The Ultimate Seducer

Te gândeşti la un bărbat de succes ca la un cumul de nişte calităţi anume: înalt, bogat, arătos, bun de gură, tânăr, atletic, erou... aiurea, domnilor! Ăl mai tare futăcios român era un pişpirică ochelarist, ciuruit de datorii, timid cu femeile, savant de meserie şi, pe deasupra, ieșean! Nu m-aş mira să aflu c-o avea şi mică, măcar nu există acum nici o şansă de-a afla chestia asta.

Vasile Urechia, că despre el e vorba, a realizat cel mai al naibii tur de forţă din câte se pot imagina în lumea reală a seducătorilor (să lăsăm deoparte filmele, romantice sau porno, că alea-s prostii). Oricine e cât de cât familiarizat cu trebuşoara asta a seducţiei ştie că, dacă într-un grup de prietene ai futut-o pe una, poţi să-ţi iei adio de la restul găştii: restul nu te mai lasă nici moarte să te-apropii de ele, nici dacă le legi de pian. Dar e ceva şi mai imposibil de bifat decât o gaşcă de prietene, şi anume, o gaşcă de surori.

Ei bine, aici a fost mare ieșeanul nostru: după o primă căsătorie care n-a mers bine (nici n-avea cum, că pe doamna o chema Francisca Josefa Dominica Alexandresco de Plano! Cum naiba să se fi-mbucat señora asta c-o mătărângă moldovenească?!), Urechia a luat-o pe Luiza, fatâ bunâ, di la noi di-aişi di prin Moldova. A luat-o cinstit, cu acte, n-a culcat-o pe furiş în cucuruz, ca alţii din aceeaşi zonă folclorică. Soţioara lui i-a şi făcut o mândreţe de fetiţă, după care Vasilică a constatat că şi-a luat ţeapă, că sora mai mică a Luizei era mai bunoacă decât Luiza însăşi. Aşa că domnul divorţează şi se recăsătoreşte la mica viteză, cu Ana, cumnăţica cea nurlie. O iubeşte şi p-asta de-o îndoaie, până când o altă revelaţie îi plezneşte mintea lui deşteaptă de savant: a treia soră, Emilia, e cea mai bunăciune din tot cârdul! Pe ea, băiete: Vasilică îi face şi Emiliei un copil, dar fără despărţenie de Ana, că avea şi el o vârstă, începuseră să-l încerce şalele. Şi uite aşa ar fi trăit ca o familie fericită, până la adânci bătrâneţi (they happily lived ever after, cum se zice acum), că nici Luiza nu ieşise complet din peisaj, când îşi bagă dracul coada, în persoana mezinei; a patra soră, Carlotta, e atât de piesă, încât bătrânul cioflingar îşi mai coboară izmenele o dată, ca să-i dea şi ei cep.

Nimeni nu ştie cum a răzbit maestrul Basil cu patru surori în crivat, şi nici dacă se băga sau nu la simultane. Dar se ştie cum s-a spart tihna lui de moşneguţ şi-a rămas Carlotta fără bucuria ei băţoasă: fiica Luizei se îndrăgosteşte de fiul Emiliei, iar tăticul Urechia, spre deosebire de Costel din „Garcea şi oltenii”, nu e de acord cu incestul (măcar că rămânea averea în familie), aşa că tinerii se sinucid. Happy end.

Care avere, o să mă întrebaţi acum. Păi, averea celor patru surori, că Vasile n-avea un chior pe sufletul lui moldav.

Teoria şi practica spa-ului

Vine o colegă la mine într-o zi: „Mihai, vezi că trebuie să-i pupăm în cur pe unii care au nişte spa-uri. Bagă tu un text şi dup-aia trecem amândoi peste el, da?”. Bun, bag eu textul, îl trimit, vine răspunsul: „Trebuie să insişti mai mult pe mămici”. Fără să înţeleg ce-mi spune, modific puţin textul, pe ici pe colo, şi anume în chestiunile ne-esenţiale, după care îl retrimit. Ea nu se mai deranjează să dea re, ci se deplasează personal: „Mihai, nu ţi-am zis să tragi tare pe mămici?”. Eu, perplex ca un bolţar: „Păi ce treabă au mămicile cu spa-ul?!”.

Nu mai continui povestea, deoarece nu mai e interesant (ne-am enervat amândoi, eu am ajuns până la a le numi pe respectivele mămici „vacile alea”, ea îşi apăra de zor mămicile, enfin, discuţie tipică de agenţie), dar după multă suferinţă, am înţeles care era de fapt esenţa chestiunii: pentru fiecare dintre noi, cuvântul „spa” însemna cu totul altceva.

Pentru mine, un spa înseamnă o staţiune balneară, cu ape termale, băi de abur şi jocuri de noroc; vizualul pe care mi-l produce pronunţarea cuvântului „spa” este cea a unor bărbaţi graşi, goi, transpirând de zor într-o saună încinsă, hidratându-se cu bere rece şi discutând despre fotbal, politică şi afaceri. În acest peisaj mental, conceptul „mămici” se potriveşte fix ca nuca-n perete.

Pentru ea, un spa înseamnă cu totul altceva. Nu mă prindeam în veci, dar am făcut un experiment: le-am întrebat, pe gagică-mea şi pe maică-sa, ce înseamnă un spa, după care l-am întrebat pe domnu' Septimiu (care e doxă). Răspuns feminin: un spa e un loc de masaj, cu uleiuri, esenţe, arome şi muzică învăluitoare. Vizual indus: o femeie tânără, lungită pe burtă, învelită cu un prosop în jurul şalelor, cu un zâmbet extatic pe faţă şi cu ochii închişi. E întinsă pe un masă albă de masaj, cu petale de trandafiri presărate (pe masă!), şi se mai văd şi o parte din mâinile maseuzei (palmele şi braţele până la coate). Asta vedeau ele. Am vrut să m-arunc pe fereastră.

Răspunsul lu' domnu' Septimiu: „Spa este o localitate balneară din Belgia, unde lumea bea apă minerală, face băi termale şi saună. În principiu, e un loc de tratament, dar seara lumea se adună la cazinou şi joacă la ruletă. Prin extensie, şi alte localităţi cu oferte similare au ajuns să se cheme „Spa”, de exemplu Govora din România antebelică, Herculane sau Sovata în interbelic sau Băile Felix în comunism. Fără ruletă, sigur”. Mi-a revenit pulsul.

Ca să fiu sigur, l-am sunat şi pe amicul Julius, această legendă a masculinităţii. Răspuns: „Spa e când te duci la saună după ce faci forţă la sală. Am ajuns la 90 de kile „împins”, băiatule! Tu tot mai ţii căcătul ăla de halteră în sufragerie? Ce dracu' faci cu ea, că n-am auzit să bagi „împins”, doar îţi usuci pe ea ciorapii!”.

Concluzie: când aveţi de muncă la vreo chestie cu „spa”, întrebaţi-mă pe mine. Cunosc acum chestiunea sub toate aspectele ei. Iar sfaturile mele nici nu costă mult, deşi, evident, nu sunt gratis.

Ce mai e gratis pe lumea asta?!

Generaţia click

Ca de obicei, am să încerc să fiu scurt, dar nu garantez: ce a urmat după generaţia pro?! Nu am fost capabil să îmi răspund la întrebare, aşa că m-am aşezat la bere cu Sharky. Din vorbă-n vorbă, stimulat de beri şi de argumentele lui (Sharky are întotdeauna păreri proprii foarte vehemente), am ajuns să propun următoarea periodizare:

1. Generaţia maeştrilor. Cam greu de definit, dar e vorba de generaţia bunicilor noştri („noi” fiind cei născuţi între '65 şi '75), care bunici au fost influenţaţi de diverşi maeştri, cum să spun, de „maeştri persoane fizice”. Prin asta vreau să spun că influenţa decisivă asupra generaţiei în formare, asupra tinerilor care-şi deschideau „fereastra de sensibilitate” (am scris altundeva despre asta), se exercita în mod direct, prin discuţii de la om la om, indiferent de domeniul în care era interesat tânărul sau tânăra (literatură, dans, bucătărie, politică sau prostituţie). „Eu învăţ de la X”, cam asta cred eu că putea spune cei din generaţia bunicilor noştri. Spre deosebire de cei care au urmat, adică generaţia părinţilor noştri.

2. Generaţia şcolii. Dar a venit comunismul. Marea majoritate a maeştrilor a fost omorâtă de comunişti în închisoare. Au supravieţuit puţini, foarte puţini, şi încă mai puţini au fost cei care au continuat să-şi predea arta într-un fel sau altul. Dar comunismul a adus la oraşe milioane de oameni de la ţară, care trebuiau instruiţi cumva. Tot comunismul a adus milioane de oameni din mahalale spre centrele oraşelor, din care alungase sau omorâse clasa educată a societăţii. Aceşti oameni, ţăranii şi mahalagiii, părinţii noştri, au fost influenţaţi decisiv de şcoală, de sistemul comunist de învăţământ. Şcoala a fost factorul cu cea mai mare influenţă asupra adolescenţilor din generaţia lor.

3. Generaţia cărţii şi a muzicii. Apoi am venit noi. Deja lumea se schimbase, controlul informaţional deţinut de comunişti nu mai era nici pe departe atât de strict ca în anii '50 (când făceai puşcărie pentru c-aveai acasă o „carte interzisă”!), iar şcoala nu mai era un model. Falimentul economic al sistemului era evident pentru toţi, iar faptul că aveai şcoală nu îţi garanta o viaţă mai bună (ca-n anii '50, iarăşi), şi nici succes social. Asupra noastră, deci, a celor lipsiţi complet de maeştri, prinşi într-un sistem şcolar sclerozat, bun de nimic, au căpătat influenţă alte surse formative: cărţile şi „muzicile”. Prin „cărţi” înţeleg traduceri din literatura universală, iar prin „muzici” înţeleg benzile de magnetofon, discurile de vinil şi casetele de casetofon, imprimate cu muzica la modă din lumea liberă (în primul rând cea anglo-saxonă).

4. Generaţia pro. După noi au venit cei care n-au mai citit aproape deloc şi nici muzică n-au mai ascultat, dar s-au uitat la televizor. Generaţia formată (nu născută!) între '90 şi 2000 a devenit astfel fundamental diferită de generaţia mea (ceea ce a fost perceput ca o „prostire” a tineretului), dar este evident că aşa era natural să se întâmple, din moment ce fiecare generaţie e diferită de precedentele, atunci când se schimbă influenţa decisivă asupra adolescenţilor.

5. Generaţia click. Ultima generaţie de care am eu cunoştinţă e aşa-numita „click generation”, iar internetul e cea care a format-o: nu şcoala, nu cărţile, nu muzica, nu televizorul. Aceşti oameni se află permanent, de când se ştiu, la un click distanţă de orice pe lumea asta, şi asta îi face şi pe ei fundamental diferiţi. De toţi din celelalte generaţii.

Concluzie: toată vorbăria asta cu „prostirea progresivă” a tinerilor e falsă. În funcţie de canalul principal prin care obţin informaţia, în perioada lor de formare, oamenii se aleg cu personalităţi diferite. Şi sensibilităţi diferite. E adevărat că tentaţia e foarte mare, pentru oricine, să considere valorile proprii drept valori universale (şi, cumva, de la sine înţelese), iar pe cei care nu le împărtăşesc să-i considere complet tâmpiţi. Spre exemplu, am feed-back de la cei din generaţia click (m-am văzut prin ochii lor): sunt un boşorog freak, deloc cool, care face pe hipsterul şi nu le are deloc cu gadgeturile.
Lol.

Traseul Nae Popescu

Nu e cazul să încep explicându-vă cine a fost Nae Popescu, pentru că nu ştiu nici eu. Oricum, chiar dacă nu-i cunosc biografia, pot să afirm cu certitudine că a fost un mare munţoman şi un foarte harnic cartograf, dat fiind că a lăsat în urma lui mulţime de hărţi montane. În ceea ce priveşte traseul, posteritatea l-a botezat cu numele lui, datorită eforturilor depuse de el, de Nae, pentru a marca şi promova acest traseu. Care mie îmi place foarte mult, pentru că are ceva din „traseul Negru Vodă”: face legătura între două masive.
E vorba, în acest caz, de Leaota şi Bucegi: prin Târgovişte, Pietroşiţa, Fieni şi Moroieni, ajungi la cantonul Brătei, pe valea cu acelaşi nume. Acolo, evident, totul e închis, nici vorbă să poţi dormi la canton; mai există însă cabana Bratei şi staţia de colectare a apei. Cabana a aparţinut unei fabrici, a fost demult vândută, acum e proprietatea cuiva (oamenii par foarte deranjaţi de turişti...), dar se poate sta la staţie, cu puţin noroc. Norocul şi-l mai face şi omul, dacă-mpinge o sticluţă de ceva, nişte ţigăruşi, poate chiar nişte cash; dar dacă apare o delegaţie de şmecheri de la regia apei, atunci nu mai e nimic de făcut, îţi pui cortul în poiană şi basta. Prea te-ai boierit, înapoi la smerenie!
Prima bucată de traseu, urcuşul prin pădure, e şi cea mai grea. Îţi iese sufletul până te vezi sus, în gol alpin. Pe urmă merge mult mai uşor: vârful Răteiul Mic, apoi Răteiul Mare, apoi Creasta Lungă şi, în sfârşit, vârful Leaota. De acolo mergi tot pe curbă de nivel, ocolind vârfurile (Cumpărata, Jugureanu, Secăriţa), până dai de Curmătura Fiarelor, unde dai de marcaj cu bandă roşie: eşti în traseul de creastă. De acolo ţii tot spre est, spre stânga, fentezi toate vârfurile (Piatra Albă, Dudele Mici, Dudele Mari, Bucşa, plus încă vreo două-trei cărora nu le ştii numele, că nu-s trecute pe hartă). După un ultim urcuş şi un ultim vârf no-name ocolit prin dreapta, ajungi în şaua Strungăriţa. Adică în traseul de creastă al Bucegilor. De acolo poţi coborî direct în Padina sau poţi să mergi pe creastă spre nord, până în şaua Strunga, de unde cobori fie în dreapta, spre Padina, fie spre stânga, spre Moeciu de Sus. Ce-ţi spuneam?! Lucru frumos, curat, isteţ, gata la orice!
La orice, dar pe vreme bună. Noi n-am avut aşa ceva. Ergo, n-am făcut traseul Nae Popescu, ci de la staţie am mers pe conducta de apă până la cariera Lespezi, unde paznicul ne-a dat indicaţii preţioase, printre care şi acela de a ne feri de hoitul de cal: nişte dobitoci de vânători de la Bucureşti au amenajat un observator ca să vâneze urşi, şi-au agăţat în cârlig o carcasă de cal, pe post de nadă. Evident, n-au împuşcat nimic („Ursu' îi mai deştept ca ei”, zicea paznicul), dar au atras populaţie ursină în traseul turistic: „Aveţi de grijă, că îi o ursoaică cu trei pui mici, aia încă-i rea, şi mai e un urs enorm, la vreo 400 de kile, cu ăla n-aveţi treabă că nu iese ziua. Ursoaica numa' îi problema, că umblă după mâncare cu ăia micii”, ne-a explicat el. Ce era să facem?! Am plecat cu Doamne-ajută, şi uite că ne-a ferit norocul de ea şi de puii ei. După ce-am ajuns la rîu am văzut că accesul în Cheile Orzei este interzis, mai nou, aşa c-am respectat interdicţia şi am ocolit prin dreapta, pe sub plaiul Orzea. Am jurat c-o să revenim odată să facem şi traseul ăla „interzis”, că prea e fain. Ajunşi la lac, la Scropoasa, am cam încheiat-o cu adventure trails, că de-acolo am intrat pe drum forestier. Nu chiar de la cabana Scropoasa, ci după ce am trecut şi de cheile Zănoagei. După aia, rutină: cabana Zănoaga, cabana Bolboci, hotelul Coteanu, cabana Padina, hotelul Peştera. Mâncare, bere, televizor (4-1, Timişoara cu Dinamo!), fete de liceu, duş, cocktail cu vodcă şi portocale de Sicilia, somn. Frumos, curat, isteţ... dar cam pe boşorogeală. Unde-s vremurile când dormeam în cort?!
A doua zi, după ce i-am zâmbit recepţionistei (tânără, nurlie, veveriţoasă... mai venim!) am apucat pe bandă albastră până sus, la Piatra Arsă, pe cracul estic al Bucegilor. Nu ne-am oprit la bere, că cerul era negru şi tuna de zor (Iulius o băgase pe mânecă, îi sfârâiau călcâiele), am mers repejor pe fast forward, pe Piciorul Pietrei Arse, până la Stâna Regală. Fix când ne-a venit primul rând de bere, a-nceput şi ploaia.
Am ciocnit în sănătatea lui Grecku, care nu voise să vină cu noi pe munte, pe motiv de vreme rea. El să trăiască şi să fie sănătos!

Perioada "comunismului unguresc" din România

Mă gândesc că poate, totuşi, există o explicaţie raţională a deciziei celor care au fondat şi votat partidul „România Mare”. Poate că acei bătrânei plini de venin aveau o logică a lor, inaccesibilă mie (şi generaţiei mele). Poate că aceşti oameni au apucat, în nefericita şi îndepărtata lor tinereţe, acea perioadă sinistră de „comunism de import”, în care 90 – 95% dintre comuniştii români erau evrei, maghiari şi bulgari. Poate că ei, atunci, au fost atât de umiliţi în fiinţa lor, încât au resimţit naţional-comunismul lui Ceauşescu ca pe o eliberare, ca pe o mântuire. Poate că, dacă am fi ştiut să-i ascultăm pe aceşti moşuleţi patetici (şi dacă ei ar fi ştiut să se exprime!), am fi aflat lucruri care ne-au scăpat, şi am fi reuşit să ne explicăm îndârjirea lor răzbunătoare şi prostească. Din păcate, eu (şi generaţia mea) am reţinut din discursul lor politic doar scuzarea comunismului (şi regretul după Ceauşescu), fără să sesizăm accentul pe care-l puneau ei pe dimensiunea naţional-securistă a comunismului. Acum e prea târziu. România s-a civilizat şi se apropie de standardul de viaţă al Ungariei, aşa că ungurii au tot mai puţine motive să se simtă superiori. Iar moşuleţii sunt acum pământ, iar partidului lor i s-au pus bulendrele la uşă.

Iată ce scria I.D. Sârbu în iarna lui 1987, despre perioada „comunismului unguresc” din România:

„Citesc cu galbenă invidie, dat şi cu încântare, revista maghiară Alföld, oct. 1985, din Debreţin. Şi îmi retez logica singurului şovinism admisibil (şi obligator): „Nu putem accepta şi nici nu e just ca fraţii noştri unguri să fie mai liberi decât suntem noi!”.

Un fragment de roman, Evanghelia după Luca, de Kurucz Gyula, are ca temă Securitatea şi şi turnătorii ei. Acţiunea se petrece la ţară, într-un sat, după o slujbă bisericească (preotul e turnătorul propriilor credincioşi); urmează un jurnal cumplit al unui intelectual lucid (Kassák Lájos) din epoca stalinismului anilor 1955 – 1956; mai multe articole îl elogiază pe Petru Groza, marele prieten al poporului şi limbii maghiare; urmează o listă demascatoare a lozincilor şi ucazelor privind predarea cotelor în era Rákóczi.

(Printre rânduri simt, totuşi, că ne dispreţuiesc profund. Poate că, la ora asta, merităm acest dispreţ. Ei nu admit Ardealul decât ca unguresc şi nu vorbesc de români decât ca de nişte barbari năvălitori).

Memoria nu mă înşală: în Ardeal, românii au fost aceia care s-au opus – fizic şi ideologic – atât fascismului, cât şi comunismului de tip rusesc. Ungurii au trecut cu grămada la comunişti; Clujul, în anii 1947 – 1956, era un oraş în care noi ne sufocam şi ei erau fericiţi. Nu aveam voie să public, aveam voie doar să traduc din maghiară, dar fără să iscălesc. Pe o poartă a oraşului dispăreau cărturarii noştri (spre Canal, spre Aiud, spre sinucidere), pe alte trei porţi năvăleau foştii szálasişti cu dosare de partid curăţele, ca să fie făcuţi universitari. Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca, Naum, Bezdechi, Marica mureau de foame – în schimb Gáal Gábor, Csehi Gyula, Gáal Ernö, etc., triumfau zgomotos. Eram inspectat, la lecţiile mele de română, de o comisie de inspectori dintre care nici unul nu ştia româneşte, iar din discuţia cu ei reieşea că eu sunt cel care vorbeşte maghiara cea mai corectă şi mai cultă. Agârbiceanu (pe ai căror umeri plângeam când nu mai puteam de nefericire) era izolat şi păzit: Nagy Istvan şi Asztalos, proletculţi barbari, se predau în şcoli. Sütö Andras debuta şi avea succese cu diverse porcării staliniste. În Valea Jiului, toţi stahanoviştii erau unguri (Hajdu Gyula, Kopetin Geza, etc.), toţi cei patru miniştri ridicaţi dintre mineri erau tot unguri: Muzsik Mihaly (văr depărtat cu un unchi al meu, Adam), fraţii Şuler, fraţii Kovács. Până în 1968, prin dispoziţie de la C.C., toţi secretarii de partid din Valea Jiului trebuiau, obligatoriu, să fie unguri: deşi procentul de mineri unguri nu depăşeşte, nici azi, 10% din populaţie. Nu pot să uit că toate cele trei atacuri organizate de partid împotriva „reacţiunii” (atacul Căminului Studenţesc „Avram Iancu”, manifestaţia de 1 Mai 1947 şi spargerea sălbatecă a tipografiei ziarului „Patria”) s-au făcut de către muncitori care vorbeau numai ungureşte...

Şi totuşi, azi, fiindcă sunt în primul rând european şi doar după aceea un bun român (în primul rând, om de omenie şi abia după aceea cetăţean al unui stat), mă doare şi îmi este ruşine de politica şovină a miticilor de la Bucureşti. Antenele românilor din Ardeal se întorc spre televiziunea budapestană, iar trecutul le e şters de decretele unui ţăran pus de ruşi să ne sfâşie prin divide et impera”.

Despre limba română şi limba maghiară

„Noi, spre deosebire de unguri, nemţi şi ruşi (ale căror limbi le cunosc) nu am făcut acel efort filologic de a traduce, în limba poporului, neologismele de care aveam nevoie. Noi le-am împrumutat: ne grăbeam, ştiam şi franţuzeşte şi latineşte, cuvintele împrumutate se lipeau cu dragoste de limba noastră veche. Dar, azi, nici măcar profesorii de limba română nu mai ştiu să traducă (sau să explice etimologic) avalanşa de neologisme ce curge ca o lavă spre limba noastră cultă. Un ţăran ungur, cu numai patru clase primare, descifrează înţelesul unui articol de cultură; un român, chiar student, dacă nu e autodidact sau dintr-o familie de intelectuali, nu înţelege nici jumătate”.

Citat din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, de I.D. Sârbu, pagina 122, volumul 1 (ISBN 978-606-88546-3-5), editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009.

Şi acum vine poanta: exact acelaşi lucru l-am scris şi eu în Berile de Aur. O să dau mâine citatul, că n-am acum un exemplar la mine. Am scris asta în 2005, când, evident, habar n-aveam de I.D. Sârbu şi de memoriile lui. Şi nici nu cunosc limba maghiară. Dar fostele mele iubite o cunoşteau! De aici, drama.

Banc nemţesc despre socialism

Ştiţi dumneavoastră cine a fost primul socialist? Cristofor Columb.

Când a plecat, habar n-avea unde se duce; când a ajuns, habar n-avea unde se află; când s-a întors, habar n-avea pe unde a umblat.

Şi toate astea cu bani împrumutaţi.

În original: Wiessen sie wer der erste Sozialist war? Columbus.

Als er loosegelte, wusste er nicht wohin er ging; als er ankam wusste er nicht wo er war; als er zurückkam, wusste er nicht wo er gewesen war.

Und alles mit geliehenem Geld.

sursa: „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, de I.D. Sârbu

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal

Dragi prieteni, încep de azi să urc pe net (prin intermediul acestui prea-îndelung neglijat blog) extrase din volumul memorialistic „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” al regretatului Ioan Dezideriu Sârbu (IDS, cum îl voi numi în continuare). Câteva cuvinte introductive, ca să înţelegeţi de ce vă bat la cap cu el şi cu opera lui.

Unu. Pentru că IDS aproape că n-are operă. Toată viaţa s-a pregătit pentru a fi profesor de filozofie, dar tot ce-a rămas în urma lui sunt câteva piese de teatru (bune, dar puţin cunoscute) şi acest volum de memorii, care a fost publicat după moartea lui. Nu înainte, cum e moda acum, să mai câştige autorul nişte bani.

Doi. Pentru că aceste memorii au fost practic singurul exemplu de veritabilă „literatură de sertar” apărută după Revoluţie. Mai precis: lumea culturală din România era convinsă că, deşi toţi intelectualii de renume se buluceau să-l pupe în cur pe Ceauşescu, după căderea comunismului va apărea o adevărată inundaţie de jurnale personale, în care autorii îşi vor fi notat ideile proprii, ascunse, care să-i arate ca veritabili gânditori liberi, necastraţi, ca personalităţi culturale de mare caracter. N-a apărut nimic. Concluzia: intelectualii români n-au îndrăznit să protesteze nici măcar în gând. Au fost nişte nimeni, nu doar în public, ci şi în propriul lor spaţiu privat.

Trei. În golul de după Revoluţie, când numele de prim-plan ale culturii române (Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga) au fost trimise înapoi în cocinele din care ieşiseră ca să lingă scorniceşteanul cur, au apărut alte vedete culturale. Ei făceau parte din „lumi” foarte diferite, şi timpul i-a cernut treptat. Mai întâi, securiştii patrioţi, dintre care cei mai cunoscuţi au fost Pavel Coruţ şi Vadim Tudor; s-au dus şi ăştia. Apoi au căpătat credit neo-moraliştii, de mentalitate interbelică, dar crescuţi în comunism: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Lucian Boia, Sorin Alexandrescu, Mircea Mihăieş, Horia Roman Patapievici, Alina Mungiu Pippidi şi mulţi alţii, care au rămas şi până acum coloana vertebrală a culturii române. Dar cei mai interesanţi erau supravieţuitorii interbelicului: Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Gellu Naum, Gheorghe Bulgăr, Arşavir Acterian, Alexandru Rosetti, Adrian Marino şi încă alţi câţiva, nu mulţi (fuseseră foarte mulţi, dar prea puţini au apucat Revoluţia!). De la ei se aşteptau lucruri mari în memorialistică, dar singurul care a confirmat a fost Neagu Djuvara – care, din păcate, n-a trăit comunismul pe propria lui piele.

Patru. În aceste condiţii, cvasi-necunoscutul craiovean I.D. Sârbu produce cele mai interesante memorii ale unui interbelic strivit de comunism, şi ele poartă numele acesta, „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Poanta din titlu e că autorul ar fi vrut să lucreze măcar ca ziarist („jurnalist”) la un ziar oarecare din provincie („jurnal”), dar şi asta i s-a refuzat. Ei bine, unul din profesorii mei din facultate, Ioan Oană, fost coleg cu I.D. Sârbu, ne-a recomandat această carte, spunând că avem ce învăţa din ea. Noi am râs. Era anul 1993, iar noi, studenţii domnului profesor Oană, eram o turmă de animale tinere, care ne gândeam doar la sex. Acum, după aproape 20 de ani, încerc astfel să repar nedreptatea pe care i-am făcut-o profesorului, şi să confirm vorba biblică: nu se ştie când rodeşte învăţătura maestrului în capul sec al ucenicului!

Citat: „Şi popoarele, ca şi oamenii, se schimbă în timp. Cine ar fi crezut că ruşii pravoslavnici vor deveni atei, că nemţii vor ajunge afacerişti speriaţi şi prudenţi, că evreii vor face Blitzkrieg-uri, că englezii întreprinzători vor deveni visători pasivi, iar americanii se vor idiotiza pacifist... cine ar fi crezut că noi, românii, suntem un popor bătrân, pervers, laş, dar foarte şiret şi rezistent la rele?!”.

Interesantul domn Bradut Florescu

Brăduț Florescu, unul din „vechii” publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Cațavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda. Iata articolul pe care l-a scris, dupa ce a plecat. 

„Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri. Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta. Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor. Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa regele Thailandei sustine un program care se intituleaza „Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile „prietene”. La noi chestia asta se numeste „agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara! Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste. Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un „Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze , domnu' parinte, e urgent. Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada. Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri. Suna-ti familia, pune o samanta într-un ghiveci si roaga-te pentru cei vii. Sa traiesti”.

Mda. Foarte pasional textul domnului Florescu. Ca orice text pasional, e insa foarte usor de demontat. Extrem de usor! 

1. Batranii

Fara batrani, sustine domnul Florescu, nu exista viitor. Corect, pana la un punct: fara batranii unei tari nu exista viitor national, ci doar individual. Lucru confirmat si de destinul domnului Florescu: si-a facut suma in publicitate (unde a prins perioada buna, cu salarii imense, nerelationate cu salariul mediu al tarii), dupa care a plecat in Thailanda, unde-i bine si cald, femeile ieftine si travestitii si mai ieftini. Ma intreb daca si-a luat si bunicii cu el. Pe de alta parte: cinstit vorbind, in medie, batranii din Romania sunt prosti. Infantilizati de 51 de ani de dictaturi (1938 - 1989). Oameni dezorientati, total manipulabili, carora li se poate imputa, cel putin partial, votul nefast din 1990 (completat de cel din 1992), care a furat Romaniei 10 ani de evolutie normala, capitalista. Da, batranii tarii sunt saraci si dispretuiti, dar si-au facut-o cu mana lor. Vorbesc, desigur, de medie. Sunt destui batrani inteligenti si demni, dar sunt o minoritate, in masa imensa de spalati pe creier, care an de an sunt dati pe toate posturile TV, cum se bat pe agheasma. 

2. Pamantul

Pare ca domnul Florescu, dupa cum se exprima, si-a petrecut vacantele la tara, dar a copilarit la oras. Altfel nu s-ar tangui (cu talent, admit) dupa dulceata traiului patriarhal, de care vrea sa scape oricine l-a trait pe pielea lui. Viata la tara e grea, terna si lipsita de bucurii (ca sa nu mai zic de realizari personale!), fara concedii de vreun fel si fara nici cea mai mica perspectiva de a emigra in Thailanda. Omul de la tara, taranul, e sclavul pamantului, nu pamantul e sclavul lui. Pamantul il hraneste, da, dar ii fura viata, ii fura fiecare clipa din viata, astfel incat taranul nu apuca niciodata sa citeasca sau sa gandeasca. Si lor, taranilor, le sunt partial imputabile momentele '90 si '92. Si ei, taranii, sunt infantilizati politic, intocmai ca si batranii. Si ei, taranii, sunt regretnici ai comunismului, desi comunismul a ucis mai multi tarani decat ciuma si a distrus taranimea in spiritul ei, atat cat era. Pe de alta parte: acum, azi, taranimea e condamnata la disparitie. Nu ca profesiune, ci ca patura sociala larga (40% din populatia tarii!) si ca pastratoare a traditiilor. Nicaieri in lume, cu atat mai putin in Europa, nu sunt rentabile micile ferme nespecializate („gospodariile”). Din castigul realizat nu pot nici macar supravietui, daramite sa-si plateasca si impozitele! In ceea ce priveste viata la tara, au sanse numai marile ferme si micile ferme specializate („crescatoriile”). Dar viitorul este la oras, nu la tara: in Statele Unite, 3% din populatie se ocupa cu agricultura. Cam cat personalul care lucreaza in „media” (inclusiv in publicitatea din care a fugit domnul Florescu) in Romania. 

3. Credinta.

Sentimentul religios moare nu numai in Romania, ci in toata Europa; macar o data suntem si noi „sincroni” cu cei pe care i-am luat ca model! E adevarat ca exista un specific national, bine surprins de domnul Florescu: in timp ce in Cehia, circa trei sferturi din cetateni se declara „fara apartenenta religioasa” (adica atei!), in Romania cam 2% spun ca sunt atei, iar 95% se declara „credinciosi” de un fel sau altul. Cat de credinciosi sunt, se vede din sondajele de opinie, in care respondentii nu stiu sa distinga Pastele de Craciun, nu stiu cand a trait Isus si n-au nici cea mai vaga idee despre dogmele fundamentale ale crestinismului (de-abia reusesc sa bolboroseasca „Inger, ingerelul meu”). Da, religia „vie” este un fenomen desuet in Europa, iar manifestarile religioase din Romania sunt hilare. Si ce-i cu asta? De ce absenta religiei din viata cuiva e o paguba? De ce o viata nereligioasa e „fara rost”? De ce ateii sunt personalitati mai putin complete decat credinciosii? De ce eu, ateu, sunt mai de-spiritualizat decat turmele ortodoxe care se calca-n picioare sa pupe moastele Sfintei Parascheva, sau decat tiganul plin de aur care-si duce masina la sfintit, dand bani popii - „fara numar, fara numar”?! Care este, in final, „cheia” in care trebuie inteles textul domnului Florescu? Ce trebuie inteles ca gandeste domnia sa, si mai ales, ce vrea dansul sa intelegem noi ca gandeste? „V-am facut, prostilor, am castigat bani grei in Romania, vanzadu-va gunoaie, si-acum ii sparg in Thailanda, pe placeri foarte pamantesti!”...?! „Imi pare rau pentru Romania, dar e o tara mica, fara nici o sansa economica in competitia globala, si o cultura stearpa, fara nici o sansa de exprimare simbolica valoroasa. Salvarea nu e decat individuala, iar eu am reusit-o, am dat de bine si acum sunt la caldurica!”... ?! 

Daca aveti o alta cheie de intelegere a intentiilor autorului Florescu, va rog sa mi le impartasiti. Multumesc.

Ce s-a ales din propaganda național-comunistă

La școala aia de securiști la care mi-am tocit coatele doi ani din viață, ne-au învățat că, pentru ca propaganda să aibă eficiență, trebuie să fie:

- Continuă (fără ”pauze de trezire” permise subiectului)

- Simfonică (transmisă pe toate canalelele de comunicare aflate la dispoziția propagandistului)

- Pe termen lung

- Partizană (”biased”, nu știu cum se zice exact în română; adică să prezinte un singur punct de vedere, niciodată două puncte de vedere aflate în competiție sau dispută)

- Afirmativă dar nu documentată (adică afirm răspicat ceva, dar nu indic niciodată sursa din care știu acel ceva).

Pentru cei care au Amintiri din Epoca de Aur, proprii și personale, e limpede: în epocă, aceste must-uri ale teoriei propagandei au fost grosier transpuse în trei puncte (poate patru): ”Ceaușescu este un om extraordinar”; ”România este o țară extraordinară”; ”Românii sunt un popor extraordinar”. Cel de al patrulea punct, cumva mai puțin scos în evidență, era ”Toți ceilalți sunt dușmanii noștri”.

E interesant să ne uităm puțin la rezultatele pe termen lung ale acestei acțiuni, având în vedere că timp de 20 de ani (1969 – 1989), România a fost un laborator aproape perfect pentru propagandă unitară și spălare de creiere. Aș zice că există trei paliere:

1. Palierul de acceptare. În general, oamenii de pe acest nivel sunt persoane în vârstă (peste 60 de ani), dar există și tineri sub 25 de ani care se încadrează (tineri crescuți de astfel de părinți sau bunici). Important: nu au experiența directă a altor țări. Rezultate: plasarea ”binelui național” cândva în trecut (fie în comunism, fie în evul mediu, fie în antichitate – dacii, etc), supralicitarea ”frumuseților patriei noastre” și a forței ”dușmanilor națiunii”, plus afișarea unei neîncrederi galopante în realizările democrației, ca sistem de organizare socială.

2. Palierul de respingere. Cam între 20 și 40 de ani, români rămași în țară, având experiența străinătății și acces la informație. În mod curios, deși au fost generația cea mai îndoctrinată, efectul pervers este că ei resping net valorile care le-au fost inculcate: ”Ceaușescu a fost un stupid”, ”România este o țară profund subdezvoltată”, ”Românii sunt un popor tarat, fără nici o șansă”. Deși e ciudat, un astfel de discurs nu adaugă ”Toți românii sunt proști, în afară de mine”, cum ar fi de așteptat.

3. Palierul de respingere violentă. Aici intră românii plecați din România și neabsorbiți de ”țesutul social” al țării de imigrație (ceea ce-i normal, din moment ce absorbția se face începând de la a doua generație). Atenție, prin ”absorbție” nu mă refer la câți bani câștigă, ci la prietenii pe care-i au (și care-s tot români). Discursul lor se aseamănă cu cel de la pct. 2, cu excepția faptului că e mult mai tranșant, iar adjectivele folosite sunt mult mai virulente.

4. Palierul de distanțare. E cea mai subțire categorie, foarte puțini români intră aici. Ei sunt aproape toți oameni care au lucrat și lucrează mult cu străinătatea, dar reprezintă instituții și firme din România. Adică sunt funcționari de stat sau membri ai multinaționalelor, iar asta îi face să călătorească mult prin Europa de Vest, Europa de Est și România, dar nu ca turiști, ci ca ”oameni ai muncii”. Ei se distanțează de cele trei categorii anterioare prin faptul că nu cred în ”excepționalismul” românesc (și în nici un fel de excepționalism, dealtfel). Adică, dacă prima categorie îi vede pe români ”în alb”, cea de-a doua ”în negru” iar cea de-a treia ”în foarte negru”, ei îi văd pe români în gri. Într-o nuanță oarecare de gri. Așa cum văd toate popoarele, indiferent de gradul de prosperitate: în diverse nuanțe de gri, mai deschise sau mai închise.

Bref: din propaganda comunistă, din ”Cântarea României” de exemplu, a rămas destul de mult. Chiar și efectul pervers al ”respingerii” e tot o consecință a muncii propagandiștilor, doar cu semn schimbat (”Țara asta e de căcat” e o inversare destul de sumară a lozincilor de tip ”România, țară de eroi”). Concluzie: când faci propagandă, așteaptă-te la efecte neprevăzute. Și total imprevizibile. Dar fii sigur că, într-un fel sau altul, vei obține efecte.

Hai, că-i mișto să faci școală la securiști.

Teza lui Fibră

Redau mai jos, fara nici un fel de prelucrare, continutul tezei lui Fibra din Brasov. Mentionez ca intre timp au trecut circa 20 de ani. Astept parerile voastre.

Lucrare scrisă la literatura română pe trim. I

Floare albastră – de M. Eminescu – comentariu literar

Mihai Eminescu, cel mai de seamă reprezentant al romantismului la noi, abordează în poeziile sale o serie foarte variată de teme și procedee stilistice.

„Floarea albastra”, adică de fapt simbolul acesteia este preluat de la Novalis, un mare poet de origine germană, numai că termenul acesta are o cu totul altă semnificație în poezia lui Eminescu. Aceasta reprezintă aici simbolul iubirii pierdute.

Această poezie se structurează pe două idei: ideea cunoașterii infinite, absolute, prezentă în primele trei strofe, și cea a cunoașterii terestre, prezentă în celelalte strofe ale poeziei.

„Floare albastră” are de fapt 14 strofe. Trei bucăți îl reprezintă pe poet, iar diferența până la 14, deci 14-3=11, reprezintă monologul interior liric al fetei.

Deci, după cum reiese de mai sus, în primele trei strofe este creionat portretul spiritual al poetului. Acesta este preocupat de cosmologie, adică de cer, de nori, și mai ales de stele, dar și de istorie și cultură („piramidele-nvechite”). Deci, remarcăm aici setea acestuia de cunoaștere.

Găsim aici simbolul geniului, al eternității („piramidele-nvechite”), dar și al morții („marea-ntunecată”).

Această „mare-ntunecată” are menirea de a provoca spaimă cititorului și parcă mă cuprinde un fior când citesc aceste versuri.

Este reliefat apoi portretul fizic al fetei, care, de fapt, este un personaj feminin în această poezie. În acest sens, autorul spune că fata avea fața „roșie ca mărul”. Această fată avea și păr: el era ca „de aur”; într-atât de frumos era.

În aceste versuri, putem observa cu ușurință faptul că poetul folosește absolut toate verbele la viitor. Acest fapt ne duce la concluzia că autorul trăiește doar în imaginație această scenă.

Dar tocmai am uitat să scriu câteva cuvinte despre strofele 2 și 3. Acestea cuprind o adevărată chemare la dragoste, la iubire. Marele nostru poet este foarte sensibil la așa ceva.

Autorul folosește o serie de metafore și epitete, care, împletite cu o extraordinar de mare măiestrie creează o imagine vizuală de o mare plasticitate, imagine care parcă bântuie prin fața ochilor noștri.

Poetul revine apoi la folosirea timpului prezent. Înaintea ultimei strofe există un rând de puncte care simbolizează, poate, moartea dragostei, fie prin dispariția iubitei, fie datorită uitării.

De aceea, ultima strofă este plină de nostalgie, de regret pentru iubirea pierdută.

În încheiere afirm că această poezie este scrisă în stil romantic. Marele nostru poet împletește imaginile cu o rară maiestrie, creîndu-ne un vast tablou al lumii înconjurătoare, atât a ceea ce există în ceruri, cât și pe plan terestru.

Această poezie poartă în ea o antiteză.

- comentariul pe care l-ai realizat în asemenea termeni dezvăluie o condamnabilă lipsă de respect față de valorile culturii noastre și mai ales față de cel mai mare poet al românilor. Totodată poate fi considerat ca un semn al lipsei de bun-simț elementar față de profesor. Și cine nu respectă pe nimeni și nimic, nu se respectă pe sine însuși.

2 (doi), semnat: indescifrabil

Estul, esticii și est-europenismul

După cum vă povesteam, convivii de la Revelion m-au scos din pepeni cu pretențiile lor de atotștiutori într-ale politicilor supra-naționale (adică regionale), deși erau complet pafariști, după umila mea părere. Mai exact, disputa de idei s-a centrat în jurul întrebării: ”Sunt românii un popor unic sau sunt un popor asemănător cu cele învecinate?”. Eu eram pentru răspunsul ”e asemănător”, toți ceilalți susțineau unicitatea românească. Diferența de opinii (considerând de la sine înțeles că toți erau oameni inteligenți, inclusiv eu) provenea din cantitatea de informații de care dispunea fiecare: ei încetaseră să citească cu vreo 20 de ani în urmă (cam de la Revoluție), pe când eu citesc cu lăcomie, tot de pe atunci. Ergo, ei își bazau părerea pe amintiri, iar eu pe fapte pe care le cunosc din cărțile contemporane și de pe internet. Aveam însă un imens avantaj asupra lor: mă credeau mult mai tânăr decât sunt. Habar n-aveau câte știam din comunism din proprie experiență. Dar aș minți dacă aș spune că am câștigat disputa, pentru că n-am câștigat-o: mai degrabă au rămas ei cu impresia că m-au convins, atunci când eu am renunțat la argumentație (așa cum fac totdeauna când vorbesc cu oameni agresivi și neinformați). Ergo, să vedem cum definim termenii din titlu:

”Estul” poate fi văzut cam în trei accepțiuni, depinde de punctul de vedere. Să le luăm pe rând.

1. Țările europene de la est de linia Stettin – Trieste, exclusiv Germania și Rusia. Asta înseamnă 23 de state (luate de la nord la sud): Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia, Bosnia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, Bulgaria, Albania, Grecia, Moldova, Transnistria, Ucraina. Las iar pe dinafară Cipru, Georgia, Armenia, Azerbadjan.

2. Țările europene care au făcut parte din ”blocul estic”, adică statele europene din fosta sferă de influență sovietică: Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Ungaria. Opt țărișoare, mari și late.

3. Țările europene răvășite de comunism, exclusiv Rusia: Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia, Bosnia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, Bulgaria, Albania, Moldova, Transnistria, Ucraina.

Acum, dacă ne uităm mai bine, vedem exact unde e problema între cei de generația mea (și mai tineri) și cei din ”generația Revelion”: când vorbesc de ”Est”, ei operează cu accepțiunea #2 (cea de pe vremea lor), pe când eu operez cu accepțiunea #3 (cea de pe vremea mea). Mai plastic exprimat, eu sunt pentru ei un puțoi care face pe interesantul, iar ei pentru mine sunt niște sclerozați depășiți care vorbesc din burtă. Probabil că asta este eterna problemă dintre generații, dar eu vorbesc acum de acest caz particular, al ”unicității” românilor.

Paranteză: accepțiunea #1 nu folosește la nimic practic, dar are rostul de a ne da o idee despre felul cum ne privesc cei din Vest, francezii, de pildă: o grămadă de țărișoare ciudate și nemaiauzite, care pretind și ele c-ar face parte din Europa. Ca să vezi!

”Esticii”, după părerea mea, sunt cetățenii statelor din #3, acei europeni necrezut de săraci rezultați în urma comunismului, care dau năvală spre Vestul cel bogat, purtând cu ei ca pe un blestem mentalitatea lor est-europeană. Est-europenismul, altfel spus. Interesant e să vedem ce mai e și ăsta.

”Est-europenismul” e o mentalitate colectivă care înglobează furtul, lenea, naționalismul șovin, dezorganizarea intenționată, inapetența pentru libertate colectivă (combinată cu patima pentru anarhie personală), parvenitismul, agresivitatea și violența, dar mai ales și mai presus de tot, sărăcia extremă (și corolarul ei, disponibilitatea pentru orice muncă legală și ilegală). Pe scurt, în ochii occidentalilor, est-europenismul este o tară psihică a unor europeni albi care se poartă ca niște africani negri.

Desigur, pentru noi ca români, est-europenismul pare efectiv o descriere a mentalității tribale țigănești. Eu nu cred că este așa. Cred doar că țiganii sunt cel mai izbitor (și complet) exemplu de white niggers, dar mai cred și că, în proporții diferite, toți cetățenii #3 suferă de est-europenism. Există și unele laturi pozitive ale est-europenismului (memoria istorică, ritmul înalt de creștere economică, exportul de creiere), dar ele sunt complet marginalizate de conotațiile negative ale termenului. Care ne este aplicat tuturor, de la Tallin la Tirana și de la Praga la Kiev.

Unde-i unicitatea românilor, că eu n-o văd. Intrați aici și spuneți-mi dacă voi o vedeți. Da' pe bune, nu la oha!

Balcanii, balcanicii și balcanismul

Constat cu oarecare uimire că opinia majoritară, în România, zice că „Noi nu suntem balcanici!”. În urma unor discuții în contradictoriu de la Revelion, am zis să aprofundez subiectul, că nu se face să-l las așa în coadă de pește.

Întâi de toate, „Balcanii” sunt niște munți din Bulgaria, care merg cam de la sud de Varna până la frontiera bulgaro-sârbă, undeva la nord de Sofia. Bulgarii le zic Stara Planina (Munții Vechi), grecii antici le ziceau munții Haemus (și grecii de-acum tot așa le zic), iar turcii i-au botezat Balkan, adică ”munții împăduriți”. Până aici, nici o șmecherie.

Când e vorba însă de a delimita The Balkans (în sens de zonă specifică a Europei de sud-est, sau mai exact statele moderne care intră în această zonă), treaba se încurcă grav. Există, pe câte știu eu, vreo trei accepțiuni ale termenului.

1. Țările europene situate, integral sau parțial, în peninsula Balcanică (delimitată de Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică, sistemul fluvial Kupa-Sava-Dunăre; pentru neinițiați, Kupa este un rîu de frontieră între Slovenia și Croația, iar Sava este principalul afluent din dreapta Dunării). Asta înseamnă că în ”Balcani” sunt 12 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Croația, Grecia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia și Turcia. Am pus statele de facto, nu cele de jure (da' știți de ce? C-așa am eu chef).

2. Țările europene care-au aparținut Imperiului Otoman, o vreme mai lungă sau mai scurtă. Asta ar însemna 14 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Grecia, Kosovo, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Ucraina, Ungaria, Transnistria și Turcia. Observație: rămâm pe dinafară patru state, europene și ele, foste și ele colonii otomane: Cipru, Armenia, Azerbadjan, Georgia. Dacă mai adăugăm și „statele” Abhazia și Osetia de Sud, se fac șase „extras”. Dar ce-ar fi să nu le-adăugăm? Și în general, ce-ar fi să lăsăm pe dinafară statele astea, ca să nu ne mai complicăm degeaba?

3. Țările europene de mentalitate balcanică, altfel spus statele bolnave de balcanism. Sunt tot alea de la punctul 2 (minus Ungaria), dar cu un new entry pe listă care schimbă toată discuția: Rusia.

Bun, acum cel mai greu lucru, anume definirea balcanismului. Din câte am găsit, termenul ăsta a fost inventat de un neamț, un geograf pe nume August Zeune, care l-a folosit pentru a denumi zona europeană de sud-est, mai exact cea de la punctul 2. În principiu, balcanismul este „o anumită versatilitate în privința principiilor și o tentație spre nepotism și corupție” (definiția lui Vladimir Tismăneanu), la care se adăugă, zic eu, o psihologie tribală, anti-comunitară, „Mie să-mi meargă bine, pe ceilalți dă-i în pizda mă-sii” (sau în altă formulare: o înclinare nativă spre invidie, dusă la extrem, aproximativ „Să moară capra vecinului”, după vorba românească - sau beggar thy neighbour, cum spune vorba englezească). Desigur, sunt absolut convins că nu poate exista o definiție a balcanismului care să fie exhaustivă și să mulțumească pe toată lumea; esențial e că termenul are conotații negative și e perceput ca fiind opus europenismului, când prin acesta se înțelege spirit comunitar și cinste contractuală.

Mai e un termen, care a intrat în limbajul curent cam după 1989, de fapt în timpul războaielor din fosta Iugoslavie: balcanizarea. Sensul lui este (din nou, aproximativ) „fragmentare extremă a unui spațiu politic, în mici entități cvasi-statale, aflate în permanentă stare de conflict”. Eu mai adaug ceva: și care se ignoră complet unele pe altele. Asta e ceea ce am constat personal cu ochiul liber, în noaptea de Revelion: când am adus vorba despre Bosnia, toți mesenii s-au uitat la mine ca la maimuța congoleză cu fundul verde. Pur și simplu, Bosnia nu exista în imaginarul lor geografic sau politic.

Alt efect al balcanizării: în Ucraina, lumea e convinsă că „românii sunt țigani”. Cine nu crede, să facă o tură pe la Kiev. Și discutăm pe urmă.

Un ultim amănunt: „În Franța de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cuvântul Balkan era asociat cu violența și cu lipsa de civilizație - de exemplu, unui criminal i se spunea „Balkan”. Credeam că aceste lucruri s-au schimbat” (George Friedman, „Puncte de presiune”, paginile 181-182, capitolul „Războaiele de la Maastricht”, ISBN 978-606-33-0495-8, ediția în limba română la editura Grup Media Litera, în traducerea Corinei Hădăreanu). 

Credeai prost, bă, Georgică. Oriunde în UE, reputația balcanicilor este groaznică, a bulgarilor și-a românilor încă mai jegoasă de-atât, iar când e s-aleagă dintre români și bulgari, toți europenii sunt de acord că românii sunt „și mai răi”. Hai, c-avem și noi brand de țară. Nu frunza aia verde a doamnei Udrea, șterge-s-ar la fund cu ea. 

Exercițiul bunicului Gheorghe

Bătrânul Gheorghe Buzea (ce coincidență de nume!), m-a învățat acest exercițiu, pe care eu, copil leneș și obraznic, nu l-am exersat cu destulă osârdie la timpul cuvenit. Încerc acum să recuperez, măcar că nici creierii nu-mi mai sunt așa proaspeți, să-nvăț cu ușurință. Bref, iată ce zicea el: “Nepoate, când vezi unul d-ăsta care se dă mare și nu-și mai încape-n pene, gândește-te ce-ar fi fost el dacă nu veneau ăștia la putere!”.

Pentru bunicul Gheorghe, ăștia erau, desigur, comuniștii. Când am crescut suficient, comuniștii nu mai erau la putere, așa c-a trebuit să exersez cu alți aștia, de fapt cu acești ăștia pe care-i am la îndemână. E reconfortant, să știți!

Merg cu metroul. Lângă mine, o tanti bine sărită din 50 de primăveri, c-o mutră acră. Să nu fi căzut comunismul, asta era acum vreo “secretară cu agitația” pe undeva, dacă nu chiar ministru al culturii. În picioare stă un gras cu față de bețiv. Ăsta era membru în CC, ca nimica. Două scaune mai încolo, un moșuleț d-ăla rău, cu privire resentimentară. Securist din garda veche, acum ar fi tuns de zor la “roacări”, ca-n spotul publicitar, și-ar fi bătut dizidenți până la moarte, ceea nu vedem în nici un spot.

Ochelaristul încărunțit, trist, ar fi fost împușcat demult, în timp ce-ncerca să treacă frontiera spre sârbi. Bodyguardul metroului, voinic, țigănos, era acum în pușcărie, cu a treia condamnare pentru bișniță (contrabandă port Constanța).

Și mai reconfortant e când mă uit la televizor. Sau citesc presa ocupată cu isprăvile puternicilor zilei. Ce-ar fi ajuns Mircea Geoană în comunism? Dar Roberta Anastase? Emil Boc? Sebastian Vlădescu? Attila Verestóy? Oana Zăvoranu? Elena Udrea? Nu știu, așa cum nu știe nimeni, dar pur și simplu mă simt bine atunci când îmi dau răspunsuri după pohta ce pohtesc: securist; coafeză; chelner; aprozarist; braconier; curvă; ministereasă (nu contează la ce minister anume, că nu-mi pun eu probleme d-astea: ministere să fie, că tovarășa Nuți s-alege cu unul în orice regim!).

Mă-nveselesc lugubru dacă merg mai departe pe gândul bunicului: ce s-ar alege de ei toți în cazul unei restaurații comuniste (visul erotic a peste jumătate din pensionarii României)?! Ce ziceți, încercăm? Curaj, găină, că te tai: Blaga, șef de cameră la Jilava; Markó Béla, deținut politic (greva foamei, proteste internaționale); Videanu, luat pe “legea 19”; Baconschi, co-semnatar la “scrisoarea celor șase” (împreună cu Pleșu, Mihăieș, Manolescu, Oișteanu, Ghinea); Berceanu, amnistiat din lipsă de probe; Bórbély, regim carceral (pentru proteste); Udrea, la plăpumărie; Oprea, mesevist; Hunor, decedat în anchetă; Predoiu, Miss Penitenciar; Sandu, ciripitorul celulei; Șeitan, muncă în folosul comunității; Funeriu, responsabil cu gazeta de perete; Cseke Attila, felcer; Dumitru, evadat (de pe tarla, de la prașila a doua).

Prefer să mă opresc aici. Că dacă la putere revin comuniștii, cu Academia Cațavencu încep curățenia. Să zicem “mersi” dac-avem parte măcar de groapa comună!

Prima dată nu-i prima oară

Ghijasa de Sus, luna iulie, anno domini 1982. Căldură mare, muncile câmpului în toi: coasa, prașila a doua, mă rog, mici galanterii, cum e pe la țară. Când se lăsa seara, aproape toți bărbații satului – de flăcăi nu mai spun – urcau dealul Bărcului, care pe jos, care cu tractorul. Ăla era singurul loc unde “se prindeau bulgarii”. Desigur, bulgarii ăștia nu se lăsau prinși ușor, trebuia pregătire: un televizor mic, de voiaj, era legat la bateria tractorului, apoi un flăcău mai sprinten (de obicei, văru-meu) aranja o sârmă de antena televizorului și se ondula cu sârma aia în toate direcțiile, până când imaginea se stabiliza cât de cât. Atunci toată lumea zbiera: “Se vede, bă! Stai acolo-șa că se vede!”. În semn de înaltă stimă și prețuire, unul din băieții mai mici era suit pe cabina tractorului, ca să țină sârma-n sus. Cum se mișca, cum îl potopeau cu-njurături.

Eu nu fusesem niciodată unul din “băieții mai mici”. Deși eram ceva mai răsărit decât ei, taică-meu (anti-microbist feroce) nu mă lăsa pe deal, sau “în Bărc” cum spuneam noi: “Ce să te mesteci tu cu oameni slaghi?” (slabi, nota mea). Desigur că nu vorba de mușchii lor era vorba, ci de statutul social. Doamne, cât îi mai invidiam pe băieții ăia! Veneau noaptea târziu, în grupuri, vorbind ca soldații după bătălie, iar eu prindeam de la ei câte o vorbă, extraordinară, nemaiauzită: “semifinală de infarct”, “hat-trick Boniek”, “dinții lui Battiston”, “voleul lui Fischer”, și mai ales un nume, repetat de toți: “Paolo Rossi”.

În seara finalei m-am culcat devreme, ca să-i adorm vigilența lui taică-meu. Cănd totul s-a liniștit și dormeau toți, am sărit afară pe geam și nu m-am oprit din fugă până-n Bărc. Am prins totuși repriza a doua, din cel mai onorantă poziție, adică de “băiatul care ține de sârmă”. N-am văzut nimic din meci, dar am înțeles c-ar fi câștigat Italia, cu trei la unu.

Drumul de întoarcere nu l-am făcut singur, ci împreună c-o fată mult mai mare decât mine, una din codanele Ghijesei. Era mult după miezul nopții, dar acum puteam să stau și eu de vorbă de la egal la egal cu microbiștii ghijăseni.
Din păcate, ei erau convinși că meciul s-a terminat 3-2. Eu am sugerat că ei sunt proști; ei au sugerat că însoțitoarea mea m-ar fi zăpăcit cu farmecele ei.

Toate babele satului povesteau a doua zi despre cum mi-am pierdut eu virginitatea, inițiat de curva satului.