce să dăm banii pe prostii? Mai bine-i băgăm în ceva serios, rentabil; îhî! Spune-i asta prostului. El, când vrea să te omoare, te omoară, nu stă la discuții cu tine, despre rentabilitatea investiției și despre alte seriozități. El are, cum spuneți voi, „altă agendă”.

Totuși, aproape niciodată nu reușesc proștii să extermine „tot poporul”, că tot mai scapă câte unii. Și acum vine partea frumoasă: ce prioritate au cei care scapă? Păi, Ada, uite ce prioritate au: își fac o armată. Da, da. Cu puști, cu pistoale, cu cuțite, cu obiecte construite pentru a aduce moartea, cu „obiecte inutile și nefaste”, exact. Uneori, și cu parăzi, dar astea nu-s esențiale. Esențiale sunt cheltuielile (imense, imense!) făcute pentru scopuri, zici tu, inutile. Și nefaste. Ciudat, dar fiecare popor care-a trecut prin genocid le consideră utile și faste. Iată un punct de vedere fundamental diferit de al tău... și al celor 9/10.

În Cartea Șoaptelor nu e vorba de genocidul asupra evreilor (Shoah, cum îi zic ei; 1941-1945), și nici de genocidul asupra ucrainienilor (Holodomor, 1932 -1933), ci de cel asupra armenilor (Haioț țegaspanutiun, 1915 - 1923). Bine, nu e vorba numai despre asta, dar e vorba și despre asta, și nicidecum într-un mod secundar. Secundară ar fi observația mea că acum, anno domini 2016, armatele Israelului, Armeniei și Ucrainei sunt printre cele mai bine pregătite și motivate din lume, sigur, fiecare în felul ei și fiecare în propriul binom de aliați-inamici. Sunt armate de teren, nu armate de paradă. Asta spune multe. Eu, unul, nu-mi doresc ca românii s-o asculte pe Ada și să fie nevoiți să treacă printr-un genocid ca s-ajungă să aibă o armată capabilă să-i apere de așa ceva. Prefer să m-asculte pe mine și să rupă acum niște bani de la gura șomerilor și asistaților social și să cumpere armele de care e nevoie. Și mai sper ca Mihai Radu să nu citească vreodată acest text ca să nu aibă înc-un motiv să mă dea afară din redacție.

Apropo de români (de care nu e vorba aproape deloc în Cartea Șoaptelor, că nu-i nevoie de ei, sunt doar decor, fundal, zgomot de fond): „O diaspora însemna însă un pericol din afară spre înăuntru și o tentație pentru cei de dinăuntru spre afară” (pagina 139, capitolul trei, Cartea Șoaptelor, de Varujan Vosganian, editura Polirom, ediția a II-a, 2012). Ce avem noi aici, în această frază a autorului, ușor de trecut cu vederea dacă nu ești un maniac ca mine? Aici avem motivul foarte clar pentru care, indiferent de rezultatul votului de duminică, viitorul guvern (oricare ar fi el) este silit să pună osul la muncă. Cu o diaspora de peste 15%, România nu-și poate permite să facă pe proasta și să dea cu bățu-n baltă, pentru că riscă depopularea (de fapt, „accelerarea depopulării”). O diaspora e o garanție antidictatură, asta a înțeles Stalin, când s-a chinuit să-i aducă pe armeni în URSS (cu unii i-a ieșit, dar cu cei mai mulți, nu); diaspora românească este o garanție antibalcanism, asta au înțeles politicienii de la noi (cred, sper). Poate nu toți. Dar cei care n-au înțeles încă vor ieși din politică, pentru că electoratul lor este îmbătrânit și în curând va muri.

În ceea ce mă privește, vă recomand să citiți Cartea Șoaptelor doar dacă sunteți oameni cu carte și nu oameni cu televizor. În primul caz, vă va plăcea și vă va stârni o grămadă de întrebări (în orice caz, mie mi-a stârnit); în al doilea caz, vă va plictisi și vă va da dureri de cap a la Ion Dicuseară („Dom’ profesor, da’ ce mă-nteresează pe mine problemele lu’ ăștia?”). Eu v-am spus. Alegeți!