How long left?

Văcărești

Cristian Lascu a publicat un reportaj de excepție în revista National Geografic, intitulat ”Delta dintre blocuri”. Pe baza acestui material, trei televiziuni, și anume Digi 24, PRO TV și Antena 1 și-au anunțat atenția de a face la rândul lor câte un reportaj TV cu același subiect. Nu știu când o să le dea PRO și Antena pe ale lor, dar Digi 24 îl difuzează duminică, de la 18:30. Vizionare plăcută!

Despre ce este vorba: în cadrul proiectului de ”sistematizare” a Bucureștiului (mai cunoscut printre locuitori sub numele de Ceaușima), venise rândul și cartierului Văcărești. Un cartier sărac, situat în sudul foarte sărac al orașului, își luase numele de la un delușor pe care se afla mânăstirea Văcărești. Între delușor și albia Dâmboviței se întindea o mahala mlăștinoasă, plină de căsuțe semi-rurale cu grădini mari, populată de bulgari și de evrei. Asta până prin anii '60, când evreii au emigrat și locul s-a umplut de țigani; de atunci datează și porecla ”Valea Plângerii” dată de bulgarii rămași, dat fiind că țiganii le-au cam distrus economia: cum sa mai cultivi zarzavaturi pentru piață, dacă noaptea ți se fură toate?!

Asta era situația când a-nceput Ceaușima, pe la mijlocul anilor '80. Toată zona dintre Șoseaua Olteniței și albia Dâmboviței a fost complet rasă de pe fața pământului. A rămas un peisaj postnuclear. N-a scăpat nici mânăstirea de pe deal. Zona mlăștinoasă a fost înconjurată cu un taluz de beton și urma să devină Lacul Văcărești, iar unde a fost mânăstirea s-au săpat niște fundații enorme, pe care urma să fie ridicat noul Tribunal.

Dar, după căderea regimului, totul a rămas încremenit în timp, vreo 15 ani bătuți pe muche, după care lucrurile s-au urnit: pe locul mânăstirii Văcărești se află acum mall-ul Sun Plaza și spitalul regina Maria, iar fostul viitor lac a evoluat nestingherit într-o zonă sălbatică, cu câteva bălți (de fapt, japșe – bălți de mică adâncime), stuf, păpuriș, sălcii și pășune, plus câteva petice aride, cu aspect deșertic (acolo betonul e la suprafață). Cum s-ar zice, un ecosistem în lege! Evident, ”pus în valoare” de câțiva țigani amărâți și de niște ciobani care își pasc oile pe acolo în timpul verii. În rest, nu vine nimeni să se dea pe fundul lacului Văcărești.

Evident, în afară de mine. Am descoperit locul prin 1993 sau 1994 și de atunci mi-a devenit un loc familar de preumblare. Uneori mai văd câte un alt mizantrop care se plimbă, dar ne evităm reciproc. Mai sunt și câțiva pescari, bașca țiganii sus-menționați: asta e toată populația umană a celor 190 de hectare ale fundului de lac.
Vă dați seama că, în condițiile astea, viața vegetală și animală prosperă: e plin de dihănii. Mici, nepericuloase (în afară de câini), dar dihănii!

Dar, însă: nici vegetația luxuriantă și nici animalele sălbatice nu ar putea trăi acolo fără o sursă de apă. Iar această sursă de apă există, doar că pentru mine reprezintă un mare mister: e un izvor natural, sau e vorba de o țeavă spartă din rețeaua de alimentare a orașului? După debit, a doua ipoteză e mai plauzibilă; după faptul că ”izvorul” curge neîntrerupt de 25 de ani, îmi închipui că nicio rețea de alimentare nu-și poate permite asemenea pierderi. Poate doar una românească, mai știi păcatele?!

Nu mă întrebați ce se întâmplă când plouă și de ce, în 25 de ani, apa pluvială nu s-a acumulat astfel încât lacul să se umple: simplu, are evacuare. Există niște tuburi de scurgere (mari, de 2 metri diametru) care fac legătura cu albia Dâmboviței. Când se topesc zăpezile, pe acolo se devarsă ”surplusul” de apă, iar sistemul se autoreglează: japșele rămân japșe, iar zonele aride nu se înierbează.

Concluzie 1: urmăriți reportajul la TV sau cumpărați revista și citiți-l. Merită!

Concluzie 2: nu sunt nebun. Faptul că de atâția ani mă duc în locul ăsta, unde nu se duce nimeni, arată că nu sunt eu bolnav cu capul, ci am descoperit mai repede un loc magic, o mică minune a Bucureștiului.

Concluzie 3: dacă există vreo persoană care să cunoască răspunsul corect la întrebare (”Japșele au fost create de un izvor natural sau de o țeavă spartă?”), rog să mă informeze și pe mine. Reportajul lui Cristi Lascu e sublim, dar din el lipsește cu desăvârșire această informație.

Oarecum esențială. Și care constituie obiectul acestui post.

La Mulți Ani, România!

Bugetăreli fără comentarii

Socialism

Azi, Antonis Samaras versus Evangelos Venizelos. Boris Tadici versus Tomislav Nikolici. Nicholas Sarkozy versus Francois Hollande. Dreapta versus stânga. Pe cine pariem, asta-i întrebarea!

Din punctul meu de vedere, problema nici nu se pune, atâta timp cât ”stânga” europeană înseamnă ”socialism”, iar eu m-am născut și am crescut într-o colonie penitenciară care se numea ”Republica Socialistă România”. Socialismul ăsta, trăit pe pielea mea, era în plus și ”multilateral dezvoltat” - m-am lămurit, mulțumesc! Tot ceea ce îmi doresc e să am parte, cât s-o putea, și de capitalismul multilateral dezvoltat, că pe ăsta ”slab dezvoltat” îl tot experimentez din '89 încoace – și cu ăsta m-am lămurit, mulțumesc! Bun, deci punctul meu de vedere e clar: sus dreapta, sus capitalismul, sus democrația! Jos stânga, jos socialismul, jos autocrația!

Bun, politică am făcut, acum să trecem la treabă: la fel ca mine au trăit zeci de milioane de europeni, care acum sunt adepți convinși ai politicilor de stânga. Cum se explică?

Prima explicație (și cea mai comodă) este interesul imediat, sau dorința de a profita pe termen scurt. Adică redistribuirea resurselor. Dacă eu n-am decât o chiflă, iar tu ai 15 chifle, ”soluția” e ca tu să-mi cedezi mie 5 chifle, că doar n-oi muri dintr-atâta lucru: oricum îți mai rămân 10. Asta se cheamă, simplificat, socialism. În fața promisiunii de a primi ceva, imediat, foarte mulți se gândesc ”WTF, de ce alții să profite de împărțeală și eu nu?!”. E o gândire simplă, ușor de înțeles și nu foarte interesantă.

A doua explicație e la fel de simplă și încă mai neinteresantă: eu sunt ăla care împarte chiflele. Evident că-mi convine să existe o ”împărțeală”, nu să nu existe, pe principiul ”Cine-mparte, parte-și face”. Principiul oricărui guvern socialist (și cu atât mai mult al unuia comunist, care tranșează problema de la rădăcină: ia toate chiflele). Banal.

A treia explicație, adică lipsa ei, e cu adevărat cea provocatoare: socialismul din convingere. Adică eu am 15 chifle și vreau să le împart, dar cu condiția ca toți cei care au chifle, multe sau puține, să facă la fel, ca să nu cad eu de prost (asta e diferența între un filantrop și un socialist: primul n-are o problemă în a cădea de prost, al doilea are). De ce?

Aici vin eu cu o ipoteză extrem de gicsoniană: nevoia de restart. Despre ce este vorba?

Cu foarte puține excepții (cam 5% din totalul omenirii, estimez), nimeni nu se simte bine în pielea lui. Nici eu, ca să fie clar! Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi vrea ceva, simte nevoia de o schimbare. Tu vrei concediu. Altul vrea mărire de salariu. Al treilea vrea alt job (șomerul vrea un job, oricare!). Flămândul vrea mâncare, săracul vrea bani, adolescentul vrea sex, datornicul vrea bailout (ce-o mai fi și aia!), Dănel vrea una după ceafă. Et caetera. Esențial e că toți vrem schimbare. Dar schimbarea, dacă e doar personală, e riscantă: dacă eu schimb ceva, iar alții nu, și schimbarea se dovedește greșită – asta înseamnă că numai eu am picat mesa, alții stau și râd de mine și cu curul! Cum anulez acest risc, dar obțin totuși schimbarea, restartul? Prin generalizare. Atunci când dai un restart social, cum doresc socialiștii, ești acoperit din punct de vedere al riscului: dacă treaba iese urât, o pățesc toți, nu numai eu. Dacă iese bine, ies și eu bine, iar în plus am și imensul avantaj psihologic de a putea rosti vorbele magice: ”Vedeți? Păi nu v-am spus eu? E, cine-a avut dreptate?”.

”Și, ce”, parcă îi aud pe socialiști replicând, ”atunci să nu schimbăm nimic, niciodată? Asta vrei? Să încremenim toți for good and for ever, doar pentru că ți-e ție frică de schimbare, ca tuturor retrograzilor și fasciștilor? Ha?”. Nu, stângiști dumneavoastră, nu asta vreau. Când aveți voi chef de schimbare, schimbați! Dar nu pe banii mei. Nu vreau restart social. Nu doresc să fiu egalul vostru – dacă vreți egalitate, fiți egali între voi. Dați-vă restarturi personale, dacă țineți neapărat: fumați ceva, îmbătați-vă, plecați într-o călătorie, dați-vă demisia, oferiți-vă voluntari pentru vreo cauză, tăiați-vă cu lama, dați muzica mai tare, huiduiți la meci – orice doriți.

Și eu îmi dau restarturi, și chiar foarte des. Dar nu implic pe nimeni cu de-a sila: vrei să te gicsonizezi alături de mine? Bun, perfect, unge-ți bocancii și hai. Nu vrei? Și mai bine: du-te la miting.

Scrisoare către Sandra

Dragă Sandra,

când vei citi aceste rânduri, eu am să fiu mort. Poți avea deci încredere că nu te mint. Chiar dacă ți se spune de peste tot să nu ai niciodată încredere în ce spun Tolerații, gândește cu mintea ta și încearcă să te desprinzi de cuvântul Războinicilor.

Pentru că Războinicii mint! Citește mai departe, chiar dacă ceea ce citești te șochează și te îngrozește, chiar dacă nu-ți vine să crezi sau te sufocă indignarea: Preoții mint! Războinicii Luminii mint! Numărătoarele mint! Tot ce vi s-a spus este minciună, minciună și minciună! Ați fost îndoctrinați de mici cu o teorie inumană și demențială, care va duce la extincția speciei umane! Singurii care cunosc adevărul sunt Tolerații, dar ei tac de frică!

Ți-au spus că nu ai părinți, că ești un Copil al Luminii. Te-au mințit: ai părinți care sunt în viață, care te iubesc și se gândesc mereu la tine. Dar ei sunt în munți, în Rezistență – da, ăsta este adevărul, ei sunt “Criminali ai Întunericului”, cum v-au învățat pe voi să-i numiți. Și eu sunt un astfel de Criminal, sau, mai exact, acum când citești tu, am fost. Eram unul dintre Criminalii Infiltrați, unul dintre aceia despre care ai învățat tu că sunt cei mai periculoși dușmani ai Luminii. Asta, cel puțin, e adevărat: da, noi cei care trăim infiltrați printre Tolerați suntem cei mai periculoși inamici ai acestui regim. Și, da, nu ne dăm înapoi de la nimic ca să-l distrugem.

Sandra, lumea nu a fost totdeauna așa cum o știi. Lumea pe care o cunoști tu este o lume nouă, foarte nouă, nu are mai mult de două decenii. Vi s-a spus că înainte ca Lumina să pogoare asupra lumii, aceasta era cufundată în Întuneric și că nu are rost să vă bateți capul cu ce era pe lume pe vremea Întunericului. Ei bine, are!

Are rost. De aceea tatăl tău se ascunde prin munți, c-o armă-n mână. De aceea mama ta tremură de frig într-o peșteră, lihnită de foame, îngrijind răniți și distribuind rații. De aceea eu mi-am petrecut ani și ani îmbrăcat în zdrențe, făcând munci fizice alături de nenorociții de Tolerați: pentru ca tu să poți avea parte de hrană suficientă și de bună calitate, de care au parte numai îmbuibații regimului (ai “Luminii”!): Preoții, Războinicii, Numărătoarele. Era esențial ca tu să crești mâncând pe săturate, pentru că acolo sus în munți hrana e puțină și săracă, iar copiii în creștere au nevoie de resurse abundente, altfel nu devin adulți sănătoși. Acum, însă, ești destul de mare ca să fii împreună cu ai tăi, așa încât e timpul să primești și hrană spirituală, să poți rezista șocului adaptării. Tot ce a fost până acum alb va fi negru de azi înainte, și invers. De aceea îți scriu această scrisoare, pe care o vei primi după moartea mea: să te pregătești pentru a te naște a doua oară, ca ființă umană ce cunoaște adevărul, nu ca robot al Luminii, cum sunt toți aștia.

Sandra, noi cei din Rezistență (“Criminalii”) știm ce este adevărul, din simplul motiv că l-am cunoscut. Pe vremuri, înainte de nenorocitul de război care a adus “Lumina”, toți oamenii aveau parte de adevăr, era la îndemâna oricui. Noi nu îi spuneam așa, pe vremea aia se numea “informație” și circula liber, nimeni nu putea să-i pună botniță, deși unii ar fi vrut (iar acum au reușit). 

“Informația” era ceva foarte frumos, deși acum nici nu mai există cuvânt în limbă care s-o descrie: însemna, pur și simplu, că atunci când cineva îți spunea ceva, puteai să verifici. Înțelegi? Era ceva imens, imens (atunci nu ni se părea, abia pe urmă ne-am dat seama ce-am pierdut): cum ar fi, când un Preot vă spune ceva (“Lumina vă îmbracă, Lumina vă hrănește, Întunericul este scrâșnirea dinților!”), voi să puteți verifica dacă nu minte? Ei bine, înainte de război era la îndemâna oricui să verifice pe oricine. Cei ce aveau acces la informație nu puteau fi mințiți – decât dacă voiau ei să se lase mințiți. Atunci credeam că ăștia sunt o minoritate, dar după război am văzut cât ne înșelaserăm. Erau și pe vremea noastră oameni care nu aveau acces la informație, cum sunt Tolerații de azi, dar noi nu prea aveam de-a face cu ei. Altă mare greșeală, cum ne-am dat seama prea târziu.

Totuși, Sandra, înainte de război viața era frumoasă! Multe dintre lucrurile pe care vi le spun Preoții la cursurile de îndoctrinare sunt corecte: da, oamenii obișnuiau să-și mutileze propriul corp (noi numeam asta “tatuaje” și “piercinguri” sau “cercei”); da, obișnuiam să intrăm în Întuneric otrăvindu-ne cu diferite substanțe chimice (noi le numeam “stimulenți”: cafeină, nicotină, teină, etanol, sucroză și multe altele pe care le-am uitat); da, obișnuiam să ucidem ființe din alte specii pentru a le mânca (chiar și specii mamifere, da, este corect!); da, erau zeci de vopseluri, pentru piele, păr, unghii, țesături, iar femeile și bărbații le foloseau pentru a practica Arta Interzisă a Seducției (“Întunericul în formă pură”, cum se zice acum); da, fiecare om se gândea la sine însuși, fiecare avea câte un Proiect Propriu (o “Cale Sigură către Întuneric”, cum spun Preoții voștri), iar aproape nimănui (nu chiar nimănui, cum am văzut mai târziu) nu-i păsa de Proiectele Luminii; da, atunci exista ceva numit “bani” (trebuie să-l întrebi pe taică-tu, că eu nu am știut niciodată ce era acest ceva) care îi împărțea pe oameni într-un fel de caste (da, dar cât de flexibile față de cele de acum!); da, noi am risipit în mod catastrofal resursele planetei, ne-am distrat arzând petrolul și murdărind apele, iar pentru asta nu avem nicio scuză – dar Preoții voștri nu vă spun că, fără risipa noastră, nu izbucneau Războaiele Apei (măcar că acum se zice c-a fost doar unul) și nu ajungeau ei la putere – mă rog, nu s-ar fi “pogorât Lumina”!

Totuși, totuși, era o viață frumoasă, chiar și așa. Fiecare făcea tot ce-i trecea prin cap și nimeni nu vedea asta ca pe o Crimă Împotriva Luminii. Fiecare avea habitaclul lui unde își dădea Stingerea când avea el chef, și la Stingere nu ne număra nimeni! Sandra, pe noi nu ne-a numărat nimeni, niciodată, și dacă cineva ne-ar fi spus de casta Numărătoarelor ne-am fi îmbolnăvit de râs! Așa cum lumea de dinainte de război îți pare ție de necrezut (sau de neacceptat, oricum) la fel ni s-ar fi părut nouă lumea în care ai crescut tu. Nouă ni se pare inacceptabil acest regim și de aceea am ales să ne opunem, taică-tu în munți, iar eu sub acoperire. Tu vei fi alături de ai tăi, la un moment dat, și iată de ce este nevoie să accepți valorile lor, valorile lumii lor. Pe vremuri, acestea se numeau “democrație laică”, “societate civilă”, “libertate”, și alte denumiri care acum nu mai înseamnă nimic, pentru că au fost interzise de prea mult timp. Acum, toate acestea se cheamă “Întuneric”.

Viața nu e “suferință” și “pregătire pentru Lumină” cum v-au învățat. Viața poate fi opusul suferinței (pe vremuri aveam un cuvânt pentru asta: “plăcere”), iar “pregătirea” o poți face în multe feluri, nu numai în felul Războinicilor. Îmi amintesc, odată, când erai tu foarte mică, a chemat taică-tu oameni, mulți oameni, care să fie alături de el atunci când preoții de pe vremea aia (alții decât cei de-acum) te-au pregătit pe tine pentru lumină, într-un ritual copilăresc și înduioșător, în comparație cu cele dure și psihopate de acum. După acest ritual am intrat cu toții într-un fel de habitaclu specializat, cu totul diferit față de cele de azi, având un rol vag asemănător cu refectoarele voastre; “restaurant” era numele de pe vremuri al unui astfel de habitaclu. Știu că e greu de înțeles, dar habitaclurile de atunci, chiar și cele care aveau același rol, nu erau identice! E adevărat, chiar dacă incredibil. Cel în care am intrat era... nu știu cum să exprim asta... toți cei care am fost atunci acolo ne-am simțit onorați să intrăm în acel habitaclu anume și nu în altul, cu același rol. Erau acolo foarte multe lucruri care acum nu mai sunt pe lume, și ar fi foarte greu să le poți imagina, oricât de bine le-aș descrie. Era ceva care se chema “muzică” (un fel de secvențe de sunete, unele ale vocii omenești, altele artificiale), erau niște obiecte numite “baloane” care pluteau în aer, mesele erau rotunde, nu lungi și înguste ca în orice refectoar, iar pe ele erau așezate niște plante care se chemau ”flori”. Exista o tehnică prin care plantele, chiar dacă tăiate, nu mureau pe loc, pentru că erau hrănite, artificial, cu apă stocată în niște dispozitive anume, astfel încât ele rămâneau în viață mult timp și emiteau niște particule asemănătoare feromonilor umani, dar cu miros plăcut, particule care se numeau “parfumuri”. Erau acolo niște oameni, un fel de Tolerați specializați, care se numeau “bucătari” (ei știau să prepare hrana) și unii numiți “chelneri” (ei fuseseră instruiți să aducă hrana și s-o distribuie; știu că acum pare o prostie, dar așa era atunci obiceiul!). Multe lucruri de acolo sunt acum greu de înțeles, multe sunt și mai greu de crezut, dar poți avea încredere în cuvântul unui mort: așa a fost, Sandra!

Dar cel mai bun lucru era hrana: deloc, absolut deloc nu semăna cu arpacașul sintetic! Erau lucruri de mâncare care nici nu mai au nume, așa că am să încerc să ți le descriu folosind vocabularul sărac de astăzi (nenorocitul ăla de război ne-a sărăcit până și de limbă!).

Știi ce sunt ciupercile, am aflat că în școlile de Numărătoare se oferă la mari ocazii o asemenea hrană. Dar pe atunci ciupercile erau preparate cu totul altfel, amestecate cu o pastă care se numea “maioneză” și cu bulbii unei plante numite “usturoi”, care pișca în mod plăcut interiorul gurii, întocmai cum este interzis acum. Erau rădăcinile unor plante de care poate ai auzit, “sfeclă”, “țelină”, “cartofi”, dar și altele, multe, cărora li s-a pierdut până și numele, până și amintirea. Dar în afară de plante erau și alte lucruri care se mâncau pe vremea aia, deși voi ați fost educați să credeți că asta e o crimă. Noi nu gândeam așa, Sandra, și te rog să citești fără să te sperii, pentru că e prima dată când auzi de obiceiurile unei lumi stinse.

Erau trupurile moarte ale unor ființe care trăiau în apă, “creveți” era numele lor și NU erau mamifere! Erau mici și roz și aveau gust foarte bun. O mulțime am mâncat. Erau pe urmă bucăți din corpurile altor ființe acvatice, care se numeau “pești” și erau de multe, multe feluri, fiecare cu modul său de preparare și cu gustul său propriu - gusturi pe care le-am uitat, îmi amintesc doar că erau foarte, foarte bune.

Erau însă și bucăți de mamifere moarte, care fuseseră ucise în acest scop anume (adică, special pentru a fi mâncate); așa erau atunci obiceiurile. Unele se numeau “vaci” și aveau ochi frumoși și blânzi, iar carnea lor era roșu-închis la culoare. Altă specie mamiferă se numea “porc” și mirosea foarte urât, dar carnea era fragedă și zemoasă, foarte apreciată. Era și o altă specie, nemamiferă, înrudită cu șopârlele Preoților (pentru mine este foarte amuzant numele lor de acum: Sfinții Gușteri ai Luminii! Oamenilor timpului meu le-ar fi provocat un râs nestăvilit...); totuși, deși înrudite, acele ființe nu semănau cu șopârlele, erau altfel, mai mari, acoperite cu ceva care se chema “pene”, iar carnea lor era albă și moale, le plăcea mai ales femeilor.

Erau și acele substanțe chimice de care și-am pomenit mai sus. Dar ele nu erau obținute prin sinteză, cum se face azi, ci prin analiză, și de-aia erau bine tolerate de organism. În plus, exista un întreg ritual de ingerare pentru acele substanțe, complicat și nuanțat, iar oamenilor de atunci le plăcea foarte mult. Erau anumite cuvinte care trebuiau spuse, cu o anumită tonalitate a vocii; emisiile de hormoni sexuali erau stimulate, atât la femei cât și la bărbați, iar atracția dintre ei creștea pe măsură ce ritualul avansa; privirile oamenilor deveneau lungi și sticloase, iar glasurile lor, ezitante sau necontrolate, uneori; memoria nu mai avea capacitatea normală de înregistrare, iar oamenii se puteau exprima și comporta ilogic, fără ca societatea să-i condamne (deși uneori se mai întâmpla și asta, din moment ce mulți nu cunoșteau toate nuanțele ritualului).

Prima substanță pe care au ingerat-o oaspeții tatălui tău purta numele de “whiskey”. Era obținută din plante, mai precis din amidonul conținut în semințele unor plante care se numeau (se numesc și acum, dar vouă nu vi se spune) “cereale”. Aceste semințe erau supuse unui proces chimic natural de “încolțire” (un fel de naștere), iar apoi ucis printr-un proces fizic de “malțare” (un fel de ardere). Apoi erau amestecate cu apă și supuse unui al treilea proces, chimic, numit “fermentare” (un fel de alterare specială) și apoi unui al patrulea, fizic din nou, numit “distilare” (un fel de selecție a lichidelor). Ultimele două procese, “blenduirea” (un fel de amestecare) și “îmbătrânirea” (un fel de îndoctrinare ireversibilă) erau cele mai de durată și cele mai costisitoare, astfel încât substanța finală era rară și greu de obținut (de fapt, cuvântul corect este “scumpă”, dar nu știu să-ți explic acest termen, pentru că se referă la “bani”, concept pe care eu nu am reușit să-l înțeleg niciodată, cum ți-am zis). Nouă ne plăcea foarte mult “whiskey”-ul. Avea culoarea galben-închis și un gust arzător pe limbă, iar noi obișnuiam să îl răcim cu gheață. Unii alegeau să ingereze doar această substanță toată seara, alții treceau la altele.

O altă substanță se numea “vin”, avea cu totul alt gust și altă proveniență, deși era făcută tot din fructele unei plante, care acum nu mai există. Și această substanță trecea prin câteva procese de analiză, până când din fructele acelea (care erau de-asemeni bune la gust) rămânea un lichid, colorat într-o multime de culori, de la roșu-închis la galben-verzui, cu gust dulce-acrișor, cărora unora dintre noi le plăcea foarte mult, iar altora deloc. Îmi amintesc că mie și unui om pe care-l chema la fel ca pe mine (pe vremea aia toți aveam indicative compuse din litere, nu din cifre ca acum; indicativele acelea se numeau “prenume”) ne plăcea același fel de “vin”, și recipientele în care era adus erau așezate între el și mine, iar fiecare se străduia să ingereze substanța înaintea celuilalt. Era amuzant! Acele recipiente se numeau “butelii de sticlă” și erau sigilate cu un mic cilindru, care era obținut din pielea unei plante, jupuită de vie în acest scop. Planta nu era ucisă în urma jupuirii, pentru că scopul urmărit nu era moartea ei, ci era lăsată să trăiască și să-i crească altă piele, care să fie jupuită altă dată. Repet, obiceiurile lumii noastre erau diferite de cele de acum, dar rămân convins că lumea de atunci era mai bună, cu excepția risipei.

Cel mai rău lucru dintre cele întâmplate acolo, în habitaclul în care taică-tu îi convocase pe acei oameni, era practicarea deschisă a AIS (Arta Interzisă a Seducției). Sigur că, din punctul nostru de vedere, lucrul ăsta era cel mai bun. În scopul practicării acestei arte, femeile se pregăteau foarte mult, cu mare risipă de energie, timp și “bani”. Își alegeau cu mare, mare grijă țesăturile cu care își acopereau pielea; dar nu și-o acopereau complet, unele părți rămâneau neacoperite (de obicei, brațele și umerii), iar altele erau acoperite cu țesături transparente (nu te-ai fi gândit că o țesătură poate fi transparentă, nu? Dar AIS din asta era făcută, din nenumărate mici secrete care s-au pierdut sau au fost interzise odată cu “pogorârea Luminii”); mai ales picioarele, care puteau fi astfel privite de către bărbați de la glezne și până peste genunchi (uneori, până sub fese, ceea ce avea un nume caraghios, i se spunea “minijup”!). Știu că pielea neacoperită e acum o Crimă Împotriva Luminii, dar atunci nu era.

Dar asta nu e nimic. Femeile vremurilor mele mai făceau multe alte lucruri: își ardeau propria piele în niște habitacluri anume, “solarii”, unde erau produse artificial emisii de radiații UV; părul de pe cap nu și-l rădeau zilnic, ca acum, dimpotrivă, îl lăsau să crească până la lungimi de necrezut, apoi risipeau multe ore pentru a-l alcătui în tot felul de așezări stranii, al căror scop era de-asemeni închinat AIS; și unghiile erau lăsate să crească foarte mult, până ajungeau ca niște gheare, apoi erau vopsite în culori sau chiar pictate cu diverse imagini – iar asta făcea parte tot din AIS; tot în culori își vopseau pielea buzelor și pe cea a pleoapelor, iar pielea feței și-o ungeau cu vopseluri transparente; trebuie să admit că acest lucru nu mi-e clar, pentru că AIS era în general ținută secretă față de bărbați.

Acestea erau însă doar pregătirile, pe care femeile le făceau singure sau în grupuri mici, unisexuale; uneori apelau la niște Tolerați specializați, care să facă aceste pregătiri în locul lor, iar acești specialiști erau abilitați să-și practice arta asupra corpurilor femeilor, uneori într-un mod de necrezut (n-am să-ți explic ce însemna cuvântul “masaj”, pentru că oricum nu m-ai crede). Apoi, după aceste pregătiri, femeile căutau prezența bărbaților și atunci începea partea rituală a AIS.

Ritualul AIS avea două paliere de ceremonie, cum s-ar spune acum: primul palier se numea “dans” și consta dintr-o suită de mișcări ciudate, venite din cel mai adânc Întuneric, mișcări ce sugerau Întunecata Poftă de Împerechere! Este adevărat. Poate că e mai fantasmagoric decât tot ce ți-am scris până acum, dar este adevărat, Sandra. Erau obiceiurile lumii noastre și ne plăceau foarte mult.

Al doilea palier e un pic mai complicat de descris, și mi-e teamă că, oricât m-aș strădui, n-am să reușesc să îți dau măcar o idee vagă despre el. Poate că taică-tu, care a fost dintotdeauna un maestru al acestui palier din ritualul AIS, să-ți explice mai clar. Eu am să fac tot ce pot, dar mi-e teamă că degeaba.

Spre deosebire de primul palier, la care se femeile se pricepeau mult mai bine decât bărbații, la acesta din urmă rolurile erau egal împărțite între ambele sexe, și unii bărbați erau mai buni decât femeile la acest palier. Ceea ce se făcea de fapt poate fi bine descris cu vorbele Îndreptarului Crimelor Împotriva Luminii (pe vremuri, astea se numeau “păcate”): “Am vorbit cu mai multe înțelesuri”. Bărbații și femeile schimbau între ei cuvinte și priviri; cuvintele spuneau ceva, iar privirile spuneau exact opusul. Cuvintele erau menite să ascundă Întunecata Poftă de Împerechere, iar privirile s-o dezvăluie. Dar extrema complexitate a ritualului e greu de prins în câteva cuvinte, era nevoie de ani și zeci de ani pentru a fi învățată, iar unii n-o învățau niciodată – deși cele mai multe femei o învățau mai repede decât bărbații. Această parte a AIS se numea “flirt”.

Sandra. Chiar dacă multe din lucrurile aflate acum îți par caraghioase; chiar dacă altele îți par vrednice de dispreț; altele, poate, îngrozitoare și barbare; iar unele, în sfârșit, Criminale – nu uita că vei descoperi de acum o altă lume, în întregime nouă și necunoscută pentru tine, o lume cu niște obiceiuri diferite de ale tale, dar care are frumusețile ei, multe, și ciudățeniile ei, încă și mai multe. NU o respinge! NU o judeca fără s-o cunoști mai întâi! Dacă diferențele ți se par prea mari, roagă-l pe taică-tu să-ți povestească despre un om din vechea vechime, pe care îl chema Platon și care a scris o carte numită “Republica”; în acea carte era ceva numit “alegorie”, un fel de poveste, și taică-tu cunoaște din tinerețe acea poveste ce se chema “alegoria peșterii”. El îți va explica mai bine decât mine, iar tu vei înțelege. Eu mi-am făcut treaba cât am putut mai bine. Era datoria mea. Pe vremuri, înainte de-a fi gunoier în lumea voastră, am fost scriitor într-a noastră.

A se înmâna, după moartea mea confirmată, Sandrei D., fosta cursantă nr. 89478 a Sfintei Școli de PreaFericite Numărătoare din Clusterul de Habitacluri nr. 1017

Reflecții de Ziua Mondială a Teatrului

Se spune că excentricul director al teatrului din Cluj ar fi exclamat: ”Bă, actorii mei fură, altfel nu se poate! N-au cum să trăiască din salariul pe care li-l dau eu, aici la teatru: deci, fură!”. Pare o butadă, așa, un jeu d'esprit, dar nu e. Să vedem.

În funcție de vechime, actorii sunt împărțiți în șase categorii de salarizare, plus una suplimentară, pentru maeștri. Un actor debutant, încadrat în categoria a șasea, angajat cu carte de muncă, încasează un salariu lunar de 450 de lei. Pe treapta superioară, unul cu categoria a cincea primește 580 de lei pe lună. Salarizarea crește vertiginos odată cu categoria, astfel mândrul deținător al categoriei întâi ia în mână 1400 de lei. Maeștrii, cei cu ”1 A”, iau ceva mai mult (nu se știe cât). Din banii ăștia, actorul trebuie să locuiască undeva, să mănânce, să se îmbrace, să-și crească copiii și să ne facă să plângem și să râdem. Îhî.

Asta, la stat. La teatrele particulare din București, un actor tânăr poate primi între 50 și 150 de lei pe reprezentație, iar un consacrat între 3000 și 5000. Evident, consacratul ia bani și pentru repetiții. Tânărul, nu. De-asta se calcă în picioare toți actorii tineri să joace în telenovele sau să apară în reclame!
Asta, în capitală. În provincie, actorii se îmbogățesc cu viteza unei pandemii din următoarele activități: ”voci” la radio, clovni la petrecerile de copii, ursitoare la botezuri și Moși Crăciuni de sezon.

Nu trag nicio concluzie. Sunteți cititori cu vechime, puteți și singuri. Vreau doar să le urez tuturor actorilor din România un sincer ”La Mulți Ani!” și să-i rog să mă-nvețe și pe mine să fur. Ca și-n presă e greu cu banii. Da' parcă nu chiar ca-n teatru!

Ce am auzit de la alţii

Iată o carte care te pune pe gânduri, şi dacă eşti prost, şi dacă nu eşti. Pentru proşti delicios de citit, din cauza limbii vetuste în care alege să scrie autorul (atât gramatical, cât mai ales din punct de vedere al vocabularului): proştii se vor linge pe buze şi vor căuta "greşeli" în text, pe care le vor găsi (cred ei) din belşug. Aici e o nuanţă destul de lunecoasă: fiind un organism viu, cu evoluţie rapidă, limba se transformă foarte repede (deşi pot exista perioade de încremenire). "Greşeli" de fapt nu există, ci doar inadaptarea instanţei legiuitoare a limbii (Academia Română, în cazul românei, prin intermediul DEX) la schimbări. Concret, Radu Rosetti foloseşte peste tot forma "însămnat" în loc de "însemnat", deci e în urmă faţă de DEX, pe când noi nu mai folosim aproape deloc cuvântul ăsta, aflându-ne deci cumva înainte faţă de DEX.

Ce vreau să spun cu asta: de prea multe ori sunt întrebat, referitor la un cuvânt, "Dar cum e corect? Se spune pururea sau pururi? Se spune de-asemenea sau de-asemeni? Se spune nor sau nour?". De fiecare dată spun acelaşi lucru, că ambele forme sunt corecte şi coexistă în limbă, dar nu sunt crezut: oamenii vor să ştie singura formă corectă, şi nu mă cred când le spun că nu există aşa ceva, că limba e vie şi evoluează şi poate păstra, la un moment dat, două forme corecte ale aceluiaşi cuvânt. M-am plictisit. Când o să fiu întrebat, am să recomand întrebacului cartea lui Radu Rosetti.

Cu mult mai interesant ar fi să aflu de ce e interesantă cartea pentru deştepţi. Sincer, habar n-am. Pot să vă zic de ce-i interesantă pentru mine: îmi confirmă părerea că trăim o epocă bună, acum, în 2012, în România. Repet, ca să nu fiu greşit înţeles: cred că expresia văicăreaţă "Ce-am fost noi, românii, şi ce-am ajuns!" nu are acoperire. Cred că cetăţenii români de azi, indiferent de etnie, trăiesc mult mai bine şi sunt incomparabil mai civilizaţi decât strămoşii lor de la 1800 (nu mai zic de cei de încă mai demult!). Nu stau să vă explic de ce, citiţi-l pe Rosetti (pe acest Rosetti, că ei au fost mulţi şi o mare parte au fost scriitori).

Închei într-o notă tipic gicsoniană: zicem despre ţigani că sunt "necivilizaţi". Da, e adevărat, în comparaţie cu media europeană de civilitate. Dar cât timp au avut ei să parcurgă drumul civilizării? 150 de ani! Europenii au avut 1500, pentru comparaţie. Şi încă ceva: e adevărat că ţiganii (în medie) tind să-i urască pe români. Dar când citeşti în cartea lui Rosetti cum îi tratau (ca să nu zic "chinuiau"!) boierii români pe sclavii ţigani, totul se explică. Cum ar zice el în limba lui arhaică, "Nu se află acţie fără de reacţie"!

Breaking news

După îndelungate suferinţi şi crunte capete pocnite de pereţi, Dănel şi-a cumpărat o casă. Mă rog, un apartament. Să îi fie cu noroc, deşi corect ar fi să facă şi el cinste pe chestia asta.

Dealtfel, acesta este şi rostul acestei prime postări pe 2012. Şi să anunţ că m-am gândit deja ce-l pun pe Dănel să zbiere, după ce s-o face roabă: "Servesc patria!". Sunt convins că relaţia lui cu vecinii va începe bine.

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea (II)

Am reprodus mai jos câteva dintre comentariile pe care diverşi oameni le-au scris la postul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea” pe care l-am publicat mai demult. Ia-le:

1.vai de pl voastra nu aveti legatura cu planeta pamant si va dati mari cunoscatori ,omu e o legenda ...dar degeaba va explic daca n`ai cu ce ,n`ai cu ce si basta .Atat am avut de zis dupa ce mi`a fost rusine ca sunt om ,dupa ce am vazut mizeriile scrise pe un blog orfan.Nici nu stiu de ce am dat comentariul pana la urma ,nici raspuns nu merita.

2."daca ai umor, razi, daca nu, te enervezi (ca mine)"

"Bunul simt, inteligenta si umorul nu pot fi dobandite" Intelept chinez

Bunul simţ, inteligenţa şi umorul ar trebui să fie şi calităţile celor care au acces la difuzarea informaţiei şi implicit la formarea gustului publicului.

faptul ca faci public un comentariu de genul asta despre Petre Tutea dovedeste ca esti intr-o mare eroare Parerea mea!Zic asa pt ca toti avem o sansa sa ne revenim.

3.sunt pur si simplu scarbit si dezgustat de parererile unor oameni spalati pe creier mediatic , ce isi fac publice opiniile subliminale fata de o mare personalitate care citindu-i opera te face sa crezi ca un animal atat de prost si incompetent(ca cel care detine acest blog) sa fie pur si simplu de capu' lui in univers ... Pun pariu ca tu esti genu' de om ce spune "Sunt ateu" dar singurul lucru care il stii despre atei este faptu ca ei nu cred in Dumnezeu ... nici eu nu cred in "mantuitori" si alte mizerii scrise pentru a tine populatia pamantului sub papuc , dar un om care are atat de mult patriotism in el, in timnpul lui asteptandu'se ca Romania sa ajunga undeva departe , nestiind ca marea majoritate a populatiei romaniei o sa fie o adunatura de idioti spalati pe creier(ca cel care detine acest blog Pisat pe el) , nu merita sa fie pus la zid de toti prostii romaniei actuale ... pot sa spun cu ura fata de voi (cel care ai scris mizeria si cei ca tine) ca esti cel mai mare incompetent si cei care iti dau dreptate nu sunt departe de tine

4.comentariile sunt de prisos. E o chestiune de opinie ceea ce expune autorul acestui articol. Ca il minimalizeaza pe Tutea pana la nivelul unui oarecare nu e o tragedie. Ca naste prozeliti care nici macar nu mai citesc ei insisi inainte de a da cu parul...e trist! Nu sunt de acord cu ceea ce emite misu pentru ca Tutea nu poate fi anacronic si mediocru atata timp cat va exista o societate pe meleagurile astea formata din indivizi ca noi.

5.Petre Tutea a strans in el mai multa inteligenta, credinta si patriotism decat a strans tot arborele tau genealogic in ultimul mileniu. Este cel putin tulburator ca un om ca mihai buzea indrazneste sa jigneasca un titan precum Petre Tutea. Despre tine nu a auzit nimeni vreodata si totusi iti permiti sa jignesti, esti un veritabil critic. Sunt curios daca tu la 90 de ani, in cazul in care ii vei prinde, vei avea macar a miia parte din luciditatea acestui Om...

Iată acum ce spune Andrei Pleşu despre Petre Ţuţea. Ţin doar să amintesc că Pleşu l-a cunoscut personal pe Ţuţea şi că are aceleaşi opinii creştin-ortodoxe ca el. Deasemeni, e bine de avut în vedere că maestrul lui Pleşu (Constantin Noica) şi cu Ţuţea au fost colegi de generaţie, au făcut amândoi parte dintre ucenicii lui Nae Ionescu şi au avut păreri politice şi filozofice extrem de asemănătoare:

„Ca unul care l-am cunoscut şi l-am admirat pe Petre Ţuţea simt, de mai multă vreme, nevoia să-l apăr de o posteritate tot mai inadecvată, isterică, grav deformatoare. Petre Ţuţea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confecţionează unii: era un om viu, liber aşadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenţa unei radicalităţi rurale), era un om plin de umor, atent la nuanţe şi, în adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său – histrionismul său era, între altele, nevoie de confirmare publică, de „ecou” justificator. Ştia foarte bine că scrisul nu e vocaţia lui: „Vocaţia mea e de legiuitor”, spunea adesea. „Scriu din cauza comuniştilor, care nu m-au lăsat să-mi îndeplinesc vocaţia reală.” Viaţa, atât de nenorocoasă, a acestui om minunat a culminat cu două ghinioane lamentabile, pline de consecinţe nefaste: i-a fost hărăzit să ajungă un personaj „mediatic” în faza crepusculară a existenţei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă. Şi, ceea ce e încă şi mai grav, a fost preluat, monumentalizat şi popularizat de semidocţi, de spirite mediocre şi ancilare, scuzabile, în cel mai bun caz, prin bine intenţionalitatea lor „candoare”. Ţuţea uimea prin „cât de multe” ştia – mai ales pe cei care ştiau foarte puţin. În realitate, nu întinderea informaţiei era partea lui tare, ci asumarea ei, experienţa viguroasă a ideilor bine digerate şi închegate în jurul unei opţiuni.” […] “Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decât să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decât să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre „românul absolut” şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: „înseamnă că am stat treisprezece ani în puşcărie pentru un popor de cretini” sau „nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nae şi răcoarea câtorva biserici”, sau, explicit până la apostazie, „Balcanii sunt curul Europei”. […] „Cât despre credinţa lui Ţuţea în Dumnezeu, ea avea măreţia unei lupte de fiecare clipă, înteţită dramatic în preajma morţii. Ar fi multe de spus despre asta, după cum ar fi multe de spus şi despre spectaculoasele enormităţi ale lui Ţuţea: de la bunele cuvinte scrise cândva (dacă nu mă înşală memoria) despre Aurel Baranga, până la elogierea lui Ceauşescu ca „patriot”. Petre Ţuţea avea o personalitate prea puternică pentru a ceda consecvenţelor de duzină: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului), sau, dimpotrivă, neaşteptat de conciliant.”

Aici este spus totul. Evident, pentru cine ştie să citească: Petre Ţuţea a fost un om cu mari calităţi şi mari defecte, pe care nu ezită să i le recunoască, în bună tradiţie („Tu mi-eşti prieten, Platon, dar adevărul mi-e mai prieten”), unul care l-a cunoscut, l-a iubit şi l-a înţeles pe Ţuţea. Şi care îi împărtăşea o mare parte din păreri (dar nu pe toate!). Mai mult, Pleşu, fără să fie deranjat (poate vag amuzat) de prostioarele debitate uneori de Ţuţea, se arată foarte deranjat de „admiratorii” lui, ce care i-au construit legenda despre care vorbeşte, în mica lui română de improvizaţie, autorul primului comentariu.

Problema este exact asta: Ţuţea ar fi vrut să fie un maestru. Al unor ucenici capabili. Cât a fost în putere, n-a avut şansa asta. Când era decrepit, a apărut această şansă, dar el nu mai era capabil să fie un adevărat maestru: era complet depăşit. Ucenicii care s-au strans în jurul lui, dar mai ales în jurul legendei lui, erau proşti. Totuşi, deşi probabil i-a „citit”, Ţuţea n-a avut puterea să se abţină, aşa că a predicat pentru proştii care-l ascultau. Păcat. Ar fi putut fi un maestru adevărat dacă tăcea (ca Alexandru Dragomir, de exemplu). Sau dacă scria. El a ales nu să tacă, nici să scrie, ci să vorbească. Proştii i-au consemnat spusele şi aşa a luat naştere volumaşul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, în care e foarte puţin probabil ca Ţuţea însuşi să se fi recunoscut cu plăcere.

Ca oricine din generaţia mea, şi eu am căutat maeştri. Din păcate, pentru mine, Ţuţea n-a putut funcţiona ca maestru, ci ca o caricatură de maestru, ca un „Aşa nu!”. E de mirare că sunt supărat pe el?!

A cincea Unire

Veste bună: a fost şi ultima. Veste proastă: a fost rău făcută. Veste şi mai proastă: 72 de ani după ce s-a făcut (cum s-a făcut) a fost aleasă „zi naţională”. Vestea cea mai proastă: Iliescu a ales-o.

Să aducem şi ceva argumente acestor judecăţi (personale) de valoare. Pentru început, un mic excurs istoric:

1883: România aderă la Tripla Alianţă, angajându-se să meargă la război dacă Austro-Ungaria va fi atacată de Rusia.

1914: Austro-Ungaria e atacată de Rusia. România nu merge la război. Regele Carol al României moare de ruşine.

1916: România merge la război, dar nu alături de Austro-Ungaria şi împotriva Rusiei, ci alături de Rusia, împotriva Austro-Ungariei. Tânărul rege Ferdinand al României nu moare de ruşine. La castelul Hohenzollern din Suabia, stegurile sunt arborate în bernă.

August 1916: Armata Română trece munţii.

1918 (primăvara): Austro-Ungaria şi România semnează tratatul de pace. România cedează Austro-Ungariei tot lanţul carpatic, Germaniei tot petrolul de pe Valea Prahovei, Bulgariei toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) şi jumătate din Dobrogea de Nord, iar Turciei nimic. În schimbul acestor cedări, României i se recunoaşte unirea cu Basarabia („a treia unire”, 9 Aprilie 1918).

1918 (toamna): România se răzgândeşte iar, denunţă tratatul de pace şi anunţă unilateral că se află iarăşi în stare de război cu Austro-Ungaria.

1 Decembrie 1918: Partidul Naţional Român (organizaţie politică) şi Gărzile Naţionale Româneşti (organizaţie paramilitară alcătuită din soldaţii români demobilizaţi din armata Austro-Ungariei) adună 100.000 de oameni la Alba-Iulia, în cadrul Adunării Naţionale a Românilor din Transilvania şi România. Adunarea decide unirea condiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

7 decembrie: Armata Română trece iar munţii.

15 decembrie: Adunarea Naţională a Germanilor din Transilvania şi Banat are loc la Mediaş şi decide unirea cu România.

22 decembrie: Adunarea Generală a Maghiarilor din Transilvania are loc la Cluj şi decide unirea cu Ungaria.

22 ianuarie 1919: Armata Română ocupă teritoriul Transilvaniei şi cel al Maramureşului. Teritoriul Banatului e ocupat de Armata Sârbă, iar cel al Crişanei de tânăra armată a Primei Republici Maghiare.

28 februarie 1919: Consiliul Aliat trasează o linie de demarcaţie între teritoriile care urmau să revină României şi cele care urmau să revină Ungariei. Primirea notei (cunoscută ca „nota colonelului Vyx”) şochează guvernul de la Budapesta.

21 martie 1919: Prima Republică Maghiară se autodizolvă, iar puterea politică este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Maghiară şi ordonă mobilizarea generală.

15 aprilie 1919: izbucnesc ostilităţile propriu-zise. Armata Roşie Maghiară lansează un atac-surpriză, încercând să ocupe Clujul. Românii contra-atacă, încercând să ocupe Oradea. Românii ocupă Oradea. Atacul românesc continuă dincolo de linia de demarcaţie.

1 mai 1919: Armata Română ajunge la Tisa.

20 iulie 1919: Armata Roşie Maghiară lansează un atac general asupra trupelor române de pe Tisa.

30 iulie 1919: atacul este respins, românii traversează Tisa.

3 august 1919: românii ocupă Budapesta.

august 1919: românii ocupă aproape toată Ungaria.

28 martie 1920: românii se retrag din Ungaria.

4 iunie 1920: la Trianon, Ungaria semnează sub protest tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate (dintre care doar 18 au luptat efectiv).

Astea sunt faptele. De ce a fost această unire „rău făcută”? Din două motive: pentru că n-a fost niciodată validată printr-un referendum, chiar mai târziu, după ce lucrurile se liniştiseră şi tăcuseră armele (cum s-a petrecut în cazul unirii cu Dobrogea); iar al doilea motiv este că a fost o unire condiţionată, iar condiţiile nu au fost respectate niciodată de guvernele de la Bucureşti (ci încălcate sistematic, cu un fel de rea-voinţă batjocoritoare).

De ce a fost o greşeală alegerea acestei zi ca sărbătoare naţională? Pentru că reprezintă o ofensă la adresa românilor din Dobrogea, Basarabia şi Bucovina („Băieţi, nu dăm nici doi bani pe unirile cu voi, numai asta cu ardelenii contează!”), şi deasemeni o ofensă la adresa maghiarilor din România, care la 22 decembrie 1918 şi-au exprimat explicit voinţa de a nu face parte din România.

De ce este rău că Iliescu a ales-o? În primul rând, pentru că Iliescu, la momentul alegerii, era deja depăşit istoric: nu era deloc conştient de dimensiunile schimbării prin care trecea lumea în anno domini 1989. În al doilea rând, pentru că alegerea lui reprezintă „piatra de temelie” a democraţiei originale pe care şi-o dorea el, adică un socialism cu faţă umană (a lui, eventual). În al treilea rând, pentru că perpetuează, în imaginarul românilor, statutul de mare putere al Ungariei (ceea ce, evident, Ungaria nu este): ia uite ce uniţi suntem noi, bă, ungurilor! Să nu veniţi cu săru'mâna să vă dăm Ardealul înapoi, că nu vi-l dăm!

În al patrulea şi ultimul rând, Iliescu a comis o ilegalitate: România democratică avea deja o sărbătoare naţională, nu trebuia inventată una nouă, care să-ţi dea ţie legitimitate. Sărbătoarea tuturor românilor este pe 10 Mai, Ziua Independenţei. Această zi nu lasă pe niciun român „pe dinafară”, indiferent de provincia în care locuieşte (independenţa-i numai una, unirile sunt cinci!), iar în imaginarul maghiarilor din România e o dată anonimă, poate, dar în nici un caz ostilă, cum e 1 Decembrie. De ce, atunci, Iliescu a refuzat 10 Mai-ul? Simplu: „10 Mai” face trimitere la o tradiţie democratică de 150 de ani, tradiţie în care Iliescu şi cei ca el nu au nici un loc. Ei sunt creaţia lui Stalin şi a lui Brejnev. Ce treabă să aibă ei cu românismul şi cu 10 Mai?!

A patra Unire

Aşa cum (nu) se ştie şi cunoaşte, azi e ziua Bucovinei. Cel puţin a Bucovinei de Sud, cea care a rămas la România; cea de nord, pe care ucrainienii o numesc „Ţerniveska Oblast” (Regiunea Cernăuţi) n-are nici un motiv să considere 28 noiembrie zi de sărbătoare. Ce ar putea sărbători ucrainienii?! Că acum 93 de ani au fost învinşi la vot? Că nemţii, evreii şi polonezii din Bucovina au votat alături de români, pentru unirea cu România, şi împotriva ucrainienilor, adică împotriva unirii Bucovinei cu „Republica Populară a Ucrainei de Vest”? Oricât ar fi de cvasi-uitate tensiunile naţionaliste la Cernăuţi, actuala majoritate ucrainiană nu poate sărbători aşa ceva. Ar fi ca şi cum românii s-ar face muci de bucurie în fiecare an pe 30 august, în cinstea celui de-al doilea arbitraj de la Viena (cunoscut în România ca „Dictat”).

Pe de altă parte, în Bucovina românească, azi e zi mare. De la Vatra Dornei până la Dorohoi, de la Suceava la Rădăuţi, lumea lucră ce lucră, apoi se retrage prin locuri de consumaţie: care la el acasă, care la vecin acasă, care toţi la cârciumă (în zonele industriale). Întrebarea este: a meritat? Altfel spus: au aceşti oameni de ce se bucura, sau beau doar aşa, ca să se afle-n treabă (adică de pretext)? Oricât ar părea de ciudat, răspunsul e: a meritat. Unirea de acum 93 de ani a fost rentabilă pentru bucovineni. Mulţi dintre ei au regretat-o şi în interbelic, şi în 1940, şi în 1941, dar acum n-o regretă nimeni. Şi de ce? Pentru că au termen de comparaţie foarte la îndemână, uite de ce!

Oricine poate trece frontiera, legal şi fără nici o problemă (nu mai trebuie viză ca să intri în Ucraina), şi să vadă cu ochii lui. Ce să vadă? Diferenţa s-o vadă. În sate, viaţa oamenilor e cam la fel, dar oraşele diferă mult, foarte mult. E greu de înţeles pentru noi, ăştia de la Bucureşti, care tot timpul ne văicărim şi ne comparăm cu nemţii, dar cei care cunosc Ucraina reală se pun şi ne ceartă: „Ia mai tăceţi din gură. România este Elveţia, dacă vreţi să ştiţi”.

A doua Unire

Azi se implinesc 133 de ani de la a doua Unire, cea cu Dobrogea. Din punctul meu de vedere (fiu, nepot si stranepot de dobrogean) este foarte nedrept faptul ca aceasta zi este cel mai putin amintita si "sarbatorita" dintre toate (ia sa vedem: 1 decembrie e sarbatoare nationala, 24 ianuarie e zi libera, de 9 aprilie se mai spune ceva cand ne amintim de "fratii nostri de peste Prut" si de voturile lor, care pica tare bine cui le da cetatenie romana, iar de 28 noiembrie se vorbeste la fel de putin ca de 14 noiembrie. Parca nu la fel de putin, totusi!), desi este singura dintre Uniri care a dat Romaniei greutate geopolitica (iesirea la mare).

Cred ca inteleg motivele acestei treceri sub tacere: din punct de vedere al corectilor politici, Dobrogea a fost o zona multietnica (vezi harta) care a devenit aproape monoetnica intr-un secol si ceva; din punct de vedere al nationalistilor fanatici, e singura provincie istorica despre care ei nu pot afirma "romanii, cei mai vechi locuitori"; din punct de vedere al istoricilor facatori de manuale, e cam greu sa explici anexarea Dobrogei care pe un proces normal de "unire" (mai degraba ca pe o prada de razboi si ca pe o mita geopolitica din partea Rusiei, desi e discutabil). Dar pe mine, unul, toate astea nu ma intereseaza. Sunt frustat si furios ca 14 noiembrie nu are acelasi statut ca celelalte patru date. Corect, normal si legal ar fi sa aiba.

Treaba voastra ce faceti, eu azi sarbatoresc in stil propriu unirea Dobrogei cu Romania. Si faptul ca din cauza asta pe mine ma cheama Buzea, si nu Buzeoglu, Buzeov sau Buzeovici.

Raspuns catre d-l Ciprian Teodorescu

Iata cum vad eu lucrurile:

1. Piesa e de vazut. Du-ti nevasta fara grija, n-o sa va paruiti. In schimb, daca nu mergeti, e posibil sa regretati ca ati lasat piesa asta sa va scape.

2. Chestia cu "infantilizarea cetateanului" care incepe din copilarie, prin deresponsabilizare, dictatura parentala si alte tehnici - asta m-a impresionat pe mine din piesa. Dar poti intelege cu totul alte lucruri de acolo, eventual opuse! E un text foarte bun, foarte bogat in sensuri, si te poti opri pe orice nivel de intelegere vrei. Eu aici m-am oprit, dar eu sunt o greseala.

3. "Libertatea mea inceteaza acolo unde incepe a altuia", parca Rousseau a zis vorba asta. Cum faci sa trasezi linia asta intre autoritate si libertate? Cum faci ca libertatea pe care i-o acorzi copilului tau sa nu devina iresponsabilitate din partea ta? Invers, cum faci ca autoritatea pe care o exerciti sa nu devina depersonalizare? Eu nu stiu sa dau raspunsuri la intrebarile astea. Noroc ca inca n-am copii. Dar cand o sa am?!

4. Ma bucur s-aud ca nu sunt singurul roman care a avut si are de luptat cu fantome din propria copilarie. Pe de-o parte, ma bucur, pe de alta, nu: ca nu mai am pe cine arunca vina pentru nereusitele mele din prezent!

5. Zici sa umplem canile cu vin, nu cu beri de aur? Merge. Iarna merge. Poate imi mai da un telefon amicul ala care are pile la Dervent, la manastire: "Bai baiatule, tu ai o damigeana curata? Hai incoa' sa iei la pachet, ca iar mi-a dat staretul mai mult decat pot bea io de Sarbatori!".

Îngropaţi-mă pe după plintă

Am fost s-o vedem pe Mariana Mihuţ în piesa asta, despre care le Bucarest entier zice că e cea mai faină montare din târg. Las la o parte amănuntul că am făcut rost de bilete prin bunăvoinţa domnişoarei Dana (îl las pentru că e supărată pe mine, nu din alt motiv!).

Piesa are bune şi rele. Încep cu relele: e prea lungă (4 ore!) şi e o dramatizare (după cum se ştie, dramatizările sunt foarte dificile, în comparaţie cu piesele scrise de la bun început ca piese de teatru). Cu asta am terminat cu relele.

Bunele: jocul actorilor. Pe Mariana Mihuţ şi pe Claudiu Stănescu îi ştiam, marea surpriză a fost Marian Râlea, interpretul rolului principal. Nu îl ştiam pe Râlea decât ca pe un marţafoi de pe la TV, ceea ce arată cât sunt de dobitoc: dacă avea omul nevoie de bani, ce mare crimă că a lucrat într-un proiect TV?! Adică, ce, eu sunt un scriitor de nimic, doar pentru că-mi câştig pâinea scriind profunzimi ca „Sună ACUM şi poţi câştiga un voucher de două persoane!”? Dacă nu eram un meschin prin definiţie, ar fi trebuit să îl judec cu aceeaşi măsură cu care mă judec pe mine. N-am făcut-o. Îmi pare rău. Fac mea culpa aici şi zbier urbi et orbi: Marian Râlea este un mare, un foarte mare actor. De fapt, ACTOR, ca să fie clar.

După această mult prea lungă digresiune, ajung la miez: anume, la emoţiile pe care le-a creat în mine acest spectacol. Foarte simplu spus, mi-am amintit de propria copilărie şi mai ales de suferinţa pe care lipsa de putere o naşte în copii. Să mă explic.

Dacă definim (restrictiv) „puterea” ca pe „posibilitatea de a face ce vrei tu, nu ce vor alţii”, atunci copiii sunt complet lipsiţi de putere, cel puţin în societăţile tradiţionale (Rusia, România). Problema are implicaţii pe termen lung, pentru că un copil crescut în „dictatură parentală” are toate şansele să devină un sclav şmecher, la maturitate, şi nu un cetăţean. Aţi prins ideea: sclavul şmecher, fiind lipsit de libertate personală (putere de decizie în ceea ce-l priveşte personal), se va preface că face ce i se spune să facă, dar va încerca pe toate căile să-l prostească pe deţinătorul puterii (părinte, stat, preot, şef de birou etc). Exemple: taică-meu avea ideea fixă că trebuie să mă scol de dimineaţă. Când pleca el la muncă, la şase jumătate, mă trezea cu forţa, presupunând că eu îmi încep ziua şi mă apuc de lecţii. Evident, după ce ieşea el pe uşă mă culcam la loc şi mă sculam târziu de tot, tocmai pe la zece (aşa că oha lecţii!). Când mă lăsa în pace (se mai întâmpla), mă urneam din pat la opt şi ceva şi m-apucam de treabă. Alt exemplu: muncitorii din comunism, sclavii şmecheri care se fâţâiau toată ziua prin uzină târâind un cornier de colo-colo.

Unde vreau să ajung? La deresponsabilizare. Saşa, băiatul din piesă (interpretat de Râlea), nu vrea să ia medicamente, dar i se vâră cu sila pe gât. Evident, el le scuipă atunci când nu stă nimeni cu ochii pe el. Ce adult va deveni Saşa? Un sclav şmecher, un rus adevărat (sau un român, tot aia). Nu va avea niciodată mentalitatea unui cetăţean, care să ia singur decizii şi să poarte răspunderea pentru ele. Ce aş fi devenit eu, dacă nu cădea comunismul? Un dizident? Niciodată. Caracterul mi-a fost modelat din copilărie în direcţia exact opusă: zi ca ei şi fă ca tine, dar ai grijă să nu fii prins. Fii şmecher, oportunist, nu spune ce gândeşti cu adevărat, nu-ţi alinia vorbele cu faptele (una să spui şi alta să faci, numai ca să-ţi fie bine). Prosteşte pe cine poţi, că şi alţii vor să te prostească pe tine. Strecoară-te. Nu-ţi asuma nimic. Pupă în cur pe cine trebuie. Nu ieşi în faţă.

Bref, „Don't volunteer!”, cam la asta se reduce pachetul formativ pe care l-am primit de-acasă. Şi pe care îl primeşte şi Saşa. Şi pe care l-au primit generaţii întregi de copii crescuţi în comunism, în România, în Rusia şi oriunde.

Nicio mirare că putinismul există şi triumfă, pentru moment. Îl sprijină zeci de milioane de Saşa. Dar dacă copiii lor primesc o altă educaţie, o educaţie responsabilitoare, o educaţie de cetăţeni („Fă ce vrei tu, dar plăteşte preţul”), atunci ce-o să se întâmple cu toţi liderii autoritari din lumea asta?!