La Boussole & New Hong Kong

Această cârciumioară se află în Piața Sfânta Caterina, care este fi-ță. Nu exagerez. E genul ăla de zonă absolut ticsită de cârciumi și cârciumioare special pentru turiști, nu știu, ceva asemănător cu San Marco, să zicem (poate nu e ceva mai bună comparație, dar alta nu mi-a trecut acum prin minte). De fapt nu e o singură piață, sunt două, dispuse cumva sub forma literei „L”, iar catedrala Sfânta Caterina e la punctul lor de îmbinare; oricum, catedrala e cel mai puțin călcat loc din tot ansamblul. Cârciumile sunt punctul de atracție, cârciumile și cele cinci magazine care vând băuturi „pentru acasă”, nu că le-ar bea cineva acasă. Să mă explic: pe latura lungă a Pieții (care latură se mai cheamă și Marché aux Poissons) e o „fântână”, de fapt un bazin puțin adânc cu apă stătută, Fontaine Anspach pe numele ei (nu pot reveni cu amănunte istorice). Ei, și pe cele patru laturi ale acestui bazin stă tineretul, la vorbe de șagă, la pupat, la ținut de mână, la ținut pe după umeri, la bălăcit picioarele-n apă etc. Da, stă, dar cum stă? Cu sticla de băutură lângă, iată cum stă. Sticlă, cutie, doză, bidon, ce-o fi. Relaxare! Păi cei cinci negustori de bere, vinuri și spirtoase ce treabă au? Să se relaxeze, domnule, tinerii, că de-aia-s tineri! Giovinezza, giovinezza...

Problema mea e că eram pe terasă La Boussole, nu alături de tinerii tolăniți pe pavaj. Înțelegeți manțocăreala? Eu, sufletește, sunt tot ăla din Vama Veche: cercul de prieteni, băutura poștită, glumele, ocheadele, primele tatonări amoroase etc. Adică ce făcea tineretul acolo, sub ochii mei. Și eu ce făceam? Eu mâncam fripturi grele și beam ceai de iasomie. Și mă prefăceam că-mi place. Cu plăcintă de cartofi alături. Nu kidding: plăcintă de cartofi!

Era o masă de afaceri, cum ar veni. Afacerea urma să fie asta: eu să muncesc la negru, să fac curat într-un apartament, cu mopul, racleta, cârpă, găleata și multă-multă hârtie menajeră (plus eternele chimicale de curățat), apoi să-mi iau banul și să mă-ntorc fericit în România. Am întrebat de ce nu angajează o firmă locală de făcut curățenie, că sunt o grămadă; cică nu are încredere în femeile alea, că cine știe, și că ăsta e sensul afacerii, să lucreze cu cineva de încredere (cu mine, adică!). Am acceptat, că doar nu era să pierd banii, dar n-am înțeles nimic din mâncarea lui La Boussole. Eram cu mintea numa-n piață, la tineretul ăla care bea tolănit, la marea nepăsare. Of, viață... 

***

Am mâncat supă de cuib de rândunică. Aici ar trebui să se încheie textul, dacă aș avea cea mai mică urmă de onoare intelectuală; dar n-am. Deci va trebui să-mi suportați dezgustătoarea lăudăroșenie până la sfârșit.

Chestia e că toată lumea știe Bruxellesul, nu mai e nicio șmecherie să povestești ceva de p-acolo, ca acum 20 de ani (sau chiar 10, în cazul meu; eu m-am urnit mai greu, sunt mai lenos din fire), dar sunt aproape convins că de New Hong Kong n-a auzit nimeni, și pe bună dreptate. E la mama dracului, într-o zonă a orașului necălcată de picior de turist (dar, desigur, plină de muncitori români, ca mine și ca mulți alții). Adevărul e că nu avusesem în plan nici supa de cuib de rândunică, nici cârciuma New Hong Kong; adevărul e că m-am rătăcit. Aveam de băgat șmotru într-un apartament și de ajuns, am știut să ajung (!), că m-a adus clienta cu mașina; am lucrat vreo șapte ore dense, am scos un prim strat de slin din apartamentul ăla, apoi am zis să plec spre cazare, că nu mai puteam de foame și de oboseală. Am plecat spre metrou, spre stația Simonis, dar m-am pierdut printre străduțe și m-am tot învârtit ca un ou într-o căldare până n-am mai știut pe ce lume mă aflu sau cine sunt eu, așa în general.

Atunci am avut căderea de glicemie. Zbang! M-am scurs pe jos, direct pe bordura trotuarului. De obicei nu sunt imbecil, îmi cunosc problema, am la mine banane, sau eugenii, sau pâine, sau biscuiți, sau mere, dar atunci n-aveam. M-am adunat de pe jos și-am intrat în primul loc care semăna a hrănitoare, și s-a nimerit a fi tocmai ăsta. M-am așezat, fata (Dumnezeu să-i dea viață lungă și copii mulți, numai băieți, cum e moda la chinezi) mi-a adus un bol cu creveți și un pahar de vin roșu. Am mâncat și am băut, mi-am revenit, am putut vorbi. Creveții erau din cei oribili, care umpleau Alimentarele pe vremea lui Nea Nicu, dar n-a contat; i-am ras. M-am uitat în meniu, supă de cuib de rândunică: 6,50 euro. Trăisem cu impresia că supa asta este extraordinar de scumpă, așa că n-am ratat ocazia. Fata mi-a adus-o, am mâncat-o repejor, pe urmă am cerut iar meniul, să mănânc și ceva adevărat: am luat o tocană de pește cu melci, gătită într-un bol mare, cu tăiței și legume, să sature.

M-am uitat pe net când am ajuns la cazare. Cum să mă fi săturat supa? E făcută din scuipat de rândunică. Păi ce om muncitor poate trăi cu scuipați?

Almatî

Partea proastă e că Renion e cel mai banal hotel din lume. Nu e – atenție! – un hotel rău, ba aș zice chiar că este printre cele mai bune din acea parte a lumii, cel puțin atât cât am cunoscut-o eu (puțin, foarte puțin, infim). Dar nu e-un loc despre care să scrii, cu atât mai puțin în pagina 20 din Cațavencii, care pagină are un public ca voi, nu mofturos, dar exigent; de vină suntem noi, că v-am deprins numai cu texte bune și v-ați dedulcit, numai că asta n-are nicio importanță. Sau scriem ceva cu miez, sau nu mai scriem nimic. Păi?

„Banal” înseamnă exact asta, adică n-am ce povesti despre Renion. Am dormit bine, am mâncat bine, am băut bine (la parter e și restaurant, și bar; la bar găsești bere locală la draft, ceea ce este lucru mare în Kazahstan, și vorbesc pe bune. Ceea ce pare banal în Europa nu e banal deloc dincolo de Ural. Masivul și fluviul, vreau să spun, că astea două-s „frontiera”, cică. Simbolică, nu poate fi luată în serios decât dacă le ai cu simbolurile. Altfel, între Europa și Asia nu există nimic care să semene cu o demarcație geografică), și asta ar fi fost tot.

Dacă la recepție nu era Irina. Dar, pentru că la recepție lucra Irina, eu am ceva de povestit. Nu-i ceva teribil și nu vine din faptul că Irina era blondă (deși era) și nici din faptul c-ar fi venit noaptea la mine-n cameră (n-a venit); ci din faptul că era diferită. Să mă explic: și eu, ca oricine din țara asta, sunt rusofob moderat, în sensul că pot vorbi c-un rus ca c-un om, dar până la un punct. Știți la ce mă refer: toate bune și frumoase, noroc, noroc, c-o fi, c-o păți, până ajungem la Crimeea, la „sfânta” Rusie, la Velikaia Otecistvenaia Voina și la alte prostii pe care rusul le suge odată cu laptele mamei, e imposibil nu să i le scoți din cap, dar măcar să-l faci să le discute rațional. Nu zic c-am vorbit cu Irina așa ceva, nicidecum; dar ea zâmbea. Trebuie să explic că în cultura kazahă nu se zâmbește, e ca pe la noi, prin satele de câmpie din Oltenia profundă sau din Bărăgan – despre omul care-ți zâmbește se spune că „râde ca prostul”. Așa și kazahii: cât erau de recepționere fetele alea de la recepție, când vorbeau se încruntau de ziceai că-s gata să sară la bătaie. Irina, însă, zâmbea, a zâmbit mereu cât timp vorbeam și vorbea. I-am spus observația mea și ea mi-a zis: „Știți, așa este la noi, în Europa”.

Bișkek. Imperiia Pizzy. Restaurant!

Râdeți ca proștii! Și ce dacă are numele ăsta de toată jena? Așa-l cheamă pe el, na! Sunt și alte baruri cu nume penibile, n-o fi el singur pe lume! Cu ce este mai brează o cârciumă pe nume „Central” sau „Trattoria” (ca să nu spun de inubliabilul „Simplon”)? Cu nimic! Esențial e cum te simți acolo, aia contează.

Nu zic, are și numele clenciul lui. Păi nu făceam eu nopți albe la ședințele de „naming” pe vremea când lucram în advertising? Și tot un caca-maca ieșea: clientul alegea întotdeauna cel mai imbecil nume pentru produsul său, cel mai comunist, cel mai handicapat (îmi amintesc că am avut de botezat o campanie, la un moment dat, o campanie de nu știu ce, nu contează; știți ce a ales clientul? „Câștigi ȘI tu!”, asta a ales! Mi-am dat demisia, i-am lăsat să se joace singuri de-a oamenii mari. Nu merită proștii să muncești pentru ei, mai bine pleci).

Mi-a fost destul de greu să intru într-o cârciumă cu asemenea nume, recunosc cinstit. M-am uitat întâi stânga-dreapta, pe stradă, să nu mă vadă careva, vreun cunoscut (de unde naiba cunoscuți de-ai mei în Bișkek?! Dar așa e când te crezi persoană, faci figuri de-astea); Mece intrase deja, căuta o masă liberă, a venit Alina, l-a luat frumos, cu surâsuri ca pentru omul cu carduri în portofel: „Bine ați venit! O masă de câte persoane, domnule?”. Ne-am așezat, m-am scălămbăit la el („Vezi, bă? Sunt și io PERSOANĂ!”), în mai puțin de un minut a venit Alina, ne-a lăsat meniurile, a plecat după beri, s-a întors cât ai zice „Tatăl nostru”, a desfăcut, a turnat, am ciocnit (nu suntem unguri – regret obștesc), am băut. Am băut cu sete. E cald la Bișkek, chiar dacă nu așa cald ca-n rest (orașul e bine plasat într-o depresiune montană, dar în iunie tot e cald). Și iar am băut. A ieșit haos.

Știți care e concluzia? Bișkekul seamănă cu Bucureștiul. Glumă? Nu. Pentru proprii săi locuitori, Bucureștiul e mișto, are tot felul de oportunități, chiar atracții (dacă suntem generoși cu terminologia). Bișkekul, pentru locuitorii săi (și pentru țăranii din împrejurimi) este la fel. Dar dacă zici de București sau de Bișkek la Vancouver, la Osaka sau la Mexico City, reacția este aceeași: „Ce, mă? Unde-i orașul ăsta? E ceva de văzut pe-acolo? Eu, sincer, n-am auzit de dânsul!”.

Buhara

Foarte greu de ajuns la cârciuma asta cu nume imposibil, dar face: trebuie să te bagi într-o curte, apoi să treci printr-un gang, să suni la o poartă (de ce?!), s-o deschizi când îți răcnește ăla dinăuntru ceva-n uzbekă sau în rusă (probabil „E deschis!” sau „E descuiat!”), să intri într-un fel de subsol spre care cobori pe niște trepte de piatră, ca să ajungi – unde! La garderobă! Era o căldură în iunie 2019 de nu pot spune, noi eram în tricouri și bermude, ce să fi lăsat la „garderoba” lor? Afli că tot acolo e și buda, apoi ești îndrumat spre cârciuma propriu-zisă. Adică spre o scară de fier, în spirală, pe care urci patru etaje (nu, nu e nicio eroare! De la nivelul „minus unu” ajungi la „plus trei” pe scara aia melcată, folosită și de chelneri, și de clienții care coboară sau urcă de la budă). Apoi ieși pe terasă și te dumirești.

Chasmai-Mirob are cea mai bună priveliște din tot orașul. E vorba de o terasă destul de simplă, de lemn, acoperită cu stuf (sau rogoz, sau pipirig, n-am văzut bine), de unde vezi întreg Orașul Vechi, inima lui. Așa cum Buhara în sine era inima Drumului Mătăsii (ruta nordică), tot așa „inima” orașului e aici, desfășurată sub ochii tăi. Dărâmată și reclădită iar și iar, în decursul mileniilor de viață ale orașului – și iată chichița: în ce constă această Inimă? În mărețele moschei? În și mai mărețele medrese? În mormintele monumentale ale eroilor Islamului? Că pe astea le ai în bătaia privirii! Te uiți, faci poze cu telefonul, ești turist valoare.

Doar că ești turist fazan. În spatele clădirilor fățoase (prost renovate, dar măcar se lucrează la ele) se întind spațiile de depozitare, făcute din chirpici. Modeste, urâte, sărăcăcioase, vai de capul lor; ele sunt Inima. Acolo își țineau negustorii bunurile, în timpul popasului buharez; spațiile erau păzite și încuiate, atâta tot (bine, orașul era fortificat, nu vă-nchipuiți cine știe ce). Oamenii și animalele se puteau odihni după prima traversare a deșertului, spăla, hrăni, adăpa; în vremea asta, mărfurile lor erau la adăpost, și asta conta. Când plecau mai departe, plăteau taxa de depozitare. Din bănuții aceia, adunați zi de zi, lună de lună, an de an și secol de secol, au fost finanțate medresele, moscheile și salariile celor care „munceau” în ele; am pus ghilimele pentru că ei („muncitorii”) nu produceau bani, doar consumau. Beam bere la Chasmai-Mirob și-mi ziceam că nimic nu s-a schimbat.

Era cam penibil să scriu în titlu „Old Bukhara, Buhara”, de-aia am lăsat așa. Pare cam ciunt titlul, dar mai bine ciunt decât penibil! Ar fi de zis trei lucruri: că barul ăsta mi-a plăcut cel mai mult dintre toate (1), că acolo chiar s-au întâmplat chestii (2) și că a fost singurul local plin de turiști pe care l-am văzut (3). Dar acum n-o să povestesc nimic din toate astea; avem tot timpul. Azi povestesc despre Matilda.

Că Matilda e șefa de sală de la Old Bukhara e futil să precizez; dar că Matilda are 19 ani nu se mai înțelege de la sine. O așchie de fată, de cel mult patru’j de kile, cu păr blond închis strâns în coadă de cal și ochi mari, mirați, de copilă care nu-nțelege ce vor oamenii de la ea – asta e Matilda. Noi am rămas tâmpiți. Copilița asta conducea cu mână de fier trupa de chelneri uzbeci de la Old Bukhara?!

Păi, nu. Pentru că nu uzbeci sunt chelnerii de acolo (ca și locuitorii, de altfel), ci tadjici; nu mă întrebați cum vine trebușoara asta, că nu știu. Am înțeles doar, de la localnici, că modul cum le-au trasat cei de la Moscova frontierele „naționale” a fost ceva de toată jena: în 1924, niște birocrați s-au jucat cu cariocile pe harta „Turkestanului” sovietic și au scos din pălărie națiunile tadjikă, turkmenă și uzbekă, cu republicile socialiste aferente. După 1991 a fost minune mare că ăștia nu s-au luat la bătaie ca să-și retraseze frontierele…

Minune și nu prea. Cam tot ce este rentabil pe acolo este făcut rentabil de munca și expertiza rușilor rămași pe loc – și dacă un rusofob intratabil ca mine spune asta, păi să știți că-s oleacă de șanse să fie chiar adevărat! Uite, Matilda: zâmbea, își ducea oaspeții la mese, făcea small talk, îi întreba ce să le trimită „de sete” până vine omul cu meniurile, avea o vorbă bună pentru hainele femeilor, o ghidușie din ochi pentru copii (pentru bărbați avea în dotare câte o fâstâceală din aia, știți la ce mă refer. Dar numai pentru bărbații singuri. Pentru cei în cuplu, n-avea nici mama mamei fâstâcelii! Mece și cu mine eram doi bărbați singuri, cu noi a dat drumul la artileria grea, a fost foarte frumos! Matilda, Matilda…). În Asia Centrală, rusitatea nu e simplă, ca-n Letonia… sunt multe de spus. Va urma!

Am mâncat singur la Minzifa, nu știu de ce. Singur, adică, mă rog: eu și zece chinezi (familie!), dar înțelegeți ideea. Acum, întrebarea este: de mâncat nu interesează pe nimeni ce-am mâncat, întrebarea este ce-am băut? Răspunsul este: ceai. Ceiuț! Aveau oamenii bere, nu-i vorbă, dar am băut ceai.

Chestia este că mă stricasem la stomac, aia-i chestia. Iar de vreo boală mai nașpa n-aveam timp (plecam a doua zi spre Tașkent și spre RO), așa c-am mers pe mic, pe foarte mic, pe cel mai mic. Ceai uzbek, pilaf uzbez, desert uzbek. La ceai am luat ceai, la felul principal (singurul) am luat pilaf, recomandarea chelnerului, iar la desert am mai luat un ceai – tot recomandarea chelenerului!

Vă întrebați, poate, ce vreau să spun cu asta. Păi vreau să spun c-am avut timp să mă gândesc: când mănânci în doi și stropești fiecare fel cu două-trei beri este frumos și hăhăială, dar prin cap nu-ți curge nimic, niciun gând. Ești un animal gregar, vesel, la troacă, și-atât – dar când mănânci cu măsură și bei ceai în liniște (în liniștea chinezilor, care-i un fel mai special de liniște), iată ce-ți fată mintea.

Nu așa se face turism în Uzbekistan, cum am făcut eu. Foarte greșit am procedat! Cum trebuie lucrat: un prim zbor de la Otopeni la Istanbul, un al doilea zbor de la Istanbul la Tașkent și un al treilea zbor de la Tașkent la Nukus. Obositor, știu, foarte obositor, dar merită; la Nukus dormi două nopți și îți revii complet (orașu-i mort, n-ai ce vedea în afară de muzeu), iar apoi o iei înapoi cu trenul spre Tașkent, iavaș-iavaș, cu câte două nopți în fiecare loc, să-ți tihnească: Urganch, Khiva, Buhara, Qarshi, Samarkand, Tașkent, ca să fie treaba bună. Cam două săptămâni, așa, rotund (mai trebuie să lași zile și pentru evenimente neprevăzute).

Întrebare: de ce-ai face una ca asta? Un răspuns: pentru că muncești prea greu pentru banii tăi ca să-ți bați joc de ei, făcând ce fac toți („Hai la Paris!”) și fiind tratat în silă de localnicii sătui de turiști (la uzbeci nu se duce nimeni, ești tratat ca o minune). Alt răspuns: 2500 de ani de locuire neîntreruptă, atât are Buhara, de pildă. Al treilea răspuns: mătasea. Din Khiva poți cumpăra... am tăcut.

Pe cât de sus e hotelul (?!) Khurjin în stima mea de călător, pe atât e de joasă altitudinea la care se află: 225 de metri deasupra nivelului mării, zice internetul, dar deasupra cărei mări?! Buhara (orașul) este la câteva mii de kilometri depărtare de Oceanul Planetar (față de care se calculează altitudinea oricărei localități), și se află, tehnic, pe fundul unei foste oaze din deșertul Kizilkum (adică Nisipurile Roșii, cum ar veni pe românește). Foste oaze și nu prea foste, că-n afara orașului se întinde un ceva între semi-deșert și deșert de-a binelea, fără oameni, în afara păstorilor de capre. Cămile n-am văzut. Deși am văzut, dar nu pe câmp, am văzut de-alea înșeuate, pentru poză: 1 dolar suitul pe cămilă, 1 dolar poza, 25 de dolari coborâtul de pe animal. Așa se fac afacerile!

Dar ziceam de Khurjin. Este un hotel în curs de construire (hm... nici asta nu e tocmai exact) pe structura unei foste madrase. Nu, nu e bine: e o fostă madrasă dezafectată, cumpărată de un investitor și transformată (acum, în prezent, în vara lui 2019) în hotel. Cam trei sferturi din lucrări sunt deja făcute, camerele pentru oaspeți sunt funcționale, mici, cu două paturi, cu baie proprie, cu duș (apa curge! Apă caldă, apă rece, lux), cu uși uimitor de scunde, care se încuie pe dinafară, cu niște lăcățoaie. Din punctul meu de vedere, este cel mai cool hotel la care am stat vreodată. E tare! În limbile turcice (sunt înrudite, diferențele sunt mici, doar tadjika este complet diferită), „khurjin” desemnează un fel de desagă dublă, care se pune pe gâtul cămilei (între cocoașe se pune șaua pe care călărește meharistul respectiv), și care seamănă destul de bine cu perechea de „straițe” pe care ciobanii din copilăria mea le așezau pe spinarea măgarilor, pline cu brânză și urdă, când mergeau la târgul din Agnita. Pentru că, da: hotelul Khurjin, fosta madrasă, are aceeași structură: o intrare boltită, scundă, din care se deschid două curți interioare, simetrice, „în oglindă”. Eu am stat în cea din stânga, unde este și recepția (acolo tăifăsuiam cu Miron, managerul, foarte tânăr, care vorbea doar următoarele limbi: uzbecă, tadjikă, rusă, engleză și franceză. Mă umilea, dar mă și uimea – Miron, da, un personaj aparte). Patru camere se deschideau în curtea din stânga, patru în cea din dreapta, care avea în mijloc o fântână extraordinar de asemănătoare cu cea din cetatea Râșnov, dar, diferit de aceea, funcțională: aproape de apa de pe fund era instalat un hidrofor care alimenta tot hotelul. Pe sistemul de apă curentă al orașului nu te poți baza: e-n deșert, totuși.

Tașkent

Am pățit-o! Da, da. Am pățit-o și eu; ce, credeați că am patru ouă?! Nici vorbă de așa ceva! Sunt la fel de fricos ca oricine, doar c-am avut noroc în unele împrejurări oleacă ciufute. Dar norocul, vorba anticilor, e ca o femeie frumoasă: trece și pe la tine, cum trece pe la mulți, și nu rămâne la nimeni până la sfârșit. Mă refer la faza aia cu anxietatea. Tot Nenea Iancu, tot săracul Nenea Iancu a formulat-o cel mai bine (poetic, mă, poetic!): „Unde dracul s-a băgatără?”. Că Sinaia mai e cum mai e, dacă nu știi unde să-ți mai cauți nevasta – dar în Tașkent? M-au cam trecut toate apele, atunci; totuși, s-o iau cu începutul, neh?

Bunînțeles că nu eram cu nevasta în Uzbekistan, că doar n-am înnebunit! Fac eu pe originalul, da, dar până la un punct. Nu, domnule: cu Mece eram, omul aventurier care a plătit costurile expediției cu condiția să-i țin hangul la pahare (băutor de vin, el, băutor de bere, eu; nu ne-am călcat pe bătături) și să-i fiu alături „dac-o fi ceva” (slavă Domnului, n-a fost nimic). Ei, și pleacă Mece ăsta al meu din hotel (la „Art” eram), zicând să-l aștept acolo. Că vine el înapoi. Ce era să fac? M-am dus în cameră la mine și m-am trântit pe pat, la leneveală.

Și-am stat. Și-am stat. Și-am stat. Ore, ore, ore. De ce n-am sunat după el? Ba tocmai c-am sunat de-am făcut scurtă la degete, dar sistemele europene de telefonie nu funcționează în Asia Centrală. Dacă vrei să comunici acolo, trebuie să treci pe telefonia lor, ceea ce noi doi n-am luat nicio clipă în calcul. Internetul, iar, nu merge decât în anumite locuri (zice-se că și în Cuba ar fi la fel, dar știu doar din auzite). Nu aveam la mine vreo bufniță albă, așa că tot ce puteam face era să ies din cameră la intervale atent cronometrate (20 de minute, să nu par disperat) și să-ntreb la recepție: „Hi, Sya! Hasn’t my colleague come back yet, has he?”. Sya, biata, mă tot încuraja, că lasă că vine el, că Tașkentul e-un oraș cât se poate de sigur, că aici la noi e practic ca-n Elveția, că nu știu ce. Se făcuse noapte iar eu mă chircisem de frica a ceea ce mă temeam că s-a-ntâmplat. Eram pișat!

A venit obosit și flămând: „Hai, că mi-e fomiță. Îs oleacă hămesit!”. L-am întrebat unde-a fost, dar numai după ce-a băut două pahare de vin: „La Zoo”.

Să n-avem vorbe: Barashka este un bordel. Chestia cu „restaurantul” e doar așa de chichi, chiar ar trebui să fii foarte prost s-o crezi. Dacă vă întrebați ce Dumnezeu m-a apucat să mănânc prin bordeluri, trebuie s-o iau cu începutul ca să vă dumiriți cum devine chestia.

Tașkentul este un oraș urât, urât, urât. Poate o avea, ca orice urâciune urbană, și colțuri frumoase, primitoare, simpatice, care să ți se lipească de memoria afectivă; eu nu le-am găsit. Pentru mine, Tașkentul a avut puse deoparte următoarele: ploaie în rafale (cum ieșeam din hotel, cum ploua; cum stăteam în cameră cu ochii în tavan, așteptând un telefon, cum ieșea soarele, dar nu singur, ci cu tot c-o splendoare de curcubeu – eu nu l-am văzut, că wi-fi-ul nu bătea decât în cameră și la recepție, nu mai departe. Nici măcar în curtea interioară! Mda... altă lume acolo), rețea de telefon nefuncțională (nu se putea vorbi decât cu cartelele lor locale, ceea ce am refuzat să fac, fiind obscen de scumpe pentru străini), absența POS-urilor dar – atenție! – și a bancomatelor, adică degeaba aveam bani pe card, pe carduri, că nu puteam cumpăra nimic, și nu c-aș fi avut nevoie de altceva în afară de mâncare. Last but not the least, nu există oficii de schimb valutar. Pe bune. Mergi cu euro-n dinți prin tot orașul și mori cu ei de foame, afară de cazul în care ești dispus să te bagi în adâncul talciocului de la Chorsu și să „intri în afaceri” cu cei mai dubioși valutiști pe care i-am văzut vreodată (și am ceva vechime în branșă). Am reușit să schimb, până la urmă, la parterul (prea bine păzit, absurd de bine păzit) a unui monument megalitic pe nume Orient Finans Bank (afacere de stat, toate afacerile din Tașkent sunt de stat, în afară de taximetrie), unde funcționara m-a pus să completez un formular în care eram întrebat „scopul” în care doresc să efectuez schimbul valutar. Nu, că mă enervez la loc. Povestesc restul altă dată.

Acum, înapoi la bordel: după aventura cu procurarea de monedă locală, m-am dus întins la hotel, să mă schimb (eram leoarcă) și să fac un duș. La hotel nu era – evident! – nimic de mâncare, așa c-am ieșit în bulevard, unde erau trei restaurante, unul lângă altul. Unul era închis. Al doilea era salon de nunți. Al treilea era Barashka. Am mâncat, am plătit, am plecat. Cele trei rusoaice nu m-au ofertat.

Samarkand

Prin „cvasi” vreau să spun că la Platan nu e atât de rău cum e-n alte localuri din orașul ăsta, dar nici bine nu e. Că n-are cum. Samarakandul ar trebui să fie un gigant turistic (ce, mă? Capitala Imperiului Timurid?! Ar trebui să bată la cur orișice oraș din România, Slovacia, Estonia, Letonia, Finlanda, Muntenegru, Slovenia, Cipru sau Cehia – și observați, vă rog, că i-am luat doar pe europenii cu istorii amărâte, pe ăștia care n-au avut niciodată imperii! Și nu, nu i-am omis pe lituanieni din greșeală, pentru că ei AU AVUT imperiu! Da, da! Nici eu nu știam, dar am băut în Plovdiv c-un bulgar și-un lituanian; am asistat la un concurs de lăudăroșenie – care-a avut imperiul mai mare. Nu-mi amintesc restul, că m-am scurs sub masă. N-aveam ficat pe vremea aia...), dar e-un pârț. Nu știu de ce!

Concret: ai o grămadă de „obiective” de bifat (mormântul lui Timur etc), dar n-ai unde să mănânci. Pe mine m-a durut în coate de „obiective”, am mâncat dude, că mă tăia la lingurice, l-am așteptat pe tovarășul meu de expediție să termine de vizitat, de fotografiat, de cumpărat magneți etc (mă abțin de la comentarii), și-apoi am plecat la masă. Adică să mâncăm. N-am găsit nimic. Zona asta cu mormântul („Registon” îi spune zonei) nu are restaurante ci doar tarabe cu magneți și cașcarabete cu suveniruri; internetul nu merge în Samarakand așa cum nu merge în tot Uzbekistanul (pentru că sistemele noastre de telefonie nu merg acolo, ar fi trebuit să trecem pe telefonia lor, ceea ce n-am vrut să facem), habar n-aveam cum să dăm de-un restaurant, ne-am întors la hotel și-am întrebat la recepție.

Așa am eșuat noi la Platan, ca două balene de Groenlanda. Eu, cu stomacul plin cu dude, mai eram cum mai eram, dar Mece era terminat („Mâncare, dați-mi mâncare! Și vin, o carafă cu vin, că vă omor pe toți!”); spre norocul nostru, la Platan era gol, niciun client, nici măcar unul. Locul are terasă la stradă (mare!), parter, garderobă și etaj cu tavan de sticlă. Dar nu are clienți – oare de ce? Am primit vin și bere, am așteptat mâncarea (nu mai știu ce-am luat; ceva cu multe lipii d-alea, să țină de foame), dar faza acum vine: am mai cerut o bere. Mi-au adus o frapieră cu gheață în care-au răcit berea. Băusem singura bere rece din toată cârciuma. Vara!

***

La Venezia era unul care dormea, da’ dormea, domnule, dormea ca-n filmele lui Tarantino, dormea ca-n poveștile cu căpcăuni pe care i le pun fiică-mii pe tabletă ca să fie cuminte și să mănânce tot din farfurie; dormea ca-n Finnegans Wake.

Mergem pe stradă, carevasăzică, Mece și cu mine, în ultima zi de Samarakand. Urmează să plecăm în zori spre Buhara, unde știm c-o să fie meseriaș de tot (a fost!), iar în astă ultimă seară încercăm să ne-mpăcăm cu Samarakandul, să nu plecăm supărați, că o dată-n viață ajunge omul acolo, e normal să vrea o amintire bună. Ne cam iese figura: în ziua aia ne împrietenim cu padre Esteban, parohul catolic, argentinian din Rio Gallegos (!), cu care ne-nțelegem mai degrabă în spaniolă, dar despre asta o să scriu în articolul cu Travel Hotel, nu acum.

„Hai, mă, să intrăm aici”, îi zic lui Mece, când suntem în vâjâială pe Abdurakmon Jomi, în dreptul cârciumii ăsteia, Venezia; „cât de rău poate să fie?”. El ezită, apoi își ia inima-n dinți: „Hai!”. Intrăm. Înăuntru, semi-întuneric și nimeni, doar niște sforăituri îngrozitoare, niște horcăituri sinistre de om care moare-n somn. După ce ni se obișnuiesc ochii cu penumbra (afară, vipia amiezii), deslușim un gras trântit pe burtă, cât e de lung, pe sofaua elegantă (mă rog...) a restaurantului; din gură îi curge scuipat pe covor. El sforăie în halul ăla. Vrem să ieșim dar apare de neunde un chelner foarte politicos, ne invită în altă încăpere (care nu se zărește de unde suntem noi), ne așază la masă, ne aduce meniuri și ne-ntreabă dacă vrem bere (om cu experiență, ne-a mirosit imediat). Mâncăm bine amândoi – acum descoperim „dimlala”, felul aproape național de mâncare al uzbecilor, în afară de salate (salatele-s separat) – bem beri bune, reci, locale, chiar gustoase, de negăsit în magazine (poftim de-o mai înțelege și p-asta!). Nota, scrisă de mână c-un pix obosit pe un caiet cu pătrățele, ca la Fetești în 1987. Plătim cash, o sumă modică, mai degrabă mică. Sforăiturile ne acompaniază masticația și digestia.

„Cine-i ăsta?”, întrebăm la plecare. Chelnerul, surprins: „Cum, cine? Patronul”.

Dușanbe

Am mai fost eu prin locuri penibile de pe lumea asta, dar ca Șokoladnița din Dușanbe, mai rar. „Mai rar” are aici și alt înțeles: cârciumile din capitala tadjicilor sunt atât de rare, încât eu n-am fost în stare să găsesc decât două, ăsta și încă unul, ce purta straniul nume „28 Monkeys” (?!). Acum trebuie să mă concetrez pe descriere.

Am căutat de-am înnebunit un loc în care să mâncăm ceva, Mece și cu mine (Mece mi-a fost tovarăș de expediție în Asia Centrală); nu găseam nimic. Erau niște localuri deschise, dar nu ce ne trebuia nouă: un fel de fast-food-uri fără nume (nu aparțineau vreunui lanț, erau strict dușanbeze), cu muzică folclorică de-aia lălăită, plângăcioasă, fără bere, fără wi-fi, cu fumători înăuntru, cu clientelă în șlapi, cu jucători de table și de ghiulbahar, cu persoane în vârstă care beau cinci ore un ceiuț etc, adică fix ceea ce nu ne convenea. Am căutat în sus, am căutat în jos, am dat de Șokoladnița asta la parterul unui bloc, am intrat și-am zis c-am dat de rai, așa de bine era: aer condițonat, conexiune wi-fi, bere Baltika.

Numai că era prea bine. Eram singurii clienți. Akbar, chelnerul, se holba la noi ca la niște arătări din altă lume. Localul era păzit de trei paznici: unul pe terasă, cu ochii pe noi, unul în interior (unde era și mai nimeni decât pe terasă, dacă se poate închipui așa ceva) și unul la budă. Toți se prefăceau că nu sunt paznici, că sunt niște clienți, și ei pe-acolo... dar aveau privirile alea pe care le știe oricine. Erau securiști, ca popa. Cât am stat în Dușanbe și am mers la Șokoladnița (de vreo șase ori, în total), am fost singurii mușterii. Securiștii lucrau în ture, numai Akbar, săracul, era tot timpul pe baricade. Nu c-ar fi avut de muncă! Dar, oricum. Să vii zi de zi la job și să nu ai clienți aproape niciodată...

Ne-am prins în final. Șokoladnița nu era o cârciumă adevărată. Adică, era, într-un sens: am mâncat și am băut acolo, totul avea și o componentă de realitate, nu pot nega. Dar rostul cârciumii nu era să aibă dever, să facă bani, să desfășoare, cum să spun, o activitate comercială; rostul ei era să existe. Era un fel de vitrină, de acvariu cu carași japonezi. Noi eram carașii. Era o butaforie, astfel încât dictatorul local să poată spune „Iată, în capitala mea e ca peste tot în lume. Turiștii vin, beau, mănâncă, plătesc, da, da, și aici este la fel ca oriunde, țara mea e o țară normală”. Dar nu e, nici pe departe.

Cum spuneam săptămâna trecută, ăsta (28 Monkeys) e celălalt local pe care am fost în stare să-l dibăcim în Dușanbe. Întocmai ca și Șokoladnița, era tot o făcătură: arăta a cârciumă, semăna a cârciumă, avea bere și fistic cum are o cârciumă, dar nu era nicio cârciumă, era un fake. Un loc complet pustiu, fără suflet de om consumator, cu prețuri enorme (raportat la puterea de cumpărare a dușanbezilor), decorat cu un așa-zis bun gust care te putea păcăli. Dacă nu te uitai cu atenție, ai fi zis că decoratorului chiar i-a ieșit figura, c-a reușit să creeze un local european acolo, în inima satrapiei. Dar a ratat.

Mai întâi, conceptul: omul s-a chinuit mult, și-a pus mintea la contribuție, o fi citit cărți groase despre copywriting, poziționare, marketing și multe altele, iar până la urmă a fătat chestia asta cu maimuțele. Dacă priveai împrejur, vedeai maimuțe: la bar trona cu cap de porțelan al lui Einstein, în celebra grimasă cu limba scoasă, numai că Einstein nu era un Einstein-om, era un Einstein-maimuță. Pe pereți era copii ale unor tablouri europene celebre, chiar și eu am recunoscut vreo câteva, doar că maimuțărite: Napoleon cu celebrul său bicorn, regele Charles I, regina Elisabeta, un papă (n-am știut de unde să-l iau, era probabil unul faimos), tot lume bună din aceasta, devenită cimpanzeistică sub penelul pictorului. Am stat și ne-am gândit, apoi l-am chemat pe chelner.

L-am rugat să ne zică ce e cu maimuțele alea. Mai dând din mâini, mai în rusă, mai în tadjikă (aici ne-a pierdut), băiatul s-a străduit să ne explice că maimuțele alea nu sunt acolo de florile mărului, că reprezintă ceva, că au un sens. Asta ne dăduserăm seama, da, era un concept, dar care să fi fost acela? Băiatul nu putea să explice, noi nu ne puteam dumiri singuri, am mai cerut un rând de beri și nota, că ni se făcuse foame și nu voiam să mâncăm acolo, priviți de toate maimuțele alea de pe pereți; ne-ar fi stricat digestia. Am fost la pipi înaine de plecare și acolo am pus cap la cap o explicație, văzând fotografia președintelui pe toți pereții: poate că lui, personal (președintelui) îi plăcuse grozav filmul „Planeta maimuțelor” și dăduse ordin aparatului de stat să îi facă o cârciumă „pe concept”. Altfel, cum s-ar justifica sumele exorbitante cheltuite pe acel decor țăcănit? Toate obiectele acelea, picturi, sculpturi, fuseseră lucrate una câte una, la comandă. Cu bani, de unde?

Cetățuia

Iată o pensiune la care se ajunge greu, ba chiar foarte greu, pe ploaie sau pe polei: dacă n-ai tracțiune integrală la mașină, nu este a bună. Drum de pământ prin pădure de șleau, ceea ce înseamnă doar puțin mai bine decât o pereche de urme de tractor printre copaci. Dacă mai ai și norocul să dai peste un camion oprit, ai căror ocupanți sunt la furat de lemne (eu am l-am avut), ajungi la cazare cu cel puțin două-trei ore mai târziu decât credeai, cu copiii morți de foame, plânși, plictisiți și urlători. Ajungi, parchezi în curte și nu mai vrei nimic.

Starea asta durează cam 140 de secunde, cât duci bagajele în cameră. Pe urmă cobori ca un turbat, cu gândul numai la carbohidrați, ca să constați că ești ultimul la masă: ceilalți sunt deja acolo, cu nasul în meniuri. Toți, livizi de foame. Eu știu trucul: cer un pahar din vinul casei și un coș cu pâine. Astea vin repede, indiferent care este comanda principală, comanda mare, dar nu trebuie să te repezi să mănânci pâine cu vin, nu; iei oliviera și stropești, alternativ, câte o felie de pâine, ba cu oțet, ba cu ulei, iar deasupra presari un praf de piper. După două felii din acestea (patru, dacă ești disperat), învii ca bietul Lazăr, te așezi mai bine-n scaun, dai pe gât paharul cu vin și-i zici ospătarei să-ți aducă o carafă de un litru. De acum poți aștepta oricât. Au comandat ceilalți piept de rață cu portocale? Treaba lor, să sufere cât poftesc de junghiuri în stomac, tu ești un om liniștit, mermelești fericit la vinul tău, îți faci selfiuri și le urci pe Facebook.

Bine, la un moment dat îți pui niște întrebări, că de-aia te-a lăsat Dumnezeu reporter: care este rostul economic al acestei investiții? O pensiune chiar pusă la punct (mai-mai c-aș zice „fiță”), în vârf de deal, în pădure, pe un drum forestier care nu duce nicăieri, într-o zonă vestită mai degrabă prin țuică, sărăcie și baronet local, nicidecum prin turism sau prin „obiective”. Deci?

Deci, la capătul drumului forestier e o mânăstire. Mare. Nouă. Mândria șefilor județului. O dată pe an, la mânăstire vine popor fără număr ca să asiste la slujba mitropolitului. Unde să fie cazat mitropolitul, plus suita lui? Be mic: Cetățuia a fost făcută cu fonduri europene și mai multe nu spun, că sunteți cititori mai inteligenți decât ai lor.

Conacul Gal

Calnicul e-un sat mic, nu foarte mic, dar mic, undeva pe drumul dintre Sfântu Gheorghe (​Sepsiszentgyörgy, cum îi spun cei care-l locuiesc) și Băile Malnaș (​Málnásfürdő). Nimic n-ar fi de capul Calnicului, dacă n-ar fi conacul. Dar fiind conacul, satul are parte de turiști, pe care încă nu-i tratează cum se cuvine – cred că nu pricep de ce vin pe capul lor și nu-i lasă să-și vadă de agricultură, de fân, de ceapă, de vite, de cartofi, de pruni și de oi. Altfel, satul e prosper, în sens agricol; oamenii nu-s săraci. Totuși, nu-s în mileniul trei.

Eu am scris „Gal”, pentru că n-avea rost să pun de diacritice aiurea în română, dat fiind că numele n-are nimic românesc: Gaál Kúria îi zice în maghiară, nu că m-aș apuca acum să dau amănunte, m-aș băga ca musca-n curul calului. Cine are chef, poate să intre pe site, că de-aia și-au făcut oamenii site trilingv, și să afle de acolo tot ce dorește (www.gaalkuria.com), eu sunt cu ale mele. Mai exact, cu povestitul a cum am ajuns acolo și cum am petrecut, că asta e interesant, nu detaliile istorice! A fost ideea lui socru-meu, cu care am o dispută veche, niciodată tranșată decisiv: el este maghiarofob, eu, maghiarofil. Râdem, glumim, ne înțepăm, dar când ajungem la fundul sticlei de whiskey o dăm pe românisme de-alea nasoale, care se termină invariabil cu concluzia că interlocutorul este prost. Ne pare rău a doua zi, când ne trezim cu capul mare, dar nu trec două-trei luni c-o luăm de la capăt, așa că domnul socru a decis: dacă tot ne certăm pe „drepturile ungurilor”, măcar să ne certăm la ei acasă, astfel încât să câștige și ei un ban. A plătit el cu drumul și cazarea, eu am rămas responsabil cu băutura.

Nu m-am făcut de rușine! Am stat până târziu în sala de mese, foarte frumoasă, amenajată în fostul celar al conacului, cu decor minimal, de bun-gust. Am luat vin la sticlă doar la început, dup-aia, când vorbele au început să-și ia zborul, am trecut pe vinul casei (bun și ăsta, nimic de zis). Am fost atent să nu mă-mbăt până la sfârșit ca să nu mă-nșele careva la notă, dar n-a fost cazul: gazdele se luau în serios ca oameni de afaceri, n-au trecut nimic în plus, ba ne-au dat și pâine gratis (nu știu de ce!). Dar la final m-a luat flama. Ultima amintire e că mă dădeam de-a berbeleaca pe panta abruptă, înierbată, care coboară de la conac spre poarta proprietății. Nu era nici unu noaptea.

Ziua M

Am citit cu mare interes această carte. Fără plăcere, bunînțeles, din moment ce autorul este românofob cum rar găsești, dar cu interes; scrisesem cândva într-un roman „Să nu fiu eu ăla care-și pune-n gând să invadeze România!” (în sensul că ar fi o treabă ușor de făcut, din cauza uimitoarei dezbinări interne). Dar iată și abordarea strict militară. Autorul, Viktor Suvorov (aka Vladimir Rezun), spion, istoric și scriitor, explică pregătirile de invazie făcute de Uniunea Sovietică. Mă mulțumesc să citez de ici, de colo, din pasajele care mi s-au părut mai zemoase. N-are importanță ce cred eu, important e ca unii oameni să pună mâna să citească această carte. Poate sunt eu un tâmpit și cititul cărții n-o să-i ajute cu nimic. Dar nici n-are cum să le strice!

„La 19 iunie 1941, pe granița românească a fost desfășurată cea mai puternică armată din istoria omenirii: armata 9. La 21 iunie, în momentul creării Frontului de Sud, armata 9 intră în componența acestuia (împreună cu armata 18, strămutată în secret din Regiunea Militară Harkov)”.

„Jukov mai plănuia încă o lovitură irezistibilă și mortală în România. Pentru aceasta a propus să nu se desfășoare încă un front în spatele Frontului de Vest, ci acesta să se desfășoare la granița României. În plus, se mai preconizau atacuri a două armate de vânători de munte prin Carpați și lansarea a cinci corpuri de desant aerian. Totodată, în toate cele șapte regiuni militare din interior se înființau în secret armatele celui de-al doilea eșalon strategic, care trebuiau chiar înainte de invazie să înceapă deplasarea spre frontieră, încât în momentul decisiv să intre în luptă, suplimentând și întărind primul eșalon strategic”.

„Jukov a luat asupra lui rolul coordonării acțiunilor Frontului de Sud-Vest (care trebuia să atace dinspre intrândul de la Lvov) și Frontul de Sud, care s-a înființat pentru invadarea României. În lumina acestui plan, să vedem ce fac cei care au onorat selecția lui Jukov”.

„În 1941 se pregătea invazia în Europa. Stalin l-a ținut pe Voroșilov lângă sine: nu se așteptau victorii de la el, dar slugoiului lui Voroșilov, Hmelnițki, i s-a permis să se distingă pe câmpul de luptă. Voroșilov știa unde se va hotărî soarta războiului și l-a trimis exact acolo pe Hmelnițki: pe direcția românească, cea mai profitabilă. L-a trimis să lupte împotriva românilor, nu împotriva germanilor. Curmarea aprovizionării cu pentrol a Germaniei putea hotărî destinul Europei. Sarcina era fundamentală. Așadar lui Hmelnițki nu i s-a găsit loc în primul eșalon strategic, unde se vărsa sânge și erau victime omenești, ci în al doilea – care, trecând peste cadavrele primului eșalon, ridică stindardul deasupra sondelor petroliere. În acest scop Hmelnițki are cel mai puternic corp de armată. Tot în acest scop, Hmelnițki are în corpul de armată o divizie de vânători de munte”.

„Iată de ce afirm: atacul Frontului de Sud în România prezenta un pericol mortal pentru Germania, pentru că factorul surpriză era total – în România nu existau forțe care să riposteze și era imposibil să fie trasferate acolo după ce trupele sovietice ar fi incendiat exploatările petrolifere”.

„După părerea mea, dacă Jukov, Rokossovski, Konev, Krîlov, Potapov, Malinovski s-au adunat laolată împotriva României, atunci e treabă serioasă”.

„Să tragem concluziile. Începerea mobilizării secrete însemna intrarea în cel de-al doilea război mondial. Stalin a înțeles acest lucru și a dat conștient ordinul de începere a mobilizării secrete din 19 august 1939. Din această zi, oricum ar fi evoluat evenimentele, războiul nu mai putea fi oprit. De aceea, 19 august 1939 este ziua când Stalin a decis al doilea război mondial (în Europa – nota mea)”.

„Mobilizarea secretă trebuia să se încheie prin atacarea prin surprindere a României și Germaniei, la 6 iulie 1941. Concomitent, în Uniunea Sovietică trebuia decretată Ziua M, când mobilizarea se transforma din secretă în deschisă și totală. Mobilizarea secretă a fost orientată în sensul pregătirii agresiunii. Pentru apărarea țării nu s-a făcut nimic. Mobilizarea secretă a fost atât de colosală, încât nu s-a izbutit ascunderea existenței sale. Lui Hitler i-a rămas o singură șansă: să se salveze printr-o lovitură preventivă. Hitler l-a preîntâmpinat pe Stalin cu două săptămâni”.