Lorelei, un roman de fix doi lei

Pare rău c-o spun: „Lorelei” a lui Ionel Teodoreanu este pur şi simplu o caricatură de roman. Ăsta-i adevărul, chit că e o carte încă citită, iubită şi bine vândută, aproape ca „La Medeleni” (marea lui lovitură, şi singura cu valoare literară). Dat fiind că mie nu mi-a plăcut deloc, am să fac ceea ce eu nu fac niciodată cu romanele: am să vă povestesc acţiunea.

El, personaj prost realizat: înalt, 40 de ani, tânăr la faţă, dar cu părul alb – Richard Gere, ce să mai vorbim. Scriitor, profesor universitar, burlac. Succes devastator la femei, deşi el nu le bagă în seamă (!). Aţi recunoscut deja reţeta, e personajul tipic de vrăjit adolescente. Autorul care-l bagă la înaintare merge la sigur.

Ea, personaj ceva mai binişor făcut: adolescentă care se autosuspectează de talent literar, confirmat deocamdată de nimeni. Ea dă bacalaureatul cu El, care se indrăgosteşte de Ea (pam, pam!). Se căsătoresc şi sunt fericiţi. Wow.

Se bagă pe fir cea mai bună prietenă a Ei, care semnează Lorelei. Ăsta e tot clou-ul poveştii. Prietena semnează scrisorelele de amor, dar cea care le scrie este de fapt Ea, care în felul ăsta îşi seduce propriul soţ. Evident, El fiind bărbat, deci tâmpit, se îndrăgosteşte de Lorelei (adică de prietenă) şi-o ia şi de nevastă, după ce Ea moare de inimă rea (de apendicită, dar noi, fiind deştepţi, citim printre rânduri). În final, prietena (falsa Lorelei) îl înşală pe El, care se sinucide (nu fiindcă e înşelat, ci fiindcă află cine era Lorelei). Tragic, nu?

Acum, întrebarea este: de ce această varză de roman a avut şi are atâta succes? Cred că răspunsul e din categoria „Sandra Brown”: fetelor, nu disperaţi, dragostea (adică DRAGOSTEA!) există. Tot ce aveţi voi de făcut e să staţi cuminţi pe bucile voastre şi s-o aşteptaţi. O să vină sigur, uite-o aici după colţ! Şi e dragoste d-aia greaua, nu jucărie – dacă vă înşală fie şi cu gândul, El moare! Oh, este tragic, dar cât de adevărat!

Îhî. Are dreptate şi Costi Rogozanu ăsta, deşi altfel debitează măgăreli cu sacul; dar zice că „clasicii” literaturii, ai oricărei literaturi (şi cu atât mai mult ai celei române, care n-are nici 100 de ani) sunt treptat depăşiţi de scriitorii contemporani. Să dea dracu’ dacă n-ai perfectă dreptate, băi Costi!

Nu v-am convins? Lasă că scriu eu şi despre ăştia de acum, şi atunci o să vedeţi despre ce-i vorba!

SMS-uri de Paşte

În afară de mămăligelile obişnuie, alea cu pace, lumină şi iubire, de Paştele ăsta am primit şi câteva SMS-uri mai de Doamne-ajută, al cărui top five îl dau mai jos:

1. Dumnezeu să te ierte, că eu nu mai pot! (Samo)
2. Adevărat a-nviat! Allah Akbar! (Erick)
3. Dă-mi voie să-ţi răspund cu tovărăşescul „Am fost informat”! (Alex)
4. Donc tu te moques de moi. Quelle histoire! (Cristi Samoil)
5. Tru băi Mihaie (Pavon)

Cum să fii câine

Vă semnalez un fragment de text oleacă genial: „Am întâlnit oameni de toată isprava, intelectuali finuţi sau băieţi de cartier, tipi gata oricând să se declare „câini până la moarte”. Pe bune, deşi mulţi ni-s prieteni, tot nu-i înţelegem. Obiectiv, da, ne dăm seama că în Ştefan cel Mare au fiinţat nişte jucători absolut lăudabili.[…]. Ei, tocmai d-aia, subiectiv, e greu de priceput: cum să ţii cu clubul Miliţiei şi Securităţii, în comunism, şi cu clubul unor învârtiţi ai tranziţiei, în capitalism?

Riscăm o ipoteză. Mulţi fani de-ai lui Dinamo (ăia de calitate, nu tâmpiţii de la peluză) se imaginează în rolul personajelor negative din anumite filme. Ştiţi genul – ăia care din ce-s mai negativi, din aia devin mai simpatici. Trebuie să fii cu adevărat un tip dur pentru a ignora toată antipatia adunată în jurul tău. Trebuie să fii o persoană specială pentru a-ţi asuma riscul de a iubi o echipă urâtă de majoritatea muritorilor români. Trebuie să ai o minte dialectică pentru a împăca parafrazele după Platon, Ţuţea şi Vulcănescu ale lui Cornel Dinu cu panseurile adânci ale lui Cristi Borcea şi Vasile Turcu. Da, trebuie să fii câine.”

Acesta este un fragment de text din articolul domnului Viorel Moţoc, „Mîine pînă la moarte”, publicat în Academia Caţavencu, numărul 9, 3-9 martie 2010, pagina 20.

Viaţa unui om singur

Citesc în disperare volumul postum de amintiri al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Desigur, m-am apucat de carte din motive strict egoiste, sperând să aflu scandaluri din aşa-zisa „lume literară” din România, dar mai ales vreun pont-două despre cum să acced în această cloacă (visul meu dintotdeauna: scriitorii îşi petrec viaţa bând, bârfind şi spionându-se unii pe alţii. Mi se potriveşte ca o mănuşă, ăsta este exact caracterul meu!).

Până acum nu sunt cu nimic dezamăgit, aş zice doar un pic surprins de lipsa de talent scriitoricesc a autorului (oricum, el dispreţuieşte profund „talentul”), precum şi de rigoarea cu care îşi duce ideile până la capăt. Idei reci şi seci, dar de necontrazis. Există şi un capitol fascinant, al 24-lea („Altă Românie”), în care Marino reuşeşte un tur de forţă în cel mai pur stil Aida B, descriind cu lux de amănunte defectele „caracterului naţional” al românilor. Impresionant, un adevărat rechizitoriu. Îmi permit totuşi să nu fiu de acord cu el decât în procent de, să spunem, cel mult 60%. O să revin ulterior asupra subiectului, după ce termin cartea (mai am două capitole).

Iată şi un citat, care mă priveşte direct: „O ţară în care dacă începem în tragedie, terminăm totdeauna şi cu certitudine în derizoriu, parodie şi băşcălie. O înclinare naturală cvasimorbidă spre denigrare, calomnie şi bârfeală. O furie demolatoare mereu refulată ţâşneşte, parcă prin toţi porii, când nici nu te aştepţi. Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Caţavencu, în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest „specific naţional”. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializeată totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune.”

Maestre Marino, dumneavoastră sunteţi mort de.un cincinal, dar să-mi permiteţi să vă dau replica, că d-aia sunteţi om de litere. Spuneţi că nu de băşcălie are nevoie România, ci de construcţii literare solide. Nu e nevoie de Berile de Aur, e nevoie de Biografia ideii de literatură. Eu zic că e nevoie de toată lumea. Şi de dumneavoastră şi de de-alde mine. O cultură vie are nevoie şi de produse de larg consum, şi de mari opere de sinteză.

Şi mai e ceva: fiecare să facă ce ştie mai bine. Dumneavoastră scrieţi o lucrare în şapte volume, pe care o consultă oamenii la bibliotecile de specialitate. Eu scriu o cărţulie de nici 100 de pagini, pe care omul o cumpără din gară şi o uită-n tren, la coborâre. Corect. Dar dacă Adrian Marino ar fi scris un roman umoristic, l-ar fi scris prost. Nu râdea nimeni. Dacă Mihai Buzea scrie o operă de sinteză, ar râde şi curcile.

Ergo, lăsaţi-l pe Buzea cu micile lui glumiţe de autobază, şi acoperiţi dumneavoastră rafturile bibliotecilor cu lucrări de sinteză. Altfel ne călcăm pe picioare şi nu s-alege nimica. Nici că-că, nici că-că!

Paradoxul lui Epimenide

Redeschidem nerăbdători „dosarul Aida”, că şi aşa am lăsat-o destul în pace, e cazul s-o mai zgâlţâim niţel, că poate i s-o fi făcut dor de noi!

Ergo, ne amintim de Paradoxul lui Epimenide cretanul, care a zis „Toţi cretanii sunt mincinoşi” (evident, marea şmecherie a „paradoxului” e că nu se poate distinge între fals şi adevărat; mare chestie!). Şi retorcăm la rândul nostru: românca Aida a zis că românii sunt varză (inclusiv mincinoşi). Minte ea sau spune adevărul?!

Încheiem: sus Aida, că-i subtilă, jos Epimenide, că-i tolomac! Vom reveni într-un post ulterior (tot anti-Aida, evident).

Prin grija AFC-ului...

Comparatista

Iată că după aproape o lună de pauză, am revenit pe blog. Nu că aş avea ceva de spus (ca de obicei, n-am!), dar ca să am satisfacţia de a vitupera: „Credeai c-am murit, neică?!”.

Bun, acestea fiind zise, să trecem la subiect: azi, mentalitatea comparatistă. Am vrut iniţial să botez acest post „Femeia comparatistă”, până mi-am dat seama că, de fapt, bărbaţii împărtăşesc din plin acest model de gândire. Doar că îl aplică la alte sfere de interes.

Concret, e vorba de psihoza „fostul meu prieten era mai cu moţ decât tine”. Evident, formularea asta e tipic feminină, şi mai mult, aparţine femeilor care gândesc puţin şi în scheme simple. Femeile ceva mai deştepte şi bărbaţii gândesc de foarte multe ori după acelaşi tipar, dar formulează ceva mai elaborat. Iar când e vorba de altceva decât de fosta relaţie, poţi fi chiar indus în eroare, în primă fază.

Exemple: se întoarce un amic (să zicem) din Germania şi începe un mega-discurs comparatist între situaţia de acolo şi cea din România: „păi autostrazile lor... faţă de gropăciunile noastre... etc”; „curăţenia şi punctualitatea lor... faţă de jegul şi nesimţirea de la noi... etc”; nu mai continui pentru că toţi cunoaştem foarte bine astfel de diatribe, unii din auzite (ca mine), alţii din vorbite (ca voi). Mereu şi mereu, ascultând genul ăsta de trăncăneală, mă întrebam: da’ omul ăsta CHIAR nu observă că plictiseşte? Că pe nimeni nu interesează limbile pe care le dă el pe curul neamţului?!

Am asistat la o filipică asemănătoare la o fată care venea din China. Am auzit-o şi de la unul care fusese prin Moscova. Nu mai spun de extazele cocalarilor care se-ntorc de la Istanbul. Sau din Grecia. Sau îmi amintesc (fără nici o plăcere) de o fostă iubită de-a mea, care-l ridica ritualic în slăvi pe fostul ei prieten („un om excepţional, din toate punctele de vedere”). Dar despre ce este vorba, de fapt?

În final, cred că m-am prins. Mesajul esenţial este: „eu am avut acces la o realitate superioară, la care tu n-ai avut acces, şi nici n-o să ai vreodată”. Şi ce-i cu asta?! Păi, e: cele mai multe „discuţii” dintre doi oameni nu sunt schimburi de informaţii sau de idei, ci „dueluri” de poziţionare. Adică io stau de vorbă cu tine nu ca să aflu ceva, ci ca să te conving că eu ocup o poziţie socială mai înaltă decât a ta. Exact ca animalele: când doi câini se întâlnesc, se mârâie şi eventual se şi bat, până când stabilesc clar care are poziţia dominantă şi care are poziţia subalternă. Şi animalele gregare (câinii), şi animalele teritoriale (pisicile, de pildă) recurg la asemenea conflicte de „clarificare ierarhică”. Şi noi, oamenii, din păcate. Care, tehnic vorbind, suntem atât dihănii gregare cât şi teritoriale.

Ergo: dacă „instanţa” mea reprezentativă (fostul prieten, actuala maşină, un zbor la clasa Business, o vacanţă la Dusseldorf, o cină la restaurantul japonez, salariul, etc), e mai grozavă decât a ta, atunci eu îţi sunt superior ţie şi tu trebuie să recunoşti asta. Dacă tu gândeşti ca mine, foarte bine, am câştigat. Dacă însă tu nu dai doi bani pe toate jucăriile mele („instanţele” de mai sus), eu rămân de prost. Şi mă enervez.

Ce pot face? Să-mi schimb mentalitatea comparatistă? Şi să rămân fără reperele mele de cocalar?!

Mai bine crăp!

p.s. La mulţi ani, Luana.

Caţavencii vechi şi noi

Vă mai amintiţi (ce butaforie!) de inubliabila nuvelă ”Puiul” al marelui nostru Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti?

(zic ”mare” pentru că n-am putut să-l sufăr niciodată, steaga lui de dobitoc!)

Aşa sunt şi io acu’, mă nenică: ce să fac?! Să rămân cu ăia care pleacă? Sau să plec cu ăia de rămân?

Mai bine mă organizez cu Grig Bute şi pornim un proiect in-dependent: Caţavencu mic, foarte mic, ediţia pentru loseri. Ca să nu existe dubii, am să vă dau de acum secretele casetei redacţionale: Grig Bute – toată munca; Mihai Buzea – nu face nimic, dar ia toţi banii; cei care se vor alătura ulterior proiectului – îl vor susţine pe Bute şi îşi vor dona banii lui Buzea.

Vă aşteptăm la acest număr de telefon. Va fi luat în considerare orice CV însoţit de o damigeană burduhoasă, umplută cu ce trebuie (se primeşte şi d-aia de corcoduşă).

Roberto Luongo

Vrei portar, Doane?

Uite portar, mă, zbanghiule!

Vancouver 2010

Nu discut de căcănari: Germania, Norvegia, Letonia, Belarus... nişte neica-nimeni. Discut aici de barosani.

Cehia... putea mai mult. În amintirea marii echipe de pe vremuri, domnilor, io atâta vin a vă zice: nu-i judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.

Elveţia?! Nişte amatori. Oriunde şi oricum, amatori cât cuprinde.

Rusia. Pot ieşi la toaletă, domnu’ diriginte?

Suedia, of, of. Şi când mă gândesc de bietul don Răducu le plăteşte la aştia impozit pe venit, zău că-mi vine să mă iau cu mâinile de chelie!

Slovacia. Uriaşă prestaţie, uriaşă! S-au bătut până în ultima secundă, cu un curaj, determinare şi ambiţie demne de o naţiune de o sută de ori mai mare. Şi mai ales mai bogată. Bravo slovacilor, bravo, mă!

Statele Unite, ocupantele unui meritoriu loc doi. Mă rog. La banii lor, puteau să cumpere pur şi simplu Jocurile Olimpice şi să le facă parc de distracţii, un fel de Olimpicsland.

Canada. Aţi văzut finala aia cu toţii, mai e ceva de comentat? Campionii! A, că mai aud şi mârâieli, că erau la ei acasă, că patinele, că arbitrii, că hâr, câ mâr... băi, la coteţ! Au câştigat pe bune, absolut, ei sunt campionii!

Finlanda, prima şi ultima eternă iubire gicsoniană. Nu poţi judeca o iubire. Adică, da, poţi: trădând-o. Ceea ce io unul n-am de gând să fac. Pentru detalii, citiţi-l pe Nea Nae.

Confutaţia lui Grecku

“Omu’, ca tâmplarul: trăieşte ce trăieşte şi dup-aia moare!”, behăia satisfăcut d-l Grecku, acum vreo 13 ani şi ceva.

Ce să mai zici?!

Memoriile lui Napoleon

Spre deosebire de memoriile mele (nişte prăpădiţenii de DDR 400, două de 512 şi una de 256), memoriile lui Napoleon sunt ceva extrem de bazat, dar şi greu de citit: ediţia care mi-a picat mie-n labe („mi-a fost împrumutată cu largheţe”, cum se zice-n lumea bună), conţine doar patru campanii, din 20 câte-a purtat Napoleon: prima campanie din Italia (când era el doar general-şef), cea din Egipt (asemeni), a doua campanie din Italia (era deja prim-consul), şi Cele 100 De Zile (când era el împărat de-a doua). Repet, o lectură greoaie, fascinantă prin nimic, dacă nu cumva ai umblat de mic la istoria militară; altfel rişti să remarci, ca un sărman amic de-al meu, când a găsit în biblioteca mea ”Arta războiului” a lui Sun-Tzu: „Vai... ce copilării!”.

Se impun totuşi două observaţii, asta ca să nu zic c-am pierdut timpul degeaba cu Napoleon şi tot felul de alte frustrări:

a mic, citatul de la pagina 229 (volumul folosit de mine: „Napoleon. Memorii”, Editura Militară, Bucureşti, 1981, traducere Nicolae Popescu-Tudor, vol 1, pg. 229, cap. „Observaţii asupra operaţiilor militare din campaniile din anii 1796 şi 1797 în Italia”): „Când o naţiune nu are destule cadre şi un principiu de organizare militară, îi va fi foarte greu să-şi organizeze o armată” – referire directă la tentativa Papei de a organiza o armată pe baza entuziasmului religios al populaţiei Romei.

Vedeţi, domnilor colegi ai mei din armată? Păi vedeţi c-am stat nopţi întregi degeaba la bere, cînd răspunsul era sub nasul nostru?! Asta e toată şmecheria: o naţiune-stat (cum încă suntem toţi) are nevoie de armată nu ca forţă de bătaie, ci ca principiu de organizare pe baza căruia poate fi refăcută structura socială, în caz de catastrofă (naturală sau umană). Păi de ce credeţi că prima grijă a comuniştilor a fost să politizeze armata?!

be mic: în Memoriile astea, Napoleon săracul este un blogger extrem de slab. Foarte auto-apreciativ, complet lipsit de modestie, chiar dacă se străduieşte în disperare să fie obiectiv. Scuza lui e că le-a dictat atunci cînd ştia că moare (otrăvit cu arsenic de către medicul său personal, asta în treacăt fie spus). Ne-scuza lui e că putea să aibă cât de cât umor, ca să n-am şi eu senzaţia că mestec rumeguş. Sau că rumeg talaş.

ce mic: nimic despre Campania din Rusia! Nimic, adică, despre cea mai proastă idee a lui, care l-a dus direct la dezastru! Așa, mersi. Hai să ne trecem în revistă numai reușitele, la bilanț, și să ne facem că n-am făcut dobitocii! Foarte dezamăgitor... putea mai mult domnul autor, dacă tot știa că moare. Că m-a dezamăgit, asta mai e cum mai e, dar că m-a plictisit, asta e impardonabil! Nu accept așa ceva! Mie să-mi dea banii înapoi!

Întrebare: cum îi voi plictisi eu pe alţii, peste exact 195 de ani...?!
 
Admiţând că limba română va supravieţui până atunci.

Lupul de mare, penibil cât răsare

În actualul local al unei bănci vestite (Eximbank?!), în spatele fostului magazin universal ”Cocor” (după cum vedeţi, io sunt făcut numai din chestii de tip Fostulescu...), era pe vremuri un alt magazin universal, pe nume ”Vulturul De Mare” (nu ştiu de ce-l chema aşa, că acolo se vindeau hăinuţe pentru bebeluşi, nu binocluri pentru bird-watching). Oricum, acel magazin uitat n-are oricum nici o legătură cu acest post.

Ei bine, marele nostru prieten (şi mecena, dar despre alta într-un post ulterior) K-isă, a considerat necesar să-mi dăruiască romanul ”Lupul de mare” al lui Jack London, ştiind prea bine că sunt un fan de-a dreptul fanatic al acestui scriitor – de fapt, Jack London poate fi numit mai degrabă un ”fenomen literar”, decât un scriitor pur şi simplu! Aşa, mersi, poţi la o adică să-l confunzi cu cine ştie ce cretin asexuat, gen Marcel Proust sau Honore de Balzac, ca să nu mai zic de d-alde Mihail Drumeş...

Sau chiar cu domnul Gika, după ce-o muri.

Din păcate însă, ”Lupul de mare” este, de departe, una dintre cele mai nereuşite cărţi ale marelui Jack London. Aici, mai bine ca oriunde în opera lui (poate cu excepţia lui ”The Iron Heel” – să mă scuzaţi pentru îngâmfare, dar io aşa am citit-o, că era lectură obligatorie şi dădeam examen din ea), se văd limitele autodidactului: genial când descrie ceea ce ştie de pe pielea lui (viaţa marinarului, în vreme navigaţiei cu pânze), dar complet penibil când se avântă în alte sfere (iubirea cu o fată din ”lumea bună”).

Ergo: bloggeri, lăsaţi-vă de cioace şi scrieţi numai despre ceea ce vă pricepeţi! Daţi-i bloggeritul ce-i al bloggeritului şi lăsaţi dracului în pace domeniile în care sunteţi pafarişti, că vă faceţi dracului de râs!

Sfat pe care mi-l dau în primul rând mie, en passent fie spus...

Cât de prost mă crezi, Costicklă?!

După cum prea bine se ştie şi cunoaşte, între mine şi onorabilul Don Costicklă există relaţii de rudenie şi prietenie care durează de zeci de ani (de fapt, de-un secol şi ceva, în materie de rudenie). Totuşi, între mine şi Don Costicklă s-a lăsat o umbră rău-prevestitoare, datorită penibilelor alegeri prezidenţiale din 2009.

Bref: Don Costicklă a fost anti-preşedintele în funcţie, iar eu pro-preşedintele în funcţie. Nu vreau să tastez nume proprii, pentru că, din punctul meu de vedere, aceasta este exact esenţa problemei.

Ce zic eu (nu că ar avea vreo importanţă ce zic eu): politica sunt doctrinele.

Ce zice Don Costicklă: politica sunt oamenii.

(A se observa dificultatea de a reda aceste idei din engleză în română, datorită diferenţei de număr (ca şi categorie gramaticală), nu de gen!).

Ergo, Don Costicklă mă piţigăie la cap cu minunatele porcării pe care le face preşedintele ţării (singur sau prin marele său prim-ministru). Eu însă vin şi mi ţi-l iau pe Don Costicklă pe partea aialanta: cu ce alternativă vii...?!

Adicătelea, Don Costicklă, io sunt ăla ne-consecvent?! Că votez candidatul de dreapta în turul doi?! Dar tu, că mergi cu omul stângii, ce-oi fi, bre?

Bine, bre... cică dobrogenii-s uniţi şi se ţin de neam... oricum mă lămurisem de mult, de când cu domnişoara Dana şi cu pantofii ăia maro ai ei...!

Are si Aida dreptatea ei...